Gabi aparare drept

Secţiunea III. Invocarea şi soluţionarea excepţiilor

Excepţiile absolute pot fi invocate de către părţi, de procuror, dacă participă la proces, sau de către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi direct în apel sau în recurs (în acest ultim caz numai dacă, potrivit art. 162 c.pr.civ. nu este nevoie de verificarea în afara dosarului a împrejurărilor de fapt). Renunţarea părţilor de a se prevala de o asemenea excepţie este inoperantă.

Excepţiile relative nu pot fi invocate decât de către partea interesată (adică partea în favoarea căreia au fost cerute) şi numai la prima zi de înfăţişare (pârâtul şi prin întâmpinare) sau la termenul următor celui în care s-a săvârşit neregularitatea, potrivit disp. art. 118 şi 132 c.pr. civ. Nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează cu decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii (art. 136 c.pr.civ.).

Instanţa nu le poate lua în considerare din oficiu, dar în baza rolului activ poate atrage atenţia părţii interesate că are dreptul de a invoca excepţia. În fine, ele pot fi acoperite prin voinţa sau tăcerea părţii îndreptăţite a le propune.

Căile prin care pot fi invocate excepţiile depind de etapa sau faza procesului civil şi de natura normelor încălcate : prin întâmpinarea (art. 115 pct. l) intervenţia scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare (art. 118) sau pe parcursul dezbaterilor, apelul, recursul, contestaţia în anulare obişnuită (art. 317)sau cea specială (art. 318), revizuirea, recursul în anulare.
Spre deosebire de excepţii, în ceea ce priveşte apărarea de fond, deşi legea prevede că pârâtul trebuie să-şi precizeze punctele de apărare în anumite condiţii (art. 1525, 118, 132c.pr.civ.) totuşi, dacă partea n-a satisfăcut aceste cerinţe, mai păstrează dreptul de a se apăra, discutând în tot cursul procesului temeiurile de fapt şi de drept invocate de partea adversă.

Instanţa va rezolva excepţiile, dacă se invocă mai multe, într-o ordine dedusă din caracterul şi efectele produse. Astfel, întâi se vor soluţiona excepţiile legate de investirea instanţei, apoi cele care privesc competenţa, compunerea sau constituirea instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia.

Instanţa, sesizată de reclamant competentă să rezolve cererea sa, se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului, potrivit regulei „judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiunii” (art. 17 c.pr.civ.).
În privinţa soluţionării, art. 137 alin. 1 c.pr.civ. obligă instanţa să se pronunţe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepţiilor ( de procedură şi de fond) care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Se evită astfel o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură ce ar trebui ulterior refăcute de către instanţa de judecată.
Conform art. 137 alin. 2, dacă pentru dovedirea temeiniciei excepţiei este necesară administrarea unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii, atunci excepţia se va uni cu fondul. În cazul în care excepţia se va respinge, probele rămân câştigate cauzei. Astfel, dacă se invocă lipsa calităţii procesuale active într-o acţiune reală şi excepţia se admite, acţiunea se va respinge nu ca nefondată, ci pentru lipsa calităţii procesuale active, dar dacă excepţia se va respinge, acţiunea nu este admisă automat ci soluţia depinde şi de celelalte apărări.
Pentru a se pronunţa asupra excepţiei invocate, aceasta trebuie pusă mai întâi în discuţia părţilor, respectându-se astfel principiul contradicţionalităţii. În aplicarea principiului, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 129 şi 130 c,pr.civ. cu aplic. Disp. art. 118 c.pr.civ. în materia excepţiilor, instanţa nu se va limita doar la ridicarea din oficiu a excepţiilor absolute, ci trebuie să pună în discuţie şi problema privind normele dispozitive pe care partea le ignoră şi care ar putea influenţa existenţa sau valabilitatea raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa va lua act de renunţarea părţii interesate la posibilitatea invocării unei excepţii procesuale relative, dar numai dacă nu se urmăreşte eludarea legii, atragerea unor interese ale terţelor persoane , ori dacă partea nu a fost victima erorii (art. 5 şi 966 c.civ.).

La dezbaterea excepţiei invocate, primul are cuvântul reclamantul, pârâtul având ultimul cuvânt. Dacă pârâtul a ridicat excepţia, ordinea se inversează. Terţii participanţi la proces vor lua cuvântul potrivit poziţiei lor procesuale : intervenientul principal şi terţul introdus în cond. art. 57, după reclamant, intervenientul accesoriu, după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie, după cel care l-a introdus în proces.
Procurorul – cu excepţia cazului când a introdus acţiunea, situaţie în care are poziţia procesuală de reclamant- va avea ultimul cuvânt.

La judecata căilor de atac operează aceleaşi reguli : primul are cuvântul cel ce exercită calea de atac, iar intimatul are poziţia pârâtului.

Dacă instanţa găseşte că excepţia ridicată este întemeiată, o va admite, pronunţând o :

• 
  Încheiere, atunci când dispune amânarea judecăţii, pentru un alt termen;
  
• 
  Hotărârea (sentinţă sau decizie, după stadiul în care se află judecata) atunci când pronunţă declinarea competenţei, respingerea sau anularea cererii, perimarea.
  

Dacă excepţia este neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere şi continuă judecata. Această încheiere are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni asupra soluţiei date.

Împotriva încheierii de admitere sau de respingere a excepţiei se pateu declara apel sau recurs numai odată cu fondul (art. 282 alin. 1 c.pr.civ.), dacă legea nu prevede expres o altă soluţie (ex. art. 34 alin. 1 prevede că încheierea prin care s-a admis recuzarea nu poate fi atacată prin nici o cale de atac).
Hotărârea prin care s-a admis excepţia, dacă este pronunţată de prima instanţă, poate fi atacată cu apel. În cazul perimării calea de atac este recursul, iar termenul curge de la data pronunţării 8art. 252 alin. 3 c.pr.civ.).