| Soluţionare: Întrucât normele care reglementează conexitatea au o natură dispozitivă, judecătorul are libertatea să aprecieze dacă este cazul să conexeze pricinile, putând respinge excepţia, prin încheiere, chiar în situaţia în care sunt întrunite cerinţele conexităţii, dacă crede că aceasta este în interesul bunei administrări a justiţiei.
Dacă excepţia este admisă, instanţa va dispune prin hotărâre trimiterea dosarului la instanţa mai întâi sesizată, în vederea conexării pricinilor. Dacă ambele părţi cer însă trimiterea lui la una din celelalte instanţe, se va proceda întocmai (art. 164 alin. 3 );în cazul în care s-ar aduce astfel atingere normelor de competenţă absolută, părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe şi întrunirea se va face la instanţa competentă absolut (art. 164 alin. 4 ).
Hotărârea de declinare a competenţei pronunţate asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa de trimitere ; aceasta va aprecia dacă este sau nu un caz de conexitate. După conexare, dacă instanţa la care a avut loc reunirea pricinilor, constată că numai una din ele este în stare de judecată, poate dispune disjungerea cauzelor conexate (art. 165).
Este de reţinut că prorogarea legală de competenţă nu poate opera dacă cererile conexe nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti ( nu se pot încălca normele imperative ale competenţei generale a instanţelor judecătoreşti).
B. Excepţii ce vizează actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală
|
