Geografia Continentelor America
Poziţia continentului american în raport cu marile plăci tectonice
Yüklə 344,26 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 5. Câmpiile litorale
- RELIEFUL AMERICII CENTRALE
- AMERICA CENTRALĂ INSULARĂ
- RELIEFUL AMERICII DE SUD
Poziţia continentului american în raport cu marile plăci tectoniceAmerica se află situată în zona macroplăcilor Nord Americană şi Sud Americană, la contactul lor cu macroplaca Pacifică (şi a altor plăci mai mici: Garda, Cocos, Caraibilor, Nazca). În zonele de subducţie s-au format fie lanţuri mutoase (Anzii, la contactul plăcii Nazca cu placa Sud Americană; Stâncoşii, la contactul plăcii Garda cu placa Nord Americană; Cordilierii Americii Centrale, la contactul Plăcii Cocos cu placa Americană şi cea Caraibă), fie arcuri insulare (Antile –placa Caraibă/ placa Americană; Aleutine – placa Pacifică/placa Americană). Tot în aria de contact a plăcii pacifice cu cea nord Americană s-a dezvoltat un sistem de falii (San Andreas – unde placa pacifică se deplasează spre N, NE cu aproximativ 5 mm pe an în raport cu nordul American; această falie începe din Golful Californiei şi are o lungime de 600km. Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slabă rezistenţă ale scoarţei, fiind caracterizată prin mişcări de ridicare şi scufundare, dislocări, seismicitate şi vulcanism, ceea ce arată că evoluţia sa nu s-a încheiat. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din America Centrală Insulară vor avea ca rezultat apariţia unor lanţuri muntoase ce vor juca rolul de punte de legătură între fragmentele uscatului de astăzi. Procesele orogenetice sunt active aşadar şi în momentul de faţă, fiind puse în evidenţă de seismicitatea extrem de ridicată (de exemplu în Anzi, ca urmare a mişcărilor de ridicare în bloc există regiuni în care se înregistrează cca.1500 cutremure pe an, din care unele catastrofale). Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoarţei, este bine reprezentat în America. În Anzi sunt grupaţi cca.1/3 din vulcanii activi de pe glob. Cele mai important aparate vulcanice se întâlnesc în Anzii Ecuadorului, Columbiei, Anzii de Sud. În America de Nord, vulcanismul actual se manifestă în Alaska – Aleutine, Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente în partea centrală a Munţilor Stâncoşi (Platoul Yellowstone). RELIEFUL
Relieful Americii este în strânsă legătură cu evoluţia paleogeografică şi structura geologică, prezentând trăsături comune în cele trei compartimente:
RELIEFUL AMERICII DE NORD Are ca trăsături principale:
Din punct de vedere morfologic America de Nord se împarte în mai multe regiuni: 1. Groenlanda 2. Arhipelagul Arctic 3. Câmpiile şi Podişurile Americane 4. Munţii Appalachi 5. Câmpiile Litorale 6. Cordilierii
Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte de o calotă de gheaţă ce maschează detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei, limitându-se de fapt la o faşie litorală de 60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciaţiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciară. Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei, calota glaciară prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimea medie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (în partea centrală a insulei). Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul Atlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador. Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate. Printre resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zăcământ din lume), crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, cărbuni superiori. Apele teritoriale dispun şi de zăcăminte de hidrocarburi. 2. Arhipelagul Arctic are o suprafaţă de peste 1,4 mil.kmp, cele mai mari insule din componenţa acestuia fiind: Baffin (peste 500.000kmp), Ellesmere (peste 300.000kmp), Victoria (peste 200.000kmp), Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt îngheţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia este dificilă din cauza sloiurilor plutitoare). Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune de mare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciară de amploare. Se pot distinge două grupuri de insule, despărţite de strâmtorile MacClure, Melville, Barrow, Lancaster): Insulele din Sud, constituite în principal din roci precambriene, aparţin structural unităţii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia pleistocenă a fost mult mai extinsă ca cea actuală (formând un bloc compact ce acoperea insulele). Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice, aparţinând unităţii de platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cu excepţia nordului insulei Ellesmere, afectată de cutări parţiale caledoniene (aici înregistrându-se ceam mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United States Range – 2896m). Glaciaţia pleistocenă nu a fost mai extinsă ca cea de azi, ceea ce face ca formele de acumulare şi eroziune glaciară să lipsească din aceste regiuni. Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse miniere: minereuri de fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc. 3. Câmpiile şi Podişurile Centrale (limitate de Arhipelagul Arctic în nord, de Câmpia litorală a Golfului Mexic în sud, Munţii Applachi în est, Cordilierii în vest) ocupă cea mai mare parte a Americii de Nord.
Podişul Labrador, delimitat de gf.Hudson în vest, M.Labrador în nord, estuarul Fl.Sf.Laurenţiu în sud, este un vestigiu morfologic din vechea platformă canadiană. Relieful este reprezentat de o peneplenă uşor ondulată, cu aspectul unui podiş cu altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în partea centrală şi nord-estică (M.Torngat – 1621m). Morfologia de detaliu e dominată de formele de eroziune glaciară. Ridicarea postglaciară a dus la dezorganizarea marilor lacuri din interior (cele actuale sunt doar nişte relicve ale acestora: l.Mistassini). Podişul Mackenzie ,situat între r.Mackenzie şi Stâncoşii Canadieni, este o zonă în care scutul canadian apare ceva mai ridicat şi e acoperit cu o cuvertură sedimentară paleozoică. Pe alocuri, substratul cristalin este scos la zi sub forma unor martori de eroziune. Are aspect tipic de podiş de eroziune, cu două trepte morfologice, una mai înaltă în vest şi una mai joasă în est. Podişul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podişului Mackenzie, are o desfăşurare NV-SE şi are o alcătuire mai unitară şi altitudini mai reduse. b. Câmpia Nord Canadiană se suprapune scutului Canadian care apare la zi în multe regiuni, cu şisturi cristaline cu intruziuni granitice. Mişcările postcambriene au fost slabe şi au cauzat doar unele boltiri şi falieri. Transgresiunile paleozoice şi mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar în terţiar s-a produs o intensă peneplenizare. Eroziunea glaciară pleistocenă a modelat multe depresiuni lacustre, care domină astăzi peisajul. Relieful structural este bine reprezentat mai ales în vest unde apar şiruri de cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste constituie versantul unei văi preglaciare unplută cu depozite friabile, uşor de denudat de către gheţari; în chiuvetele acestora s-au cantonat Lacurile: Renilor, Indian, Athabaska, Sclavilor, Urşilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt legate printr-o serie de emisari a principalelor râuri din zonă: Mackenzie, Athabaska, Peace, Albany. c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce aparţine scutului canadian, iar cuvertura sedimentară cuprinde depozite paleozoice cu structură monoclinală. Crearea reliefului structural aici este determinată în cea mai mare parte de prezenţa calcarelor şi dolomitelor de Trenton (ordovician) şi a calcarelor de Niagara (silurian). Acestea din urmă se desfăşoară mai ales în sudul regiunii, însăşi Cascada Niagara fiind formată pe fruntea unei cueste. În preglaciar, întreaga regiune se drena spre Mississippi (direcţie urmată şi în perioadele glaciare, când albia fl.Sf.Laurenţiu era plină de gheaţă). În postglaciar, datorită mai ales barajului morenaic dinspre sud, scurgerea se orientează pe traseul actual, spre Atlantic. În evoluţia bazinelor lacustre s-au evidenţiat următoarele faze:
d. Câmpiile şi podişurile Centrale (situate între Marile Lacuri şi câmpia litorală a Golfului Mexic pe de o parte şi Appalachi şi Stâncoşi pe de altă parte) au drept fundament o prelungire a scutului canadian, ce coboară spre sud, fiind înnecată de sedimentar. În sud fundamentul este hercinic. Cuvertura sedimentară, din ce în ce mai tânără şi mai groasă cu cât ne apropiem de Golful Mexic, este formată din gresii, conglomerate şi şisturi argiloase de vârstă paleozoică şi mezozoică. Relieful se înclină din vest, nord şi est spre Valea lui Mississippi, înclinare ce concordă cu cea a stratelor sedimentare, de unde şi frecventa apariţie a platourilor structurale dar şi a cuestelor. Podişul Ohio este format pe calcare paleozoice dispuse orizontal, de unde un bine reprezentat relief carstic mai ales în Bazinul râului Green River (afluent al lui Ohio). Aici există un platou calcaros cu doline, uvale, văi seci, peşteri (Mammoth Cave System – peştera care însumează cel mai lung complex de galerii din lume). Podişul lacustru Wisconsin Minnesota (la VSV de Marile Lacuri) are un relief glaciar morenaic destul de estompat, în depresiunile dintre morene fiind cantonate o puzderie de lacuri (cca.11.000). Podişul Missouri, care continuă spre vest Podişul Wisconsin Minnesota, are un relief structural fragmentat, cu cueste şi văi subsecvente, dezvoltate pe formaţiuni monoclinale cretacice (gresii). Şirul exterior de cueste are înălţimi de 300-500m, iar şirul intern este mai înalt, 600-800m. Podişul Preriilor este o zonă piemontană la poalele Cordilierilor, cu lăţime variabilă, îngustându-se mult către nord, având în nord depozite siluriene şi în sud depozite mai tinere devoniene şi cretacice. Este în cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime în zona centrală (1500m). La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuată şi apar o serie de masive izolate cu caracter de inselberguri (majoritatea martori de eroziune eruptivi): Cypress Hills, Spanish Peak, Black Hills (2207m). În restul Podişului Preriilor relieful pierde treptat în altitudine spre est, dând naştere unor cueste ce privesc spre Cordilieri, văi consecvente, văi subsecvente. În bazinul Missouri o largă dezvoltare o cunosc badlandsurile (datorită eroziunii intense suferite de argilele oligocene cu intercalaţii subţiri de marne, nisipuri, gresii, conglomerate). La sud de unităţile analizate se înâlnesc Podişurile Llano Estacado (a cărui morfologie scoate în prim plan formele tabulare, de tip mesas, ca şi canioane spectaculoase: pe râul Pecos) şi Pod.Edward (Texas). Câmpia Mississippi, în ciuada altimetriei, este o axă de referinţă a reliefului Americii de Nord. Fundamentul său este paleozoic, iar relieful este intens peneplenizat. Depărtarea de marginile plăcilor tectonice l-a scos de sub influenţa fenomenelor de subducţie, menţinându-l ca arie coborâtă, inundată în perioada de transgresiuni neogene. A funcţionat ca golf marin, larg, adânc, umplut cu sedimente marine şi aluviuni fluviale ulterior. e. Masivele hercinice sunt risipite la contactul dintre Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor şi sunt vechi horsturi hercinice înecate în depozite marine de mare grosime. Cele mai cunoscute structuri hercinice sunt: Podişul Ozark, Podişul Salem şi Podişul Springfield la nord de Arkansas şi Podişul Ouachita la sud de râul Arkansas. 4. MUNŢII APPALACHI se desfăşoară pe direcţia NV-SE, paralel cu ţărmul Atlantic, pe o lugime de cca.2000km. Doar în nord, culmile cad perpendicular pe ţărm. Din punct de vedere geologic, această mare unitate de relief este alcătuită din depozite vechi (paleozoice), peste care s-au depus formaţiuni mezozoice. În sens longitudinal Appalachii se subdivid în două compartimente despărţite prin linia tectonică Mohawk-Hudson (Appalachii Nordici şi Appalachii Sudici). Appalachii Nordici (între Insula Terra Nova – în nord şi grabenul râului Hudson, în sud) s-au format în urma unei succesiuni de faze orogenetice (cu o impunere a structurilor caledoniene, cambrian-siluriene). Cutările hercinice sunt însă cele care au definitivat lanţul montan. Structurile caledoniene sunt puternic peneplenizate, culmile montane având altitudini modeste (1500m). Suprafaţa actuală este în cea mai mare măsură modelată de procesele glaciare pleistocene (eroziunea glaciară a creat complexe de cuvete lacustre în regiunile înalte, în timp ce în câmpiile litorale, acumularea glaciară a generat coline morenaice, de fund şi frontale; ţărmuri cu fiorduri şi skyars). În ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structură complexă, sunt intens modelaţi de glaciaţia pleistocenă. Din punct de vedere morfologic, există trei subunităţi: 1. Noua Anglie (New England) cuprinde o serie de masive cristaline joase, greoaie, cu suprafeţe slab vălurate sau rotunjite, cu versanţii slab înclinaţi. Culmile cele mai importante sunt despărţite de un sistem de falii orientat NE-SV: Taconic Range şi Green Mountains (1336m) (la vest de grabenul tectonic cu aspect de uluc depresionar al văii Connecticut; White Mountains (cu vârful granitic Washington, 1916m). Eroziunea a dus la impunerea în relief a unor martori reprezentativi: Mount Monadnock (965m), Mount Ascutney. 2. New Brunswick şi Noua Scoţie sunt formate din aceleaşi structuri caledoniene (inclusiv Insula Prince Edward) . În continuarea lanţului Green Mountains se găsesc Munţii Notre dame (960m), iar în continuarea lor spre nord se găsesc Shickshock Mountains (1150m). Spre est relieful trece într-un podiş înalt (dezvoltat pe şisturi cristaline siluriene). Între Noua Scoţie şi Noul Brunswick se găseşte golful Fundy (determinat de linii de fractură, cu direcţia NE – SV). 3. Insula Terra Nova (despărţită de Peninsula Labrador prin Strîmtoarea Belle Isle şi de Peninsula Noua Scoţie prin Strâmtoarea Cabot) are un relief reprezentat în vest de Munţii Long Range (770m altitudine) (care se desfăşoară în continuarea lanţului Green Mountains) şi de grabenul lacului Grand Lake (în prelungirea grabenului Golfului Fundy), care trece direct în Golful White, de pe ţărmul de nord. Estul este reprezentat de o veche peneplenă, uşor vălurită, înclinată spre nord, cu altitudini ce nu depăşesc 300m. În cadrul Appalachilor Sudici se impun structurile hercinice. Complexitatea morfostructurală este legată de peneplenizarea acestui sistem în două etape:
Diferitele subunităţi morfostructurale formează zone longitudinale (alungite SV-NE conform direcţiei cutelor hercinice). a. Podişul Appalachian (Podişul de Vest) se ridică deasupra Câmpiilor Centrale (Pod.Ohio) cu cca.300m, cuprinde interfluvii largi, modelate în gresii şi calcare carbonifere. Podişul Cumberland (în partea sudică, mai îngustă) şi Podişul Allegheny (partea nordică, mai lată) reprezintă anticlinorii largi. Spre est, Podişul Allegheny se termină printr-un abrupt care domină o a doua subunitate morfostructurală. b. Marea Vale (Great Valley) este un vast culoar de eroziune (condiţionat de existenţa unor formaţiuni mai noi care au fost uşor îndepărtate. În acest ansamblu depresionar există culmi ceva mai înalte (constituite din roci mai dure : gresii, cuarţite) adesea străpunse de watergaps (porţi în crestele appalachiene străbătute de râuri – văi înguste transversale care spintecă culmile) şi windgaps (porţi în crestele appalachiene modelate de vânt – văile transversale din vest ce au rămas suspendate). c. Appalachii propriu-zişi cuprind o serie de lanţuri de 1000-2000m care închidmarea vale spre est. Culmile sunt paralele, orientate SV-NE, formate prin eroziune selectivă : Blue Ridge (1700m) – creasta principală, alcătuită din şisturi cristaline, gresii, cuarţite şi conglomerate, traversată de numeroase defilee (Delaware, Potomac, Susquehannah, James River, Roanoke), Unaka Mountains (1720m), Iron (1744m), Great Smoky (2030m), Clinch Mountains (cu vârful Mount Mitchell – 2045m). d. Regiunea cea mai estică a Appalachilor este PIEDMONTUL (un podiş scund constituit dintr-un complex de structuri cristaline), cu o suprafaţă care înclină uşor către câmpia litorală atlantică, de la 300-400m în vest, la 120-130m în est. Nu este un piemeont de acumulare ci o suprafaţă de nivelare considerată de mulţi ca o peneplenă de abraziune.
a. Câmpia litorală atlantică se desfăşoară pe lăţimi diferite între Capul Cod şi Peninsula Florida (mai îngustă în nord şi mai largă în zona centrală a litoralului est Atlantic. Este creată pe un fundament paleozoic, acoperit de depozite sedimentare groase (mezozoice şi terţiare), cu lacune stratigrafice, depuse în urma repetatelor transgresiuni. Ţărmul nordic cuprinde golfuri şi estuare (Potomac), iar cel sudic cuprinde lagune, limane şi cordoane litorale (cele de la vărsarea lui Delaware). Văile submerse indică un proces de scufundare începând din pleistocen. b. Peninsula Florida, o prelungire interesantă a uscatului, cu cca.560km, este o unitate de tranziţie între Câmpia litorală Atlantică şi Golful Mexic, având altitudini sub 100m, aspect general de câmpie joasă, peneplenizată, larg vălurată. Iniţial aceasta a fost o insulă care s-a unit cu continentul în pleistocen. Partea centrală este reprezentată de un platou calcaros, cu relief carstic bine evidenţiat. c. Câmpia Golfului Mexic (între Peninsula Florida şi Peninsula Yukatan) are un fundament paleozoic acoperit cu o cuvertură sedimentară care ajunge la grosimi de până la 10.000m. Originea sedimentelor este marină, lacustră şi fluviatilă, dar nu lipsesc calcarele şi tufurile vulcanice de vârste diferite (cretacic-terţiare). Altitudinea acestei câmpii este de sub 100m. În perimetrul deltei Mississippi se manifestă o tendinţă continuă de avansare a uscatului în mare, cu cca. 90m anual. 6. CORDILIERII nord-americani se desfăşoară pe o lungime de 8000km, având o lăţime de cca.1600km. Deşi funcţionează ca geosinclinal încă din paleozoic, cutările principale s-au produs în mezozoic şi terţiar (orogeneza nevadiană). Subdiviziuni: 1. ARH.ALEUTINELOR - arc insular de origine vulcanică (exista şi câteva insule de origine continentală: Attu, Agattu), ce cuprinde peste 120 insule, cu o suprafaţă totală de aprox. 18.000kmp, desfăşurate ca o ghirlandă pe 2750km E-V. Vulcanismul deosebit de activ şi modificarea permanentă a configuraţiei arhipelagului se datoresc situării acestuia în zona de subducţie dintre placa nord-americană şi cea pacifică. Insulele sunt declarate rezervaţie naturală din 1913, pentru a ocroti un întins refugiu al mamiferelor marine. 2. MUNŢII COASTELOR se întind din Alaska până-n Mexic, culminând în vârful Mount Logan la peste 6000m. În Alaska se remarcă Mas. St.Elias cu gheţarul Malaspina care coboară, prin intermediul unor limbi enorme, până la malul oceanului, având în fruntea sa morene impresionante. In cadrul sectorului canadian se distinge lanţul costal ce se detaşează frecvent de continent sub forma unor insule (Vancouver, Alexander, etc) şi Munţii Coastelor care culminează în vârful Waddington (4042m). Munţii Coastelor din S.U.A. (cu masivele Olimpic şi Klamath) sunt despărţiţi de sectorul canadian prin Str. Juan de Fuca. Ei sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline în 1/2 N şi din sedimentar cutat în 1/2 S. Cordiliera Costală se prelungeşte în Pen.California prin Mas.San Pedro Martir, trece apoi în Insulele Las Tres Marias ajungând până în Sierra Madre Del Sur. 3.CORDILIERA MEDIANĂ porneşte tot din Alaska printr-un lanţ vulcanic care cuprinde 11 vulcani activi (între care se detaşează KATMAI) şi Alpii Alaskăi (munţi regeneraţi, alcătuiţi din gnaise şi şisturi cristaline mezozoice ce culminează în McKinley - 6194m). După o efilare puternică pe teritoriul canadian, unde culmile muntoase trec treptat într-un podiş de altitudine, catena reapare în toată vigoarea ei în Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada. Munţii Cascadelor au morfologia caracteristică masivelor regenerate, prezintă o largă dezvoltare a reliefului vulcanic (vulc. Adams, St.Helens, Hood), iar glaciaţia actuală este bine dezvoltată (M.Rainier - 28 gheţari). Munţii Sierra Nevada sunt mult mai impunători (ei au suferit o puternică înălţare în pliocen), au o structură geologică- extrem de complexă, sunt străbătuţi de puternice linii de falii orientate N-S, au înălţimile cele mai mari în zona central-axială (M.Whitney-4418m). Datorită poziţiei lor mai sudice, glaciaţia actuală este mai slabă. Spre sud, S.N. se prelungeşte cu Mas.San Bernandino şi Mas. Sierra Madre de Vest. 4. PODIŞURILE INTRAMONTANE NORD-AMERICANE reprezintă fragmente ale scuturilor vechi (paleozoice) antrenate în mişcările orogenetice ale Cordilierilor. a. Podişul Central Alaskian (Pod.Yukon)(800-1000m) - o vastă suprafaţă de netezire dezvoltată pe roci complexe sedimentare (mezozoice), cu o cădere generală de la E la V. b. Podişurile Interioare Canadiene (Podişurile Columbiei Britanice: Nechaco (N), Fraser (S)) au altitudini în jur de 2000m, au aspect vălurit şi interfluvii sculptate de gheţari. Partea sudică (Pod.Fraser) este aproape exclusiv de origine vulcanică (cuverturi bazaltice). Numai unele piscuri izolate (vechi nunatakuri) se ridică la 3000m. c. Podişul Columbiei, de natură vulcanică, este constituit în cea mai mare parte din bazalte, groase de 1200-1800m, urmare a revărsării lavelor pe suprafeţe foarte mari. Podişul este înconjurat la N, V şi E de munţi, iar la S, spre Podişul Marelui Bazin, limita este incertă, trecerea făcându-se fără denivelări notabile. Fluviul Columbia şi afluenţii săi, Snake şi Spokane, şi-au modelat canioane impozante în cuverturile de lave bazaltice (Hells Canyon, pe Snake, cel mai adânc canion din lume - 2448m) d. Podişul Marelui Bazin are doar aparentă înfăţişare de podiş, datorită delimitării sale de culmi muntoase înalte. Prezintă o accentuată fragmentare (datorită numeroaselor falii ce-i străbat de la nord la sud) având culmi muntoase orientate N-S separate de depresiuni secundare închise, de tipul bolsonurilor, de origine tectonică şi modelate în condiţii de climă aridă. Altitudinea medie scade de la 1300m în nord la 300-400m în sud, unde relieful este de tip deşertic (chiar cu mici câmpuri de dune): Deşertul Mojave, Gila, Valea Morţii. e. Podişul Colorado (în bazinul râului cu acelaşi nume) este un masiv median (un fragment din platforma nord-americană), format din baza cristalină (şisturi cristaline cu intruziuni granitice) şi acoperişul sedimentar (format din gresii, calcare şi conglomerate paleozoice, mezozoice şi terţiare, cu lacune stratigrafice). Această structură, asociată cu ridicarea de ansamblu a Podişului Colorado a determinat apariţia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale (dispuse în trepte), văi în canion (celebru este canionul fluviului Colorado - Marele Canion, sculpat într-o stivă de depozite cu vârstă cuprinsă între triasic şi algonkian, cu o lungime de peste 450km, fiind cel mai lung canion terestru, cu o adâncime de 2,5-3Km, ajungând până în cristalin). Ca subunităţi ale pod. Colorado: Pod. Uinta în nord şi Pod. San Francisco în sud-vest. f. Podişul Mexican (sau Mesa Central) este delimitat la nord de Pod. Colorado, la est de Sierra Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest şi la sud de Sierra Vulcanica Transversal. Considerat multă vreme ca un masiv median, o mesetă de tipul Podişului Colorado, s-a dovedit a fi o largă zonă de munţi cutaţi în cadrul orogenezei mezozoice, apoi peneplenizaţi. În terţiar s-a produs o ridicare generală a podişului, cu bascularea sa spre nord (cca. 1200m alt. în nord, 2000m alt. în sud). Odată cu această ridicare, în sud s-au produs importante efuziuni vulcanice ce dau un aspect mai fragmentat, iar în partea central-nordică s-au creat numeroase bazine închise (grabenuri), care au evoluat în condiţii de climă aridă şi semiaridă, creând formele specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi (populată cu lacuri sărate şi mlaştini), la sud de care se găseşte podişul vulcanic ANAHUAC (cu caracter endoreic şi lacuri sărate: TEXCOCO). Alt podiş ce aparţine tot Mesei Centrale este Pod. PUEBLA (cu izvoare minerale şi ape termale). Între Sierra Vulcanica Transversal şi Sierra Madre del Sur se găseşte depresiunea BALSAS, străbătută de râul omonim. 5. CORDILIERA INTERIOARĂ (Munşii Stâncoşi) Acest lanţ muntos începe din Alaska, cu Muntii BROOKS, care se aseamănă cu Alpii Alaskăi, dar sunt mai scunzi (alt.max. 2684m) şi sunt acoperiţi cu gheţari masivi. Urmează Munţii MACKENZIE şi STANCOŞII CANADIENI. Aceştia din urmă ocupă cca. 1/6 din suprafaţa ţării, având lăţimea maximă de 1000km, cresc în altitudine de la nord la sud şi sunt alcştuişi din mai multe lanşuri paralele. Frecvente sunt formele de relief structural, în cadrul cărora larg răspândite sunt formele cu adaptare la structură, de tip jurasian, dar şi cele cu neadaptare la structură (văi anticlinale, sinclinale suspendate). În cadrul reliefului glaciar interesante şi complexe sunt formele de tip alpin, datorită puternicei dezvoltări a glaciaţiei pleistocene, dar şi glaciaţia actuală este bine reprezentată prin gheţarii de tip alpin (gheţari de vale cu lungimi de cca. 20km). STANCOŞII de pe teritoriul S.U.A. continuă spre sud Stâncoşii Canadieni, păstrând aceeaşi desfăşurare paralelă a culmilor şi direcţia dominantă NV-SE, cu o constituţie geologică deosebit de complexă. Sunt însă mai puţin omogeni faţă de Stâncoşii Canadieni, între masivele montane interpunându-se adesea depresiuni tectonice intramontane ("park"), mai ales la E de Platoul Yellowstone. Peste 50 de vârfuri depăşesc 4000m altitudine, iar vulcanismul este ceva mai puţin râspândit, forme cu o astfel de origine întâlnindu-se în Mas. San Juan (în sectorul sudic) şi în Pod. Yellowstone (în sectorul nordic). POD. YELLOWSTONE, cu o altitudine medie de 2000-2500m, s-a format prin suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii, tufuri vulcanice de mare grosime (cca. 1000m). Într-o chiuvetă este adăpostit Lacul Yellowstone drenat prin canionul cu acelaşi nume. Aici se află P.N. Yellowstone a cărui celebritate o dau cele peste 3600 izvoare termale, gheizerele, mofetele, vulcanii noroioşi. Elementelor morfo-hidrografice li se adaugă însă cele floristice şi faunistice de o bogăţie deosebită. Cel mai mare şi mai tipic bazin depresionar, format prin scufundarea unei peneplene eocen-pleistocenă este Baz. Wyoming, situat între M. Uinta (4114m) şi M. Bighorn (4016/4033m). Sectorul sudic al Stâncoşilor cuprinde M. LARAMIE (3131m), FRONT RANGE (4345m), SANGRE DE CRISTO (vf. Blanca 4364/4373m). Toate vârfurile de peste 4000m sunt acoperite cu gheţari de mică extensiune. În Mexic, Stâncoşii continuă cu SIERRA MADRE ORIENTAL, legătura făcându-se prin intermediul M. Guadalupe. Aici, caracteristică este larga răspândire a rocilor sedimentare mezozoice şi eocene cutate, sprijinite pe un fundament care apare la zi numai în axele lanţurilor celor mai înalte. Vulcanismul practic lipseşte, iar masivele cele mai înalte depăşesc 3000m alt. (max.- PENA NEVADA - 3664m). Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud, formând un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal (ce închide Pod. Mexicului pe latura sudică). Aceasta este prin excelenţă vulcanogenă, cu conuri de peste 5000m altitudine. Aparatele vulcanice cele mai vechi sunt în partea estică, iar cele mai noi sunt în partea vestică ( ca o dovadă a deplasării spre vest a liniei de subducţie). În peisaj predomină conurile, craterele, barancosurile, podişurile de lave, planezele. Cele mai impresionante aparate vulcanice sunt Orizaba (Citaltepetl, peste 5700m), Popocatepetl (un stratovulcan cu activitate încă din pliocen, cu 5452m), Colima (4340/4330m), Paricutin(2771m), Toluca (4620m, al cărui crater se află într-o destrucţie avansată). Vulcanii cu peste 4500m altitudine sunt acoperiţi de gheţari şi zăpezi permanente (în ciuda latitudinii reduse la care se află). (Reţeaua hidrografică din zonă a suferit remanieri frecvente datorită erupţiilor şi scurgerilor de lave. Cel mai lat istm de pe glob se află în sudul Americii de Nord: Istmul Tehuantepec, cu lăţime minimă de 200km, cu altitudini ce coboară sub 250m, fiind una din puţinele zone coborâte din imensul lanţ muntos ce străbate continentul de la nord la sud. Formaţiunile cretacice cutate acoperă structurile cristaline mai vechi.
Caractere generale: - predominarea reliefului muntos (altitudinile urcă la peste 3500m) - orientarea generală a culmilor perpendiculară pe ţărm la nord de grabenul Nicaragua şi paralel cu ţărmul la sud de această linie de demarcaţie tectonică - mişcărilor de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de coborâre a litoralului Mării Caraibilor - tipuri de relief predominante: vulcanic (cea mai mare răspândire, predominarea vulcanilor explozivi - deci nu cei cu scurgeri de lave), carstic (pen. Yucatan, Cuba, Jamaica). A. AMERICA CENTRALĂ ISTMICĂ ţine de la Istmul Tehuantepec (16N) până la golful Darien (9N), desfăşurându-se pe mai bine de 2900km lungime, cu o lăţime de 70-525km. Ţărmul pacific (înalt, crestat, cu multe golfuri) contrastează cu cel din zona caraibiană care este în general jos şi mlăştinos. Relieful este dominat de un lanţ muntos de origine vulcanică, cu vârfuri de peste 4000m altitudine, cu un vulcanism activ. Acesta face legătura între sistemul muntos al Americii de Nord şi Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferenţiază două compartimente separate de grabenul Nicaragua (linie tectonică de demarcaţie, ce pare a fi zona de sutură a continentului american, respectiv America de Nord şi America de Sud - dovadă în acest sens stă vârsta diferită a formaţiunilor: în nord - structuri vechi, permiene, cutate în perioada mezoalpină, în sud - structuri mai noi, neogene.). De la nord la sud se succed: 1. MASIVUL CHIAPAS (Sierra Madre de Chiapas) este o peneplenă exhumată, peste care s-au revărsat, mai ales în sud, depozite vulcanice (la limita sudică se află vulcanul activ Tacana, de 4064m). Acest masiv este delimitat la nord de un podiş înalt, Mesa Central, alcătuit din calcare cretacice, străbătut de valea tectono-erozivă a râului Grijalva. 2. Lanţurile Vulcanice Costale însoţesc linia ţărmului pacific (sub care se subduce placa oceanică). Principalele aparate sunt Tajumulco (4210m), Agua (3780m), Fuego ( 3918m), Santa Maria). 3. MASIVUL GUATEMALEI reprezintă o asociere de platouri şi înălţimi provenite dintr-o peneplenă neogenă, având o fragmentare intensă ceea ce a permis individualizarea unor cuvete ocupate de lacuri (lacul Izabal). 4. PENINSULA YUCATAN are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-pliocene. Sunt astfel frecvente dolinele, uvalele, avenurile, peşterile, lacurile de polie (Lacul Peten). În vest se desfăşoară Podişul Campeche, iar în sud-est Mas. Granitic Maya, de 1113m. 5. MASIVUL HONDURASULUI are o structură cristalină (roci granitice cu intruziuni mai noi), cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridică până la 2450m altitudine. Liniile de falie au imprimat caracterul abrupt, drept al ţărmurilor, iar mişcările izostatice recente stau la originea teraselor de abraziune marină şi a emersiei recifilor coraligeni. În partea de est a regiunii relieful coboară mult în Câmpia Mosquitos unde predomină mlaştinile, lagunele, cordoanele litorale. DEPRESIUNEA NICARAGUA se suprapune unui graben tectonic aflat în continuarea Golfului Fonseca. Pe liniile de fractură au fost puse în loc formaţiuni vulcanice. Între acumulările lacustre cea mai reprezentativă este lacul Managua. CORDILIERII ISTMULUI COSTA RICA-PANAMA au o formă arcuită, cu convexitatea orientată către Oceanul Pacific. Spre deosebire de partea nordică a istmului, caracterizată prin vulcanism intens, fragmentare tectonică avansată, în partea sudică predomină structurile cristaline întrerupte izolat de apariţii vulcanice, iar ţărmurile sunt mult mai fragmentate (pen. Nicoya, Osa, Burica, Azuero, golfurile Panama, Chiriqui, Nicoya). Lanţul muntos cuprinde trei sectoare care scad în altitudine de la nord la sud: a. Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui - 3472m, Irazu - 3432m) b. Cordilierii de Veragua (sectorul median) c. Cordilierii de Darien (sectorul sudic). Cele mai mici altitudini sunt în zona Canalului Panama, unde, doar întâmplător se depăşeşte 100m, ceea ce a favorizat construcţia canalului. Prezenţa lacului Gatun şi a unui sistem ingenios de ecluze a permis punerea în funcţiune a acestei căi de navigaţie de mare importanţă. B. AMERICA CENTRALĂ INSULARĂ, alături de Arhipelagul Arctic Nord American, sunt cele mai fragmentate regiuni ce aparţin Americii. Dar, în Arhipelagul Arctic fragmentarea rezultă din dezmembrarea unui vechi uscat unitar, pe când fragmentarea din America Centrală a rezultat în cea mai mare parte din apariţia unor arcuri insulare, care tind, prin sudarea cu continentul, sau între ele, să constituie un viitor uscat, de mai largă extensiune. Totuşi, unele insule mai mari (Cuba, Jamica, Haiti) sunt formate din catene muntoase de aceeaşi vârstă şi origine cu cele ale istmului central american, ceea ce reprezintă o dovadă că acestea sunt părţi desprinse din istm. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din această regiune vor avea ca rezultat apariţia de noi lanţuri muntoase ce vor juca rolul de punţi de legătură între fragmentele uscatului de astăzi. 1. ANTILELE MARI sunt considerate prin excelenţă ca resturi din puntea ce lega cele două Americi, care s-a scufundat în a doua parte a mezozoicului şi îndeosebi în neozoic. Aici vulcanismul vechi şi sâmburii cristalini sunt îmbrăcaţi în formaţiuni sedimentare cutate sau recente sub formă de câmpii litorale. Patru insule mari intră în componenţa Antilelor Mari: Cuba cu 110922km2, Haiti cu 76192km2, Jamaica cu 10962km2, Puerto Rico cu 8897km2. INSULA CUBA ("Perla Antilelor", cea mai mare insulă din Indiile de Vest), împreună cu alte peste 1600 insuliţe formează un complex insular, în cea mai mare parte de origine continentală (câteva doar sunt coraligene). Relieful este dominant de câmpie, cu înălţimi de cca. 100m, iar treapta platourilor şi catenelor muntoase include Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra (cu peste 10.000 peşteri, multe din ele etajate: Sao Thomas). Din punct de vedere geologic predomină formaţiunile vechi, intens tectonicizate şi metamorfozate: calcare jurasice şi cretacice care au permis dezvoltarea unui relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi. INSULA JAMAICA ("Insula Izvoarelor" în dialect indian), despărţită de Cuba prin gr. Cayman, este tot de origine continentală. Relieful este predominant de podiş, cu înălţimi de peste 1000m. Un lanţ muntos străbate insula de la est la vest şi culminează în vf. Blue Mountain (2256m), iar ţărmurile insulei sunt bordate de o câmpie litorală fertilă. În alcătuirea geologică, predominante sunt rocile sedimentare, adesea străbătute de edificii vulcanice recente. Astăzi vulcanismul se manifestă doar sub forma izvoarelor fierbinţi. Suprafeţe întinse sunt reprezentate de forme carstice de tip bazin închis, adăpostind rezervele mari de bauxită ale insulei (Jamaica este al treilea producător mondial de bauxită). INSULA HAITI ("Pământ Înalt" în dialect indian) are un relief mai complex format dintr-o succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni longitudinale. 1. Cordiliera Septentrională (Vf. Diego de Ocampa, 1249m) 2. Cordiliera Centrală (vf. Pico Duarte, 3175m) separată de 1. prin două zone joase, cu aspect de câmpie intramontană: CIBO, VEGA REAL. 3. Depresiunea longitudinală de origine tectonică, CUL-DE-SAC, ce găzduieşte două bazine endoreice (Enriquillo şi Fonda) ocupate de lacuri fără drenaj spre ocean. 4. Cordiliera MERIDIONAL cu două masive calcaroase: M.LA HOTTE, M.LA SELLE (Pic de la Selle - 2680m). PUERTO RICO este insula cea mai orientală şi mai mică a Antilelor Mari. Relieful este predominant muntos, reprezentat de un lanţ muntos cu orientare vest-est: Cordiliera Central (Cerro Puntas-1338m), flancată la nord şi sud de fâşii înguste de câmpie litorală cu soluri fertile. (Arh. BAHAMAS este un arhipelag coraligen, situat la SE de Pen. Florida, ocupând o suprafaţă de 13.935km2, cuprinzând cca. 3000 insule populate cu forme carstice de suprafaţă şi de profunzime). 2. ANTILELE MICI sunt dispuse în trei arcuri concentrice: a. Arcul exterior (de origine sedimentar-calcaroasă) cuprinde insulele: ANEGADA, SOMBRERO, BARBUDA, BARBADOS, TRINIDAD. b. Arcul Median (alcătuit din depozite cristaline şi sedimentare terţiare) cuprinde insulele: VIRGINE, ANTIGUA, GUADELUPA, MARIE GALANTE, TOBAGO. c. Arcul Intern (predominant vulcanic) include insulele: SAINT CRISTOPHE, MONTSERRAT, DOMINICA, MARTINICA, SANTA LUCIA, ST. VINCENT, GRENADA. Dintre vulcani, cei mai cunoscuţi sunt: Grand Soufriere (1484m) din Guadelupa şi Mont Pelee (1463m) din Martinica (acesta din urmă cu o erupţie catastrofală în anul 1902 când a fost distrus în totalitate oraşul Saint Pierre). RELIEFUL AMERICII DE SUD păstrează multe similitudini cu cel al Americii de Nord, dar nucleul de cratogen nu este înconjurat din toate părţile de orogen, ca-n cazul scutului canadian). I. În cadrul regiunilor de platformă se înscriu următoarele unităţi de relief: C. Orinoco, C. Amazonului, C. Argentinei (C. Gran Chaco, Pampasul), Pod. Guyanelor, Pod. Braziliei, Pod. Patagoniei. Câmpiile joase (0-200m) ocupă 55% din suprafaţa continentului. 1. CÂMPIA ORINOCO este o câmpie aluvionară cu o suprafaţă de 1,5mil.kmp, fiind limitată de Anzii Venezuelei (în nord), de Cordiliera Orientală a Anzilor (în vest), iar în sud de Podişul Guyanelor. În terţiar întreaga zonă a funcţionat ca un vast golf marin, care a fost colmatat ulterior de imensele aluviuni transportate de apele ce-şi au obârşia în Cordiliera Andină şi Podişul Guyanelor. În partea nordică, la contactul cu munţii, se găseşte o zonă piemontană largă, mai înaltă şi cu fragmentare de tip "riedel". Partea estică e reprezentată de o câmpie joasă, presărată cu muncei insulari, în timp ce în vest se găseşte o câmpie înaltă (300-400m) (Llanos altos). Aceasta din urmă are un relief de platouri structurale (modelate pe o gresie tabulară), este partea cea mai lată a câmpiei şi este fierăstruită de afluenţii lui Orinoco: Apure, Meta, Guaviare, care delimitează de fapt acele suprafeţe tabulare. 2. CÂMPIA AMAZONULUI este cea mai mare câmpie aluvionară de pe glob (cca. 5mil.kmp). Este limitată de Anzi (mai precis piemontul andin, care încadrează câmpia ca un arc de cerc), Pod. Guyanelor (tranziţia făcându-se prin intermediul unei zone de podişuri tabulare, presărate cu inselberguri), Pod. Braziliei (în interiorul căreia câmpia pătrunde sub forma unor golfuri), C. Orinoco, Depr. Parana şi larg deschisă spre Atlantic, fiind străbătută de ecuator şi drenată de Amazon şi afluenţii săi. Câmpia este apărută într-o regiune de coborâre a platformei sud-americane, funcţionând ca o zonă de subsidenţă foarte activă (începând din paleozoic până azi), scufundare însoţită permanent de o colmatare intensă (de către mările terţiare, apoi de Amazon şi afluenţii săi) pe mari grosimi - cca. 4000m. Relieful se prezintă în cea mai mare parte ca un vast platou foarte coborât, cu altitudini de 25-100m, în care văile au cursuri abia schiţate, cu interfluvii plane şi joase, ceea ce favorizează adesea producerea de remanieri ale reţelei hidrografice. Cel mai larg compartiment este cel vestic (la vest de Manaus), de 2000km. Cu toată monotonia şi netezimea reliefului se remarcă o serie de compartimente cu caracteristici proprii: a. treapta cea mai joasă (VARZEA) - o câmpie joasă aluvială, inundabilă (aici terenurile devin emerse numai la ape scăzute). b. treapta mai înaltă (TERRA FIRME) (bine drenată şi ferită de inundaţii). În NV, racordul dintre C. Amazoniană şi Anzii Columbiei se face printr-o zonă piemontană modelată pe gresii paleogene monoclinale şi depozite proluvio-coluviale. Pe gresiile din această subunitate s-au format platouri structurale (ex. Pod. Pardos), presărate cu martori de eroziune cu înălţimi de până la 900m. Treptat, aceste platouri grezoase coboară tot mai jos şi sunt înecate de depozite proluvio-coluviale, iar spre sud trec sub depozite sedimentare lacustre neogene şi cuaternare. La vărsarea Amazonului s-a format o deltă enormă în care fluviul se despleteşte în numeroase braţe care înfăşoară insule, dintre care unele foarte mari: I. Marajo - insulă granitică, parţial acoperită de dune, cu o suprafaţă de 42.000kmp, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de pe Glob. Deşi Amazonul transportă o cantitate substanţială de aluviuni, delta sa este într-un proces de degradare. Mareele puternice lărgesc şi adâncesc tot mai mult estuarele de pe gurile de vărsare ale Amazonului. 3. CÂMPIA ARGENTINEI se suprapune pe bazinul Parana şi este adesea numită şi Câmpia La Plata. Fundamentul cristalin aparţine scutului brazilian scufundat, ce a fost apoi acoperit cu sedimente, la suprafaţă fiind cele neogene şi cuaternare. Câmpia are are aspecte diferenţiate morfologic şi anume prezintă o slabă fragmentare în partea centrală (în lungul fluviului Parana), în timp ce regiunile periferice sunt mai fragmentate. a. C. GRAN CHACO este delimitată de Anzii Centrali (piemontul estic al acestora), Valea Parana, râul Salado. Relieful înclină de la NV la SE, conform direcţiei de drenaj a principalelor ape curgătoare. Fundamentul este acoperit cu stive groase de depozite aluvionare şi loessoide. Zona nordică are un caracter endoreic (aici se găseşte o depresiune endoreică, cu lacul Conception în partea centrală), cu altitudini de 600-700m, numită CHACO BOREAL. În zona sudică (CHACO AUSTRAL) altitudinile scad sub 200m. La contactul cu Anzii (spre vest) apar sierrele separate de depresiuni şi văi tectono-erozive. b. C. PAMPASURILOR este localizată între C. Gran Chaco, Pod. Patagoniei, Anzi şi litoralul Atlantic. Cuprinde două unităţi majore: - Pampasul umed (E), mai jos, alcătuit dintr-o câmpie cu altitudinea de 100-150m, constituit din depozite cuaternare, nisipuri, argile, marne, acoperite de o cuvertură de loess. În zona central-axială se găsesc numeroase depresiuni alungite (formate prin deflaţie), care adăpostesc bălţi, lacuri. La extremitatea sudică (în zona dintre vărsarea Paranei şi a lui Colorado) se găsesc culmile SIERRA DEL TANDIL (600m) şi SIERRA DE LA VENTANA (1248m ?), două inselberguri de vârstă hercinică. - Pampasul uscat (sau Sierrele Pampine), desfăşurat în vest, mai înalt, cu un relief mult mai fragmentat şi mai înalt. Cuprinde o serie de lanţuri muntoase paralele, desfăşurate pe direcţia nord-sud, separate de depresiuni alungite de tip bolson (populate cu lacuri sărate şi mlaştini). Sierrele Pampine reprezintă fragmente ale Scutului Brazilian antrenate şi înglobate în structurile cutărilor andine. Legăturile între sierre şi formaţiunile andine sunt atât de strânse, încât nu se poate trasa o limită precisă (singurul indiciu fiind de natură structurală: în sierre metamorfismul este mult mai accentuat). Sierrele au versanţii asimetrici, cei estici (mai umeziţi) fiind abrupţi, fragmentaţi de torenţi şi ravene, iar cei vestici (mai arizi), fiind îngropaţi în depozite de alterare fizică. Altitudinea unor Sierre depăşeşte 6000m (SIERRA DE FAMANTINA - 6250m) ceea ce explică prezenţa formelor glaciare pe culmile înalte. Alte sierre: SIERRA FIAMBALA (5850m), S. DE CORDOBA (2884m), S. SAN LUIS (2150m). Depresiunile dintre aceste sierre au vatra acoperită cu gresii şi conglomerate terţiare, depozite groase lacustre bogate în gips. Cele mai mari sunt: MEDANO GRANDE BANADO şi SALINAS GRANDE (un vechi lac cu apă dulce transformat într-o depresiune cu lacuri sşrate). 4. PODIŞUL GUYANELOR este situat în partea de NE a continentului, între C. Orinoco şi C. Amazonului. Delimitarea faţă de unităţile de relief învecinate se realizează prin abrupturi tranşante suprapuse unor linii majore de falii. Fundamentul este în cea mai mare parte platformă bietajată; şisturile cristaline apar la zi în nord, iar sedimentarul (paleozoic şi mezozoic) se prezintă sub forma unor strate orizontale sau cvasiorizontale. Întreaga unitate a fost supusă unei intense peneplenizări (alt. medie a peneplenei = 500-600m), în urma căreia, în nord predomină suprafeţele uşor ondulate modelate în şisturi cristaline (peste care se ridică martori de eroziune mai rezistenţi, formaţi din intruziuni granitice şi cuarţitice), iar în partea central-sudică se întâlneşte un relief tabular, format pe sedimentarul de cuvertură în care se impun gresiile cretacice, reprezentat de suprafeţe structurale dispuse în trepte şi mărginite de abrupturi. Cele mai înalte porţiuni din Podişul Guyanelor se aliniază sub forma unor sierre: S. PARIMA (1500m) în vest, S. PACARAIMA (cu RORAIMA - 2772m, alcătuită din gresii cuarţitice şi MAS. GRAN SABANA, pe al cărui flanc nordic este situată cascada Angel). În estul podişului înălţimile scad generând o suprafaţă cu alt. de 300-400m, deasupra căreia se înalţă martori de eroziune de 800-1200m: S. GUAYANA, ACARAI, TUMUCHUMUC. Între Pod. Guyanelor şi ţărmul atlantic se întinde o câmpie litorală (cu lăţimi pe alocuri de 200-300km, în mare parte aluvială), care prezintă numeroşi martori de înecare la contactul cu podişul, iar în zona de ţărm este înmlăştinită. 5. PODIŞUL BRAZILIEI, situat între C. Amazonului şi C. Argentinei, are aspectul general al unei platforme înclinată spre N şi NV. Între tipurile de forme de relief prezente aici, frecvente sunt: suprafeţele cristaline (intens nivelate şi fragmentate de văi), platformele structurale (sculptate în depozite sedimentare, cu largă desfăşurare în partea centrală şi sudică), cuverturile de lave (în NV), sierrele înalte, înălţate în terţiar, la periferia E a podişului. Principalele subunităţi teritoriale sunt: a. Podişul Braziliei de NE - suprapus pe suprafeţele de nivelare modelate pe cristalin, deformate tectonic spre est (prin ridicări ce au dat naştere unui relief de sierre înalte: S. BORBOREMA (1100m), S. ESPINACHO (vf. Itambe - 2033m), alcătuite din granite, şisturi cristaline şi sedimentar paleozoic). În zona interioară se întâlnesc suprafeţe structurale de tip chapadas (de 500-800m altitudine) modelate pe gresiile ce acoperă fundamentul (Chapadas Diamantina - străpunsă de cursul inferior al lui Sao Francisco, formând cascadele Paulo Alfonso). b. Podişul Braziliei de Nord are altitudini sub 300-400m, însă, din monotonia peneplenei, aici se ridică o serie de martori granitici. Râurile care-l străbat (Tapajos, Tocantins, Xingu) formează numeroase repezişuri şi cascade. c. Podişul Braziliei Centrale îmbracă şi el forma unei peneplene fosile ce retează roci de vârstă diferită Rocile dure (cuarţitele) generează sierre (S.DE CANASTRA - 1300m), iar la contactul rocilor dure cu cele friabile (gresii), râurile formează cascade (Iguacu, Grand Parana). Între subunităţi se detaşează Podişul MATO GROSO (între r.Araguaia şi depr. Mamore), format prin ridicarea platformei cristaline, acoperită de gresii roşii monoclinale. Relieful de tip chapadas de aici prezintă martori eruptivi şi sierre mai înalte ce joacă rolul unor interfluvii ale afluenţilor Amazonului (Madeira, Tapajos, Xingu). Spre vest podişul e mărginit de S. DOS PARECIS - un abrupt de 200-400m, alcătuit din gresii roşii şi bazalte. d. Podişul Braziliei de SE prezintă cele mai mari altitudini datorită intensităţii maxime a mişcărilor de basculare a soclului brazilian. Predomină aşadar Sierrele cu altitudini mari: S. DE MATIQUEIRA (2821m) ce străjuieşte Golful Rio de Janeiro, S. DE BANDEIRA (2884m), S. DOS ORGANOS (2300m). Toate aceste culmi teşite sunt formate din roci cristaline, granite, gnaise (extrem de rezistente la eroziune). Procesul de descuamare a domurilor granitice a generat spectaculosul relief al "căpăţânilor de zahăr". e. Podişul Braziliei de Sud se caracterizeză printr-o faliere intensă care a generat o serie de trepte de relief cu altitudini ce urcă până la 800-100m, uşor înclinate spre vest. Revărsările de lave vulcanice constituite din diabaze şi bazalte au dus la individualizarea unuia dintre cele mai extinse platouri vulcanice din lume, cu o suprafaţă de cca. 800.000kmp. Lavele au fost depuse iniţial într-o chiuvetă tectonică, rezultând o clasică inversiune de relief. 6. PODIŞUL PATAGONIEI, situat între r. Colorado (N) şi str.Magellan (S), este cel mai mic dintre podişurile sud-americane. Prezintă o structură tabulară, uşor deranjată tectonic. Fundamentul cristalin apare la zi, pe suprafeţe reduse, în partea nordică, iar cuvertura depozitelor mezozoice şi a lavelor vulcanice miocene este tot mai groasă pe măsura înaintării spre sud. Cele mai recente depozite sunt cele de origine glaciară, reprezentate de morene, blocuri eratice, roches moutones. Mişcările andine au avut repercusiuni asupra Podişului Patagoniei, prin bombările şi coborârile largi care se succed de la nord la sud (bombările mai accentuate fiind în nord), prin falieri şi dislocări. În est, în zona litoralului atlantic, succesiunea de bombări-lăsări se pune mai bine în evidenţă prin prezenţa golfurilor largi şi adânci (ce corespund zonelor de lăsare) şi a peninsulelor (ce corespund zonelor de ridicare). II. Regiunile de orogen sunt reprezentate de ANZI. Aceştia ocupă partea de vest a continentului, desfăşurându-se pe o lungime de peste 9000km pe direcţia N-S. Cu excepţia Anzilor de Sud, altitudinile de peste 5000m se menţin pe toată lungimea lanţului montan, multe vârfuri vulcanice atingând 6000-7000m. În general pasurile sunt relativ înalte (în nord ele au în medie 3000-4000m altitudine). Anzii concentrează aproximativ 30% din vulcanii activi ai planetei. 1. CORDILIERII OCCIDENTALI sunt cei mai fragmentaţi datorită situării în imediata vecinătate a liniei de subducţie. Şirul de culmi din insulele Margarita şi Tortuga se impun în relief abia la sud de golful Darien, unde fac joncţiunea cu Cordilierii de Coastă (din America Centrală Istmică). Lanţul propriu-zis debutează în nord (în Anzii Venezuelei) şi este constituit din şisturi cristaline şi sedimentar mezozoic cutat (calcare, gresii cretacice). Cuprinde trei culmi paralele, orientate E-V, reprezentând prelungirea arcurilor insulare din America Centrală Insulară, separate de depresiuni intramontane longitudinale (unele cu lacuri – Valencia - , altele transformate în golfuri prin întreruperea culmii litorale - g. Barcelona. Pe teritoriul Columbiei Cordiliera Occidentală are orientare NNE-SSV. Lanţurile muntoase sunt mai apropiate între ele şi mai omogene în sud, iar în nord sunt mai ramificate. Sunt alcătuite din roci cristaline paleozoice şi meozoice antrenate în cutările neogene. Înălţimea maximă se întâlneşte în vf. Trujillo - 4138m. În vest, culoarul tectonic al râului Atrato separă o mică subunitate montană de coastă cu altitudini de 1500-1800m. Începând din Ecuador ramura costală, separată de restul Anzilor prin grabenul Guayaquil, scade în altitudine (600-700m). Cordilierii propriu-zişi se evazează într-un podiş (de 2500-3000m) dominat de vulcanii lanţului estic. Pe teritoriul Perului lanţurile costale sunt extrem de fragmentate, iar culmile propriu-zise cresc din nou în altitudine şi sunt reprezentate de două catene: Cordiliera Negra şi Cordiliera Blanca (vf. Huascaran - 6768m), cu gheţari de vale şi de circ. Spre sud, lanţurile costale, separate de ocean printr-o îngustă câmpie litorală, încep să crească în altitudine şi unitate. Ele sunt alcătuite predominant din şisturi cristaline. Cordilierii Occidentali propriu-zişi apar sub forma a trei lanţuri paralele, cu altitudini de 4000-6000m, ce se lărgesc treptat spre sud formând "puna". Lanţul extern este presărat cu numeroşi vulcani ce au luat naştere mai ales în pliocen: LULLAILLACO (6723m), SAJAMA (6544m), MISTI (5822m), COPOPUNA (6425m). Clima uscată din această parte a Cordilierilor restrânge aria zăpezilor veşnice la piscurile de peste 5800-5900m. Între lanţurile costale şi C.Occidentală se gşseşte o zonă depresionară longitudinală ce se termină la sud cu sectorul ocupat de Deşertul Atacama (1000-2500m altitudine, una din cele mai aride regiuni de pe Glob. Mai la sud, în Anzii sudici, lanţul costal scade din nou în altitudine şi este fragmentat de văi transversale, iar la sud de canalul Chacao se continuă cu insule. Între lanţul costal şi Cordiliera Occidentală se găseşte Valea longitudinală Chiliană, un culoar depresionar de origine tectono-erozivă, fragmentat în numeroase chiuvete depresionare (Santiago, Temuco), continuat spre sud cu Golful Corcodavo şi o serie de canale. Lanţul principal, importantă cumpănă de ape, se păstrează la peste 4000m altitudine. Din mijlocul depozitelor paleozoice şi mezozoice se înalţă cca. 80 de conuri vulcanice (ACONCAGUA - 6959m, cel mai mare vulcan stins de pe Glob, cel mai înalt vârf din America de Sud, TUPUNGATO - 6550m, MERCERARIO - 6770m). Altitudinile scad treptat spre sud (unde singura altitudine de peste 4000m este CERO SAN VALENTINO - 4058m, un nunatak ce ţâşneşte din masa gheşarilor montani. Glaciaţia pleistocenă a creat principalele forme de relief ale Cordilierilor Occidentali, iar glaciaţia actuală este tot mai dezvoltată spre sud. 2. CORDILIERII CENTRALI se interconectează cu masivele din Anzii Venezuelei prin intermediul grabenului Maracaibo. În Anzii Columbiei ei sunt delimitaţi de culoarele fluviale ale râurilor Magdalena şi Cauca. Fundamentul cristalin e străbătut de numeroase aparate vulcanice ce se ridică deasupra limitei zăpezilor permanente: TOLIMA (5620m), NEVADO DE HUILA (5750m), PURACE (4815m). Spre nord Cordiliera Centrală se continuă cu Sierra Nevada de Santa Marta (5775m), cu caracter de horst, despărşită de Cordiliera Centrală printr-un culoar tectonic prin care trece râul Magdalena. Acest culoar tectonic face parte dintr-o depresiune tectonică mai vastă asemănătoare cu depresiunea Maracaibo din Venezuela. Spre sud, pe teritoriul Ecuadorului catena axială este substituită în peisaj printr-o depresiune longitudinală drenată de râurile Guyas şi Esmeraldas. În Anzii Centrali, începând de la Cerro de Pasco, între Cordiliera Occidentală şi Cordiliera Orientală se interpun podişuri înalte: a. PODIŞUL BOLIVIEI (Altiplano) este al doilea podiş ca extensiune din lume, are o altitudine medie de 3500-4000m. Caracterul de podiş este mai bine păstrat în est unde se aliniază şi marile lacuri: TITICACA (cuveta sa, situată la peste 3700m altitudine, s-a format în pliocenul superior), SALAR UIUNI, SALAR DE COIPASA, POOPO. În partea vestică, Podişul Boliviei este străbatut de numeroase lanţuri muntoase paralele. Acestea au altitudini de 4500-5300m, au aspect de horsturi, despărţite prin depresiuni închise endoreice acoperite cu materiale detritice şi vaste trene de grohotiş la contactul lor cu rama montană. b. În sudul Podişului Boliviei este situat un podiş complex: PUNA DE ATACAMA, format dintr-o serie de podişuri cu altitudini de 3400-4000m, separate prin culmi înalte, de 5000-6000m. Poalele acestor culmi sunt înecate în materiale detritice ca în Tibet. În limitele acestor podişuri sunt situate importante lacuri cu suprafaţă variabilă în funcţie de anotimp (unele seacă complet în anotimpul secetos transformându-se într-o crustă de sare): Salar de Atacama, S. de Arizaro, S. de Antofala. Vulcanismul recent este bine reprezentat prin platouri de lave andezitice, conuri vulcanice bine conservate (OJOS DEL SALADO). Spre sud conservarea celor 3 aliniamente majore montane este tot mai redusă. Aici se pun în evidenţă doar două catene muntoase pp.zise: Cordiliera de Coastă şi Cordiliera Occidentală. Cordilierii Centrali şi Orientali se efilează trecând într-o succesiune de forme mai joase ce formează Precordilierii. În zona Patagoniei lanţul axial devine Anzii Patagoniei, în care altitudinile scad de la nord la sud. Formele glaciare sunt foarte frecvente (circuri, creste, văi), iar înălţimea maximă este atinsă în vf. TRONADOR (3410m). Cordiliera Centrală continuă şi în insula Ţara de Foc cu înălţimi mai reduse (M.Darwin - 2350m). 3. CORDILIERII ORIENTALI îşi au punctul de plecare în Anzii Venezuelei, cu principala culme: Cordiliera MERIDA, cu orientare NE-SV, cu structură geologică reprezentată de cristalin în zona axială şi sedimentar cutat pe flancuri (gresii şi conglomerate cretacice şi paleogene), cu zăpezi perene pe culmile înalte (vf. Pico Bolivar - 5007m). Pe teritoriul Columbiei, Cordilierii Orientali flanchează depresiunea râului Magdalena, cu lungime de 1500km, colmatată cu argile, gresii şi conglomerate terţiare. Paralelismul culmilor generează un relief de tip jurasian (culmi anticlinale, văi sinclinale). Înălţimea maximă este întâlnită în Sierra Madre de Cocuy (5453m), acoperită de gheţari de mari dimensiuni (în cuaternar gheţarii coborau până la 2400m). Cordiliera Orientală este impunătoare pe teritoriul Ecuadorului datorită enormelor conuri de aici (CHIMBORAZO, de 6267m, cu 14 gheţari ce coboară radiar, COTOPAXI, de 5896m - cel mai impunător vulcan activ de pe glob, ANTISANA, de 5704m). Cordilierii Orientali fac joncţiunea cu Cordilierii Centrali în Mas. Cerro de Pasco, formând un nod orografic din care se vor ramifica spre sud alte catene muntoase importante: Cordiliera Real (vf. ANCOHUNA, ILLAMPU, ILLIMANI). La sud de paralela de 32, lanţul estic se fragmentează dând naştere Sierrelor Pampine, cu litologie paleozoică, tectonică ce aparţine cutărilor hercinice şi vulcanism terţiar, intens fragmentate de ape prin chei antecedente. Avansând spre partea septentrională a Americii de Sud, înălţimile scad de la 3000m la 1380m (Paso del Arco). Glaciaţia actuală acoperă suprafeţe din ce în ce mai mari spre sud. Anzii Patagoniei sunt însoţiţi la est şi vest de regiuni mai joase, intens fragmentate tectonic.
Continentul american se desfăşoară între 8340`lat.N şi 56lat.S (deci pe un arc de meridian de 140) fiind astfel singurul continent în care se înregistrează succesiv toate climatele globului. Dintre factorii implicaţi în definirea tipurilor de climat şi ariilor lor de răspândire mai importanţi sunt: 1. Aşezarea geografica_, forma şi extinderea în latitudine Distanţa mare N-S determină diferenţieri substanţiale în ceea ce priveşte cantitatea de radiaţie solară primită. Astfel, în nordul Canadei valoarea medie a radiaţiei totale este de 80kcal/cmp/an, în S S.U.A. /Mexic aceasta este de 140kcal/cmp/an, pentru ca în America de Sud (unde cea mai mare parte a continentului este situat în zona climatului ecuatorial şi tropical) cantitatea de radiaţie solară să fie mai mare:140-160kcal/cmp/an. Ca o consecinţă a formei maselor continentale, în America de Nord (mult extinsă în nord şi îngustă în sud) zonele climatice polară şi subpolară sunt foarte bine reprezentate în timp ce zona tropicală este redusă. În America de Sud, în limitele climatului subtropical şi temperat continentul este foarte îngust, în timp ce partea mai nordică largă determină o extensiune apreciabilă a climatelor calde. Spre deosebire de alte continente, în America de Sud sunt slab reprezentate climatele tipic continentale. 2. Relieful Prezenţa lanţului montan vestic, cu orientare N-S, determină bararea curenţilor de aer vestici, ceea ce reduce influenţa Pacificului doar la ţărmul vestic şi la flancul vestic al Cordilierilor, cu repercusiuni slabe asupra regiunilor continentale. Ca rezultat, se înregistrează precipitaţii foarte bogate pe versanţii vestici şi fenomene de fohnizare pe versanţii opuşi. Lipsa înălţimilor importante din est (mai ales a unora cu orientare E-V) determină invazii periodice ale maselor de aer polare (din N) şi tropicale din sud (pentru America de Nord), şi tropicale din nord şi polare din sud pentru America de Sud. Înălţimea mare a lanţului montan (mai ales a Anzilor) determină o evidentă etajare altitudinală a climatului. 3. Curenţii oceanici imprimă caracteristicile lor termice şi de umiditate mai ales ţărmurilor. Principalii curenţi calzi:
Curenţii reci:
4. Dinamica atmosferică_ I. IARNA a. America de Nord - anticiclonul canadian (ce determină o circulaţie generală N-S, vreme geroasă). Stabilitatea acestuia este mai mică decât a celui asiatic, datorită masivităţii mai reduse a continentului american. - ciclonul Aleutinelor (regiune de mică presiune atmosferică din N Oc. Pacific, deasupra Aleutinelor, cu influenţă limitată asupra Americii de Nord datorită caracterelor morfologice ale continentului ). Este exprimată mai slab decât depresiunea islandeză (din Oc. Atlantic) care prezintă importanţă mai mare pentru geneza climei Europei. - anticiclonul pacific (mai la sud), tot cu influenţă mai limitată. - masele de aer pacifice - care escaladează Stâncoşii, se încălzesc, devin uscate formându-se aşa numitul chinook (în relitate un fohn). Pe versantul vestic al Stâncoşilor este umed şi încărcat cu zăpadă, iar pe câmpiile de la poalele Stâncoşilor (Pod.Preriilor şi Câmpiile Centrale), iarna, acţionează sub forma unui vânt cald şi uscat. În Columbia Britanică, unde lanţurile montane sunt mai joase, depresiunile călătoare de origine pacifică reuşesc să pătrundă departe în est, peste regiunea Marilor Lacuri, până pe ţărmul atlantic.
II.VARA regimul baric şi circulaţia maselor de aer se modifică substanţial. În interiorul continentului, în locul maximului barometric se instalează un centru de minimă presiune, cauzat de încălzirea puternică a uscatului. Centrul acestuia e fixat deasupra Marelui Bazin şi Podişul Colorado. Acest minim barometric antrenează spre nord masele de aer tropical umede ale Golfului Mexic, generând precipitaţii abundente în Câmpiile Centrale şi regiunea Munţilor Appalachi. Depresiunea Aleutinelor dispare, depresiunea islandeză se estompează, iar anticiclonul Azorelor are influenţă mult mai puternică asupra climei Americii de Nord decât cel pacific (pentru că Munţii Appalachi nu sunt o piedică importantă pentru masele de aer)
Iarna, presiunea atmosferică este relativ mică deasupra Americii de Sud, cele mai mici valori înregistrându-se în zona ecuatorială, datorită încălzirii puternice de aici. Anticiclonii tropicali din Pacific şi Atlantic se deplasează în acest sezon mai spre nord mai aproape de ecuator. La latitudini tropicale, vânturile bat dispre ocean spre continent pe ţărmul estic, în timp ce spre ţărmul vestic vânturile bat spre nord-vest sau se dirijează în lungul ţărmului de la sud la nord. În sudul continentului predomină vânturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer făcându-se în cadrul periferiei sudice a anticiclonului pacific). In timpul verii australe, regiunea depresionară se găseşte la latitudini tropicale în timp ce ariile anticiclonale continuă să acţioneze deasupra oceanelor la aceleaşi latitudini. Pe continent se mai instalează o minimă tropicală în zona Gran Chaco şi un anticiclon polar deaupra Patagoniei. În concordanţă cu distribuţia zonelor de mare şi mică presiune atmosferică, în partea de nord a continentului (până la ecuator) predomină alizeele de nord-est. Mai spre sud (până la 38-40lat.S) ţărmul vestic se află sub influenţa anticiclonului pacific iar ţărmul estic sub influenţa anticiclonului atlantic. În legătură cu aceasta, pe ţărmul de vest bat vânturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe ţărmul estic dinspre est spre sud-est. În partea cea mai sudică bat aceleaşi vânturi de vest ca şi iarna (dar deplasate mult mai spre sud).
Yüklə 344,26 Kb. Dostları ilə paylaş:
|