Georges Duby Căsătoria în Franţa Feudală

În acest moment al evoluţiei, dreptul soţiei este încă efectiv. Dacă îi supravieţuieşte soţului, dispune până la moarte de bunurile care i-au fost date cu prilejul căsătoriei. Între 1031 şi 1048, cavalerul Bernard, plecând la Ierusalim, se despropri-etărea de tot ce poseda; avea doi fraţi, a dat ofrandă abaţiei de la Cluny o treime din ceea ce aparţinuse tatălui lor şi pe care îl avea în indiviziune cu ei; a donat de asemenea? O treime din ceea ce avea mama sa, pe timpul vieţii ei şi pe care călugării urmau s-o primească după decesul acesteia21? Un alt Bernard cedează, în 1037, tot ceea ce are, cu consimţământul fratelui său, al soţiei sale şi al tuturor prietenilor; Cluny primeşte jumătate din moştenire? Fratele său păstrează jumătatea cealaltă; cât despre ceea ce avea soţia sa drept dotalicium, soţul dispune după buna lui voie, îl dă şi pe acesta tot mânăs-tirii, sub rezerva că femeia păstrează uzufructul până la moarte22. În sfârşit, în timpul regelui Robert:? Fiului meu, eu, mama ta, din dragoste şi bunăvoinţă [cuvintele reluate aici sunt cele pe care le pronunţă soţul când îşi dotează soţia], îţi dau ceea ce am drept dotalicium din partea seniorului meu [senior, adică soţ] şi a tatălui meu23?: în acest cuplu, dota soţiei fusese constituită din bunuri provenind totodată din propria ei familie şi din cea a soţului; donatoarea cedează proprietatea nudă, păstrează folosinţa pe timpul vieţii şi se vede bine semnificaţia acestei scripte: soţul murise; era necesar ca, în faţa pretenţiilor fiului ei, văduva să-şi garanteze din nou drepturile. E vorba, aşadar, de o confirmare, asemănătoare cu cea evocată de un alt act, provenit şi acesta din arhivele de la

Cluny.? Către 1080, o femeie, cu aprobarea celor trei fii ai săi, fdonat un foarte mare domeniu;? Această villa, spune însemnarea, ea o reţinuse ca danie de la soţul şi de la fiul ei, atunci când soţul ei şi-a împărţit «onoarea» între aceştia doi24? Femeia, prin dota primită la logodnă, era, aşadar, asigurată împotriva riscurilor văduviei. Prin actul pe care l-am citat adineauri, Notre-Dame de Beaujeu a primit, de la o soţie, un sponsalicium pe care îl păstrase până la moarte, deşi căsătoria fusese ruptă din cauza consangvinităţii; nu toţi soţii îşi tratau, cu tot atâta libertate ca Geoffroi Martel, pământul pe care îl dăruiseră soţiilor lor.

Stipulările acestor documente îşi manifestau efectul atunci când legătura conjugală se desfăcea, când femeia rămânea singură, înainte de acest moment, drepturile ei erau sufocate de cele pe care le deţinea şi le exercita soţul. Şi aceasta tot mai mult, pe măsură ce raporturile de rudenie se făceau mai strânse în interiorul structurilor ereditare masculine şi, în conştiinţe, grupul familial căpăta, mereu mai limpede, aspectul unei succesiuni ereditare de bărbaţi? Imagine pe care o reflectă următoarea clauză a unui act de donaţiune din 1025:? Prin urmarea timpului, fiii legitimi născuţi din sămânţa mea de către soţia mea legitimă se vor urma, unul după altul, în dreaptă şi legiuită linie de zămislire25?:? Fiii? Şi nu? Copiii?; băieţii sunt singurii urmaşi adevăraţi: fiicele sunt excluse pe potriva bastarzilor. Privilegiu al masculinităţii. Importanţa legitimităţii căsătoriei. Rezultă că, înlăuntrul perechii conjugale,? Stăpânul? Soţul,? Seniorul? Iată-l purtând numele care se dau lui Dumnezeu tatăl? Are o autoritate tot mai mare: el administrează patrimoniul ancestral pe care i l-a dat soţiei sale, precum şi ce poate să-l mai revină acesteia din averea ei părintească. El dispune şi de aceasta. Îi cere, desi-xa, consimţământul, însă el este cel care vorbeşte, care ac-onează. In 1005, un cavaler dă? Toate posesiunile pe care |1 soţiei sale le avea în cutare loc şi pe care el [cavalerul] le aţinea (tenebat) din partea soţiei sale26? La celălalt capăt al icului, o soţie oferă mânăstirii Saint-Vincent din Mâcon? A Pe care o primise: donaţia se efectuează? Prin mâna? Lui Bernard, soţul ei27. Toate drepturile asociaţiei conjugale sunt, observaţi cuvintele, ţinute în mâna tot mai încleştată a unui bărbat.

Această înstăpânire progresivă a soţului asupra întregii averi a cuplului, combinată cu dispoziţiile care micşorează întinderea dotei maritale şi prevăd întoarcerea ei la bărbaţii familiei, proteja averea funciară moştenită de la un străbun de o primejdie: reaua folosinţă pe care putea să i-o dea părţii care îi era cedată femeia aceasta de sânge străin primită în casă. Însă întărirea puterii maritale stârnea o altă primejdie. Cine dădea de soţie o soră, o fiică, o nepoată se putea, pe drept cuvânt, teme că bărbatul străin care îşi întindea de acum înainte puterea asupra acelei femei să nu ajungă să pună mâna pe bunurile familiei ereditare. În fapt, actele de arhivă pe care le examinez menţionează dreptul ginerilor. Într-un târziu: după jumătatea veacului. Către 1050, cavalerul Achard stătea să-şi dea duhul în casa lui de pe lângă Cluny; pe patul de moarte, îşi dicta ultimele voinţe; numea pământurile pe care le oferea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului: le cerea părinţilor să-l aprobe donaţia, adică? Aceasta este semnificaţia unui atare asentiment? Să renunţe la prerogativele lor, spre a participa la danie şi la beneficiul spiritual scontat; fiii săi s-au înfăţişat atunci cei dintâi, urmaţi de un văr, apoi de o rudă apropiată, în sfârşit de ginere şi de soţia lui; bărbatul acesta era ultimul din procesiune, însă era acolo şi trecea înaintea soţiei sale, aşa cum cerea ierarhia naturală28. Tot în aceeaşi vreme, sunt văzuţi apărând, mereu mai ameninţători, ginerii binefăcătorilor defuncţi, printre acei oameni, din ce în ce mai numeroşi, de la care aşezămintele religioase se văd obligate să cumpere, la preţuri tot mai mari, renunţarea, dacă vor să se bucure în pace de donaţiile pioase.

Felul de a se apăra de această primejdie a fost acela de a reduce dreptul la moştenire al fiicelor măritate. Limitând acest drept la anumite bunuri pe care mama lor le primise ea însăşi ca dotă şi care, în felul acesta, erau refolosite: un mic bun marginal sacrificat din posesiunile moştenite cu drept deplin de la strămoşi. Cu toate acestea, când capul de familie»

Murind, nu lăsa în urma lui decât fete, soţul celei mai mari îşi apropria întreaga avere. În acest caz, el lua locul unchilor şi al verilor şi îşi asuma rolul socrului său: lucru care a avut loc în cazul a trei castele din regiunea oraşului Mâcon, la sfârşitul secolului al Xl-lea. Una din notiţele registrelor de la Cluny, care sunt de fapt nişte scurte cronici, arată în ce fel soţul se folosea pe atunci de prerogativele soţiei sale30: vicontele de Mâcon, întors de la Ierusalim, murise, istovit, la Lyon, la doi paşi de căminul său; era un? Tânăr? Un celibatar; lăsa o moştenire enormă. Contele de Mâcon? Înstăpânindu-se prin căsătorie pe sora vicontelui, a revendicat pentru el întreaga onoare? (se căsătorise tocmai în acest scop, coborându-se să-şi ia soţie din familia unui vasal); s-a lovit însă de călugării de la Cluny: defunctul le dăruise aproape întreaga sa avere. In faţa acestei piedici, contele a dat înapoi; şi-a îndepărtat soţia, care acum nu-l mai aducea nici un folos, invocând nişte? Motive consacrate? Adică motivul consangvinităţii; femeia i-a revenit atunci? Unui anumit cavaler? Propriul vasal al contelui, care cedase soţia pe care o repudia unuia dintre oamenii săi: era cea mai buna întrebuinţare pe care i-o putea da, s-o acorde ca recompensă unui tânăr din ceata sa, câştigându-l astfel recunoştinţa. Căci moştenitoarea mai păstra nişte pretenţii: ea şi noul ei soţ le-au vândut, foarte scump, abaţiei. Fără drepturile călugărilor, femeia ar fi adus soţului ei întreaga moştenire a părţilor ei. Pentru ca nu mai avea frate.

În schimb, daca soţia avea un frate, situaţia era clară: drepturile acestui frate asupra bunurilor ancestrale care îi fuseseră date când s-a măritat primau asupra celor ale soţului. Iau cazul unui ginere, Roland de Bressan, pe care amândouă numele ce e avea îl desemnau ca pe un om dedicat aventurilor. Se în-tâmplase să ia de soţie pe fiica unui stăpân de castel, seniorul 5 ^rzeera văduvă. Înainte de a se recăsători, ea făcuse alugărilor de la Cluny o importantă donaţie, rezervându-şi uzufructul viager al bunurilor cedate. Proprietăţile îi veneau la tatăl său. Le primise cu prilejul primei căsătorii: fetele S°an ^n Casa ^or cu m? N^e g°alefemeia a murit în? Pentru a intra în posesiunea acestei danii, mânăstirea a trebuit să trateze, să discute din greu cu bărbaţii care aveau încă pământul în mâna sau a căror mmă era gata să se închidă pe acest pământ: erau soţul şi fratele. Amândoi au renunţat până la urmă la drepturile lor31. Ei au făgăduit ca vor face astfel ca dania să fie aprobată de copiii încă foarte mici (infantes) ai defunctei, când vor ajunge la vârsta de a se angaja personal. Toate acestea au fost plătite cu bani buni. Fratele, Hugues de Berze, a primit două sute de solzi şi un cal de paradă. Era mult: prin urmare, un frate păstra un titlu puternic asupra părţii de patrimoniu pe care sora lui o primise ca zestre. Soţului, Cluny i-a dat cu mult mai mult: trei mii de solzi. Dar ceea ce cumpărau cu asemenea preţ administratorii mânăstirii nu erau de fapt drepturile personale ale soţului, ci acelea ale copiilor pe care i-l făcuse soţia lui. Pentru ca, spune textul, Roland a dat cele treizeci şi şase de mii de monede de argint cumnatului său,? Ca să cumpere pământuri în numele sus-pomeniţilor copii? Banii aceştia i-au fost plătiţi. Însă doar i-au trecut prin mână, pentru că nu erau ai lui, după cum nu-l aparţinea nici consimţământul pe care şi-l dăduse: copiii săi vorbeau prin gura lui; pe pământurile acestea nu fusese niciodată stăpân; fratele soţiei sale, unchiul matern, şeful familiei ereditare, păstra dreptul de a le avea în supraveghere? În acelaşi timp cu datoria să aibă drag de nepoţii lui. Acestui bărbat, paznic eminent al patrimoniului ancestral, îi revenea dreptul de a reinvesti în bunuri funciare despăgubirea în bani pe care o primiseră copiii minori.

Întemeiată pe aceste reguli cutumiere, încă nu bine statornicite şi pe care le întrevedem fragmentar, după întâmplarea unor informaţii foarte răzleţe, s-a consolidat o strategie matrimonială. Foarte simplă. Capul familiei le mărita pe toate fetele disponibile ale neamului; dispersând astfel sângele strămoşilor săi, el lega alianţe, întărite în generaţia următoare prin relaţia privilegiată care îi lega pe băieţi de fratele mamei lor. Aceasta a fost politica? Şi acum revin în Nordul Franţei? A unui ginere căruia îi mersese foarte bine, Hilduin de Ramerupt. Moştenise de la şeful soţiei sale comitatul de Roncy şi, pentru a-l deţine şi mai solid, i-o dăduse de soţie

? Ateiui sau pe soacra lui, devenită văduvă. Le-a căsătorit şi căsătorit pe cele şapte fete pe care le avea: cu trei generaţii mai târziu, istoricul poate identifica vreo sută douăzeci de urmaşi ai acestui personaj32. În schimb, prudenţa îţi impunea să nu autorizezi decât un singur fiu să-şi ia soţie legitimă, în afară de cazul că se putea găsi pentru un altul dintre fii o fată fără frate, o moştenitoare. Doi dintre fiii lui Halduin s-au însurat: unul dintre ei s-a putut instala în casa soţiei sale; celuilalt i-a revenit, pare-se intactă,? Onoarea? Adică esenţialul succesiunii paterne. Cât despre bărbaţii supranumerari care n-au putut intra într-o comunitate religioasă prin sprijinul unui unchi stareţ sau canonic33, ei aşteptau, sperând, ca acel vasal al contelui de Mâcon să primească într-o bună zi, ca dar, o soţie, sau plecau să caute avere pe alte meleaguri: din documente rezultă că erau numeroşi, în regiunea Mâcon de la începutul secolului al Xl-lea, cei care plecau să-şi caute norocul, o dată cu mântuirea sufletului, pe calea Ierusalimului.

Densitatea excepţională a documentaţiei ne permite să observăm creşterea numărului de familii cavalereşti în vecinătatea abaţiei de Cluny în timpul secolului al Xl-lea, deci să măsurăm eficienţa unui asemenea control al nupţialităţii masculine. Acest control a pus realmente capăt, curând după anul o mie, dispersării bunurilor familiale, care se continua de lungi decenii şi fracţiona imensele proprietăţi constituite în vremea carolingiană. El a fixat numărul caselor aristocratice. Spre 1100, ele erau treizeci şi patru, cam tot atâtea câte parohii, în această arie foarte restrânsă, singura regiune a Franţei unde cercetarea poate fi făcută cu rigoare. Numai trei case se formaseră, cu două generaţii mai înainte, prin ramificarea rezultată din căsătoria fecundă a unui mezin. În toate celelalte imn familiale, o disciplină strictă împiedicase, în ciuda Oelşugului de naşteri, ca ramuri adventive să crească în jurul trunchiului. Iată-l pe Bernard Gros, senior al castelului din Uxelle, la începutul secolului al Xl-lea: avusese şase fii: doi i fost călugăriţi, alţi trei, cavaleri, au murit celibatari; unul ^n a zămislit un fiu legitim, care, spre 1090, era stăpân fără părtaş pe fortăreaţă şi pe toate drepturile care depindeau de ea34.

Unul dintre efectele acestei cristalizări a fost să supună mai strâns femininul masculinului şi, ca un contraefect, să sporească teroarea secretă pe care soţiile o inspirau soţilor lor. Teama de o răzbunare vicleană, prin adulter sau asasinat. Despre câţi principi ne povestesc cronicarii acelei vremi că au fost otrăviţi de nevestele lor, câte aluzii la? Meşteşugurile vătămătoare? La vrăjitoriile de tot soiul care dospeau în gineceu? Să ni-l închipuim pe cavalerul din secolul al Xl-lea tremurând, ros de bănuieli, în preajma unei Eve care vine în patul său, seară de seară, ale cărei pofte insaţiabile nu este sigur că le poate îndestula, care de bună seamă îl înşală şi care, poate chiar în astă-noapte, îl va înăbuşi, în timpul somnului, sub plapumă.

VI.

Ereticii Mă frapează o coincidenţă: în anii douăzeci ai secolului al Xl-lea, tocmai în momentul în care se observă această schimbare în practicile matrimoniale ale cavalerimii, se constată apariţia unor mişcări pe care conducătorii Bisericii le numesc eretice1. Este vorba de două aspecte conjugate ale frământării generale de care era cutremurat pe atunci regatul Franţei. Fără îndoială, înflorirea eretică nu pare separabilă de? Spaimele anului o mie? De puternicul val de nelinişte religioasă care creştea tot mai mare o dată cu apropierea unei mii de ani de la patimile lui Hristos: apelul la căinţă, la purificare era lansat din toate părţile; din toate părţile se formau fraternităţi de renunţare; unele au părut suspecte. Totuşi, erezia a fost. Fără contestare şi una dintre formele pe care le-a îmbrăcat rezistenţa la înrădăcinarea? Feudalităţii? Adică a unei noi împărţiri a puterii. Ea i-a adunat pe cei care se simţeau asupriţi, ţăranii înstăriţi excluşi din cavalerime şi supuşi lăcomiei senioriale, locuitorii oraşelor care se trezeau din amorţeala lor şi, bineînţeles, femeile, supuse la constrângeri tot mai mari, frustrate de drepturile lor de către bărbaţi. Furnicarul de secte aeviante nu este într-o oarecare legătură cu degradările condiţiei feminine?

Prigonita, până la urmă distrusă, în orice caz silită să se

? Etragâ din luptă, să se piardă în umbră, erezia? Este cazul tuturor ideologiilor contestatare? A lăsat puţine urme.

Vceste urme sunt toate indirecte. Deviaţia este percepută tocttai în momentul în care este înăbuşită, prin sarcasmele şi judecăţile care o condamnă. Ea pare să erupă pretutindeni. Informatorii noştri constatul trei puncte de emergenţă în ranţa de Nord: Champagne? Un ereziarh propovăduia în apropiere de Varus; Orleans? Represiunea s-a abătut asupra cârmuitorilor uneia dintre cele mai bune echipe de liturghie şi de cercetări spirituale, întrunită în catedrala Sainte-Croix şi în capela regală; Arras? După fuga celor care fuseseră sufletul mişcării, mai rămâneau câţiva adepţi? Necultivaţi? Cu alte cuvinte laici, care nu erau neapărat nişte oameni săraci.

Sectele se vedeau pe sine ca pe nişte mici grupe de oameni aleşi, ale căror membri, în felul călugărilor şi al penitenţilor, se convertiseră, îşi schimbaseră felul de viaţă, se? Mutaseră din răul veacului într-un sfânt colegiu? A te îndepărta în grup de la lumea perversă, a-ţi îndrepta paşii către imaterial, înstră-lnându-te de rău, de trupesc, toate acestea nu erau ţeluri diferite de cele monastice. Deosebirea consta în refuzul acestor oameni de a se încadra. În Biserică. Aceasta este principala învinuire care le-a fost adusă ereticilor, lucru care apare cel mai limpede în chestionarul folosit pentru a-l demasca: ei nu acceptau ca pietatea sa fie o instituţie, ca sa trebuiască, pentru a intra în legătură cu divinul, să recurgă la mijlocirea preoţilor; ei socoteau clerul ca fiind inutil; voiau să destrame Biserica. Biserica s-a apărat, i-a împrăştiat şi i-a ars. Însă, în ceea ce priveşte purtarea, felul de a căuta mântuirea, de a năzui la puritatea îngerilor, distanţa dintre ereziarci? Cei din Orleans aparţineau? Celor mai buni? Din cler? Şi rigoriştii dreptei credinţe este foarte mică. Atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi, râul rezida în sex şi, ca şi lui Ioan Scotus Erigena, căsătoria le repugna. Numai că ereticii condamnau căsătoria într-un fel mai radical. Cei din Orleans, din câte ne spune Jean de Ripoll,? Ponegreau cununia? Abatele Gozem de la Saint-Benoît-sur-Loire, suspect de a-l simpatiza pe eretici, a fost silit să jure că? Nu interzicea căsătoria? Căsătoria, adică unirea trupurilor, nu cea a sufletelor, legată prin sponsalicium-Leutard, din Champagne,? Nebunul? Leutard, al cărui trup Raoul Glaber ni-l înfăţişează năpădit de un roi de albine,? Şi-a izgonit nevasta, sub pretext că o repudiază în virtutea preceptelor evanghelice? De fapt, toţi meditau asupra Evangheliei, asupra textului din Matei, XIX. La întrebarea:? Dacă acesta este păcatul săvârşit cu femeia, nu este mai bine să nu te însori? Iisus răspunde prin parabola eunucilor:? Nu toţi

Înţeleg acest cuvânt, doar cei cărora le este dat?; nu erau oare aceştia? Aleşii? Cei puţini? Care se hotărâseră să reprezinte, desprinzându-se de păcatele veacului, adepţii sectelor prigonite? Citind în Luca, X, 34? 35:? Copiii acestei vremi se însoară şi se mărită, însă cei socotiţi vrednici de a ajunge în acea altă vreme şi la învierea morţilor nu se însoară şi nu se mărită? Ereziarcii se întăriseră în convingerea că starea conjugală îi reţine să se înalţe către lumină. Pregătindu-se pentru întoarcerea lui Hristos, ei visau să abolească orice sexualitate, în acest spirit, oamenii aceştia primeau în preajma lor femei, le tratau ca pe nişte egale, pretinzând că trăiesc în compania lor uniţi prin acea caritas, iubirea creştină de aproapele tău, care adună în Paradis fiinţele cereşti în desăvârşită puritate, ca pe nişte fraţi şi surori. Aceasta pare să fi fost propoziţia care a şocat cel mai mult. Ea lovea frontal în armătura fundamentală a societăţii. Erezia a eşuat pentru că a fost percepută de către contemporani, prezentată contemporanilor de adversarii ei, ca o mişcare feministă. Călugărul Paul de Saint-Pere din Chartres are mare grija, povestind procesul de la Orleans, să aşeze printre cei torturaţi o femeie, o monacha şi Raoul Glaber să insinueze că? Otrava? Păcătoasei doctrine a fost introdusă la Orleans de o femeie. Era un mijloc bun de a discredita sectele: femeia nu era ea unealta Diavolului, vrăjitoare, mânuitoare de otrăvuri?

Şi, mai ales, detractorii ereziei considerau drept ipocrizie refuzul, în viaţa mixtă, al uniunii sexuale. Cum adică, ricanau ei, nişte bărbaţi, nişte laici lipsiţi de acel har deosebit cu care clericii sunt impregnaţi prin riturile hirotonisirii sacerdotale, pot trăi în intimitatea femeilor fără să se împreuneze cu ele? Mint, sunt nişte impostori. De fapt, se tăvălesc în desfrâu. Departe de priviri, în noaptea pădurilor prielnică vrăjilor la care femeile se pricep atât de bine, ei practică devălmăşia sexuala. Cine are pretenţia de a le refuza laicilor căsătoria îi provoacă la fornicaţie şi ince^. Toţi informatorii noştri sunt 2 acord în privinţa aceasta. Raoul Glaber afirmă că, pentru feticii din Orleans,? Destrăbălarea nu era un păcat? Iar Paul e Chartres reia ceea ce se şuşotea prin mânăstiri: la sfârşitul întrunirilor, fiecare pune mâna pe femeia care se află lângă el, putea fi mama sau sora lui; după aceea, îi ard pe copiii născuţi din aceste împerecheri monstruoase şi cenuşa lor le slujeşte drept amuletă.

Să revenim la realitate. Exact în momentul în care, pentru apărarea onoarei ancestrale, controlul nupţialităţii devine mai riguros, vedem răbufnind o contestare radicală a căsătoriei, însă, după cum, înlăuntrul ereziei, este important sa distingem două niveluri, unul, savant, asupra căruia este proiectată întreaga lumină? Îi aparţin, la Orleans, acei clerici, siguri pe ei, care au păşit către rug ca spre un triumf? Celălalt, pe care nu l-aş numi popular, ci? Fără învăţătură? Laic, mult mai timid? La Arras, în faţa inchiziţiei episcopale, bărbaţi şi femei înfricoşate, docili, au abjurat fără să spună nimic? Tot aşa, nu trebuie să confundăm, cum făcea fără reţinere, amalgamân-du-le, propaganda oficială, atitudinea acestor două categorii faţă de instituţia conjugală. Un mic grup de? Oameni desăvâr-şiţi? Cerând continenţa, dacă nu chiar virginitatea pentru toţi, pentru ca toţi să devină ca nişte îngeri, se înălţau mult mai mult decât toţi deasupra unei mase de simpatizanţi. Aceştia din urmă nu se gândeau să se retragă din lume şi sa renunţe la plăceri. Pentru ei, contestarea ereticii era un mijloc de a împiedica ingerinţa Bisericii în procedurile matrimoniale, într-o vreme în care noua organizare a raporturilor sociale îi impunea clasei dominante să-şi controleze mai strict reproducerea, morala predicată de oamenii Bisericii se dovedea din ce în ce mai supărătoare. Vorbind despre secta orleaneză, Andre de Fleury nu spune doar, ca Jean de Ripoll, că? Ponegrea căsătoria? Ci, mai precis, că ea proclama ca? Mariajele nu trebuie făcute cu binecuvântare, ca fiecare să ia pe femeia care-l place, oricare ar fi ea? Fraza aceasta nu trimite la clevetirile colportate de călugărul Paul. Ea le corectează. Ea enunţă afirmaţia rău înţeleasă sau deformată deliberat pe care aceste clevetiri se întemeiază. Refuzul eretic viza refuzul sacralizării legăturilor trupeşti: preoţii nu trebuie să se amestece în ceremoniile care se desfăşoară în apropierea patului nupţial. Discursul apare atunci în deplina lui coerenţa: condamNarea privilegiului clasei sacerdotale, condamnarea ritualis-mului, condamnarea trupului. Căsătoria este o realitate carnală. Este un sacrilegiu să vrei s-o sanctifici. Ea aparţine? Vieţii stricate din veac? Ea nu îi poate privi pe? Cei desăvâr-şiti? Care nu au datoria să o controleze, de vreme ce oricum, indiferent dacă e vorba de incest sau de adulter, ea este o pângărire. Cine se încăpăţânează să-şi ia o soţie o poate alege pe? Aceea pe care o vrea?; oricare ar fi aceasta, tot păcătuieşte. Cercetarea pe care o fac preoţii în privinţa gradului de înrudire, a bigamiei, este zadarnică. Proclamând că este necuviincios să binecuvântezi unirea trupurilor, ereticii se opuneau formal dezvoltării unei liturghii nupţiale. Ei au fost, aşadar, ascultaţi de toţi aceia pe care asemenea dezvoltare îi alarma, întrucât, prin această liturghie, căsătoria legitimă se deosebea de concubinaj, acesta din urmă fiind depreciat, respins în zona ilicitului, unde erau depistate incestul şi bigamia. Fără îndoială, în felul acesta au fost înclinaţi să susţină contestarea eretică în primul rând preoţii concubinari, cei care nu acceptau să trăiască fără femeie, dar, de asemenea, toţi nobilii care doreau să-şi aleagă liber soţia şi s-o alunge fără îngrădire dacă le convenea să-şi ia alta. Îmi însuşesc, aşadar, întrebarea formulată de Francesco Chiovaro: nu cumva erezia a fost mai virulentă în regiunile unde intervenţia preoţilor în ritualul matrimonial a fost mai timpurie şi tocmai în momentul acestei intruziuni? Considerând aici erezia nu în miezul ei inte-grist, ci constatând undele pe care propovăduirea heterodoxă le stârnea într-o amplă desfăşurare. Şi insistând asupra acestui fapt social, repulsia de a-l lăsa pe preoţi să decidă asupra căsătoriilor după bunul lor plac: capii de familie nu le puteau abandona un control de care depindea perpetuarea puterilor aristocratice.

Sfidarea eretică n-a trecut neluată în seamă. Ea a fost relevată în special de episcopm de Cambrai-Arras, Gerard. În opusculul redactat la ordinul lui după procesul din 1024, argumentele de care se foloseşte pentru a-l convinge pe ere-lC1> din belşug sprijinite pe argumente din Scriptură, alcătu iese un fel de expunere a doctrinei oficiale. Se găseşte acolo şi o dezvoltare asupra căsătoriei2, foarte preţioasă pentru că dezvăluie atitudinile episcopatului luminat.