Gheorghe V. Bratescu vrăjitoria de-a lungul timpului 1985 Editura Politică Bucureşti Cuprins

16

observa o perpetuare a formelor de magie în raport direct cu stadiul de organizare socială, cu condiţia economică a diferitelor populaţii, cu nivelul de cultură şi conştiinţă, cu concepţiile etice etc. Vrăjitoria are variante aparent indi­vidualizate — divinaţia, astrologia, alchimia, spiritismul etc. -—, toate derivînd însă Una din alta, sprijinindu-se re­ciproc, interferîndu-se continuu. Aceste manifestări se constituie în aşa-zisul ocultism, bazat pe o concepţie obscu­rantistă potrivit căreia în natură ar exista forţe miste­rioase, supranaturale, cu care numai anumiţi indivizi, anume iniţiaţi, ar putea comunica. în acest punct, vrăji­toria, religia, misticismul se întîlnesc ca forme ale concep­ţiei idealiste despre lume.

Fără îndoială, omul epocii noastre, dominată de cea mai profundă revoluţie tehnico-ştiinţifică pe care a cunos­cut-o istoria, mareînd un uriaş salt în toate domeniile cu­noaşterii, în creşterea capacităţii creatoare, nu poate apela la ocultism* ca procedeu de rezolvare a problemelor, de oricare natură ar fi ele. în condiţiile amplei dezvoltări a cunoaşterii naturii şi fenomenelor, cînd omul cucereşte Cosmosul şi intră în intimitatea atomului prin forţa minţii sale, devenind stăpîn nu numai pe destinele sale, dar sub-ordonîndu-şi natura, mobilizînd-o şi utilizînd-o pentru în­făptuirea scopurilor progresului, ocultismul ca formă ve­tustă a gîndirii şi practicii individului limitat, înapoiat, se plasează în sfera preocupărilor retrograde, a manifestări­lor care degradează şi înjosesc omul. Iată de ce el se res­pinge singur, ca non-practică şi non-cultură, ca formulă aberantă, arierantă şi păgubitoare pentru societate şi individ.

„ Autorul mulţumeşte pentru sprijinul ce i-a fost acordat în realizarea acestui volum colectivelor Bibliotecii Acade­miei Republicii Socialiste România, Bibliotecii Centrale de Stat şi Laboratorului interdisciplinar de educaţie mate-rialist-ştiinţifică de la Academia „Ştefan Gheorghiu". îşi exprimă totodată gratitudinea faţă de încurajările, sfatu­rile, observaţiile şi informaţiile competente date de prof. univ. dr. Paul Popescu-Neveanu, conf. univ. dr. Gh. Vlădu-ţescu, conf. univ. dr. Aurelian Tache, conf. univ. dr. Octa-vian Nistor, dr. Constantin Daniel, dr. Răzvan Theodorescu, dr. Dardu Nicolăescu-Plopşor, dr. Vasile Boroneanţ, ing. Gabriel Gheorghe, Nicolae Cernea, Rodica Bichis.

17
I.

Naşterea şi evoluţia unei ciudate profesiuni

1. începuturile

Primele manifestări ale vrăjitoriei trebuie căutate încă în pleistocen *, cînd hominizii îşi făureau uneltele lor ru­dimentare şi începeau a stăpîni focul. Totul era greu şi potrivnic. Chiar şi supravegherea focului, element trans­format din inamic în amic, care-1 ajuta să se apere de frig, ca şi de fiarele sălbatice ce nu cutezau să treacă pragul zonei din jurul vetrei veşnic vie. Lîngă foc, fiinţele raţio­nale se simţeau în siguranţă, îrisă ele nu uitau pericolele care le pîndeau dincolo de acesta. Fumul, flăcările, cenuşa au devenit obiecte de meditaţie, dar şi de spaime. Erau mai multe temeiuri de frică. Nimeni nu ştia să aprindă focul, ci doar să menţină vie flacăra dobîndită cine ştia în ce împrejurare, poate cînd trăsnetul a aprins o creangă. Orice neglijenţă în întreţinerea vetrei putea avea implica­ţii dramatice, fatale chiar, în viaţa colectivităţii, lipsită de căldură şi apărare. De aceea fotul devine de la -început obiectul' celei mai mari atenţii. Un membru al colectivită­ţii este însărcinat cu întreţinerea lui. In această îndelet­nicire nu trebuie să vedem neapărat un cult, ci un aspect al diviziunii muncii. Că ulterior ea s-a transformat într-uri ritual, este o altă problemă. Deocamdată, stînd adunaţi în preajma focului, bătrînii şi tinerii, femeile şi bărbaţii pri­vesc tăciunii, jocul unduitor al flăcărilor. Şi parcă, din mijlocul vetrei, înălţîndu-se o dată cu fumul, apare o făptură uriaşă, transparentă, ce va pieri în cele din urmă.

* Prima epocă a cuaternarului, în care au avut loc^glaciaţiile

şi interglacintiiie şi a apărut omul.

19

Careva cu imaginaţie a asemuit umbra cu făptura unui membru ale colectivităţii, mort de curînd, poate un frate, cineva, o rudă apropiată, păstraţi în memorie necontenit. Iar ceilalţi au găsit plauzibilă părerea, căci adesea fumul, ca şi norii, pot întocmi, în dansul lor bizar, forme dintre cele mai neaşteptate. Ulterior, apariţia din ziua precedentă este pusă în legătură cu un eveniment dramatic la care grupul fusese martor. Cum întîmplările tragice erau frec­vente atunci, în lupta necruţătoare cu natura, orice coinci­denţă devenea tot mai credibilă. Din această succesiune a coincidenţelor, care căpăta caracter statistic inconştient, s-au născut credinţele pe care noi astăzi le catalogăm superstiţii. Ceea ce şi sînt, în fond, numai că, în trecutul foarte îndepărtat, acestea aveau puteri indestructibile.

Obişnuit să-şi rezolve necazurile singur, omul primitiv
căuta căi de ieşire din impas, de evitare a răului pe care
apariţii de umbre, neînţelese de el decît ca semne pre­
vestitoare de rău, îl sensibilizau. Şi tot aşa i s-a părut că
anumite gesturi, poate scuipatul în foc, în sîn, întreru-
peau şirul necazurilor, al întîmplărilor nefaste. Era, de­
sigur, tot un joc al hazardului, al coincidenţelor, despre
care el nu ştia nimic, doar îşi închipuia că prin asemenea
gesturi poate anula cursul firesc al evenimentelor sau le
poate declanşa. Prin urmare omul vedea, simţea efectul
unor întîmplări previzibile şi stăpînite de el prin diferite
manevre. Totul era, fireşte, închipuire. însă, căpătînd gi­
rul credinţei, chiar fără a fi de natură religioasă, în min­
tea lui naivă ea purta pecetea „adevărului". Abia în pa­
leoliticul mijlociu (100 000—50 000 ani în urmă) strămoşii
omului vor ajunge să statornicească cultul morţilor, dez­
voltat treptat de-a lungul „a zeci de mii de ani. Sigur,
există numeroase explicaţii privind geneza, persistenţa şi
evoluţia credinţei în spirite. '

în orice caz, mai întîi a fost observaţia faptelor şi apoi efectul, adică procesul de formulare a unor explicaţii pri-,vind evenimentele extraordinare. Omul era în imposibi­litate de a înţelege tot ce se petrecea în jurul său. Fiind însă o fiinţă raţională, el judeca, emitea explicaţii şi răs­punsuri propriilor interogări, ajutat doar de imaginaţie şi de construcţii intelectuale. Erau soluţii de natură psiho­logică, subiective, ireale, dar pe care le-a acceptat, căci ele îi satisfăceau orgoliul capacităţilor sale. Omul confunda obiectul cu subiectul, luînd ca realitate impresiile sale, în­doiala fiindu-i necunoscută. Găsită această cale a imagi-

20

naţiei, omul avea să-şi populeze universul cu tot felul de i'or'ţe supranaturale, pentru a da viaţă lumii. Munţii, cîm-piile, apele, stîncile, orice trebuia să aibă duhul, spiritul său. Cînd omul izbîndea în ceva, el credea că aceasta se datora nu lui, ci forţelor supranaturale care l-au ajutat. Iar cînd avea un necaz, tot aceleaşi forţe erau implicate.

Fără îndoială, planeta nu prea ospitalieră îl înspăi-mînta. Frigul, ploile torenţiale, revărsarea apelor, cutre­murele, erupţiile vulcanice, incendiile de păduri, furtunile, molimele etc. îi provocau temeri îngrozitoare, viziuni de coşmar — regăsite şi astăzi în miturile esenţiale ale po­poarelor lumii. Frica de necunoscutul imprevizibil îi spo­rea şi mai mult credinţa în forţele supranaturale. Nedu­meriţi în privinţa fenomenelor naturii, oamenii primitivi erau cu atît mai întrebători asupra propriei lor fiinţe, pri­vită într-un mod aparte. Trupul era socotit un fel de lăcaş al sufletului, de aceea corpurile morţilor erau înhumate în locuinţa comună, crezîndu-se că omul nu moare, ci cade într-un somn adînc. Mormintele găsite în peştera Cha-pelle-aux-Saints sînt o dovadă în acest sens. Morţii erau aşezaţi în groapă cu capul pe o pernă de piatră, acoperiţi cu pietre ca să nu fie striviţi de pămîntul de deasupra, avînd alături unelte, arme şi alimente. Groapa se afla lingă vatra de foc, sau chiar sub ea. Deci în mentalitatea acelor îndepărtate timpuri se stabilise deja o relaţie între căldură (energie) şi viaţă. De altfel putem să remarcăm aici em­brionul viitoarelor reflecţii filosofice antice, care vor ve­dea în suflet o substanţă similară flăcării. Poate — aşa cum remarcă V. Gordon Childe — oamenii credeau că moar­tea se datora lipsei de căldură, aşteptînd ca, din moment în moment, pus lîngă vatra încinsă, defunctul să revină la starea animată. Nu-i vorba aici de nici o credinţă mis­tică, ci de o explicaţie logică pe care şi-o dădeau oamenii atunci, corectă, adecvată nivelului de înţelegere primitivă a fenomenelor naturii. Apelul la magie nu avea semnifi­caţia unei credinţe religioase, ci însemna o componentă a praxisului, o cale comodă şi unanim acceptată pentru a se ieşi din impasul dilemelor.

Magia avea un caracter consolator deoarece celui care o profesa nu-i trecea prin minte să transforme lumea în care exista, într-una mai bună, cum propun credincioşi­lor toate marile religii. Pximitivul solicita şi „obliga" forţe supranaturale să-1 ajute în acţiunile sale. El nu se con-

21

sidera cu nimic vinovat în faţa naturii, ci se simţea ne­ajutorat, fiindu-i teamă de tot ce nu cunoştea. îi venea în ajutor magia, care a dăinuit astfel mii şi mii de an înainte ca divinităţile să fi fost inventate, fucînd apel doa la practicile de imitare a naturii, fără ca acestea să aib vreo semnificaţie mistică. Magia s-a constituit ca o form de dialogare primitivă a omului cu mediul înconjurato; şi ca o modalitate de soluţionare a unor probleme dificile acute. Cu alte cuvinte, magia apare ca un ansamblu d tehnici prin care omul spera să înţeleagă, să-şi explice ş să stăpînească realitatea, să şi-o facă nepotrivnică. Astfe. în paleoliticul supexior (circa 50 000—8 000 de ani îi urmă), oamenii au ajuns în stadiul unei civilizaţii capabih să exprime în piatră sau pe piatră gînduri, sentimente, atitudini cu caracter practic. S-a spus că statuetele, arta rupestră * ar reprezenta o expresie a sentimentului de frumos care se năştea, deci a esteticului sau a rel/giei in­cipiente. Fără îndoială vom regăsi arta în aceste demon­straţii ale pjasticii primitive, dar o artă fără intenţie de artă şi cu atît mai puţin o manifestare pură religioasă. Oa­menii din paleoliticul superior se gîndeau în primul rînd la asigurarea existenţei lor, la perfecţionarea metodelor de agonisire a hranei şi îmbrăcămintei, de păstrare a integri­tăţii corporale. In teribilul efort ei se simţeau mai pu­ternici luîndu-şi ca aliate forţele enigmatice ale naturii pe care erau convinşi că le puteau stăpîni cu ajutorul ma­giei. Fenomenul îl confirmă figurinele străvechi de piatră cu caracter magic şi mai ales desenele descoperite de-a lungul timpului, începînd cu anul 1841, pe pereţii unor peşteri. Analiza de ansamblu a multitudinii de desene ru­pestre'relevă că reprezentările aşternute cu vopsea sînt rezultatul unor repetări şi suprapuneri de figuri, născute dintr-o acumularp de activităţi necoordonate, desfăşurate prin tradiţie, generaţie după generaţie. Peste tot, la Les Combarelles, Lescaux, Altamira, Lorthet, Cuciulat în România şi în aite peşteri, în masa de desene dezordonate se disting piese ce sugerează direcţii, sensuri, concepţii magice. Asemenea exprimări plastice fac ca „artistul" anonim să se detaşeze cu opera sa de masa inertă a gra­fiilor din jur. Creaţia lui capătă, deodată, o valoare nouă. Este valoarea informaţiei care are puterea de a transmite evenimente, întâmplări neobişnuite. Aceste -întâmplări nu

* Denumirea dată grafiilor, picturilor făcute pe stînci şi pe pereţii cavernelor. \

22

puteau fi puse decit în legătură cu vinătoarea, cu lupta pentru stăpînirea unor terenuri sau ape pline cu peşte, apariţia unor turme bogate, naşterea unui copil, moartea cuiva. Evident, dacă ar fi. fost inventată scrierea, omul ar fi notat aceste întîmplări. Dar ea nu exista. Şi atunci, purtătorul de veşti, care era şi cel ce presta actul magic, aşa cum arată studiile etnografice făcute asupra unor aborigeni australieni şi africani, imortaliza evenimentele cvi mijloacele şi în maniera desenului, singura posibilitate a acelor vremuri pentru fixarea şi transmiterea continuă, îi. masă, a gîndirii.

Arta îşi are, prin urmare, originea în necesitatea omu­lui de informare, dar mai ales de instrucţie. Ea s-a născut din dorinţe de comunicare în procesul dezvoltării muncii şi a societăţii. Un pas înainte faţă de grafiile izolate, soli­tare l-au constituit rudimentele de compoziţii plastice cu sens. Dar şi aceste povestiri desenate sau gravate nu se făceau de dragul unor simple exprimări artistice, ci aveau un scop practic direct, de transmitere a unor experienţe, întotdeauna sub autoritatea ceremonialurilor magice de iniţiere. Solemnitatea dădea un plus de efort pentru pro­ducerea reprezentărilor cît mai expresive, mai corecte, mai inteligibile tuturor. în acest context, o scenă de pe un fragment de os găsit în peştera Lorthet (Pirineii Supe­riori), pe care au fost gravaţi mai mulţi reni trecînd un rîu plin de peşti, este semnificativă. De ce şi-a propus gravorul primitiv să înfăţişeze acest moment, subliniind atît de. plastic faptul că renii se aflau în apă ? Ei bine, el a dorit să înveţe pe tinerii ce urmau să intre în rîndul maturilor şi asistau la ceremonia iniţierilor, că renii alun­gaţi în apă au putut fi ajunşi şi vînaţi cu uşurinţă. Era redată aici, ca un memorator, tehnica celui mai facil mij­loc, la acea vreme, de a captura animale atît de preţioase, cum erau renii, pentru economia primitivă. De altfel, tri­burile nordice practică şi azi, în mod curent, extraordi­nar de vechiul procedeu de vînătoare inventat de oamenii cavernei din Pirinei.

Iată cum apar limpede legăturile dintre necesităţile practice umane şi magie reprezentată prin artă, simulta­neitatea acestor legături cu nivelul de dezvoltare a for­ţelor şi relaţiilor de producţie. în aceste caractere rezidă unicitatea şi originalitatea artei rupestre, care s-ar putea numi arta magico-informaţională primitivă. Imortalizînd, aidoma unei plăci fotografice moderne, imagini din viaţă,

23

scene din munca lor. ariiştii primitivi sau, de ce nu, pro­fesorii şi publiciştii rudimentari, au lărgit sfera reprezen­tărilor despre realitate, dînd impuls cunoaşterii, contri­buind la întărirea legăturilor' sociale.

In mezolitic şi neolitic, perioade ale epocii pietrei si­tuate convenţional de arheologie în medie între mile­niile X—III î.e.n., magia evoluează puternic. Gîndirea umană, reprezentată de Homo sapiens recens, produce în mezolitic una dintre cele mai ingenioase născociri — arcul şi săgeata — care presupun acumularea unei experienţe îndelungate şi un spirit ascuţit, cunoaşterea multor in­venţii anterioare. Arcul şi săgeata, ca şi alte noi arme de vînătoare şi unelte de muncă (tesle, topoare, cuţite etc.) cu minere din lemn sau os au contribuit substanţial la uşurarea muncii oamenilor în general, la dezvoltarea vî-nătorii. Se nasc în acest timp o serie de legături econo­mice şi sociale, ca urmare a înrudirii şi unirii diferitelor triburi pe baza căsătoriilor exogame. Pe de altă parte, creşte sensibil populaţia umană ; sînt ocupate de om, treptat, noi regiuni. Concomitent cu vînătoarea organi­zată inteligent, în grupuri, se dezvoltă şi culegerea siste­matică a hranei vegetale, care se va transforma ulterior în recoltare. Vînătoarea presupunea observarea şi cu­noaşterea animalelor, a obiceiurilor acestora, iar culegerea implica deosebirea dintre plantele comestibile şi cele dăunătoare. în sfîrşit, toate acestea cereau corelarea în­văţămintelor practice cu observaţia meteorologică, succe­siunea anotimpurilor şi evoluţia cerească a Soarelui şi a Lunii, dar şi perpetuarea cunoştinţelor practice şi a rela­ţiilor umane ce reprezintă o experienţă colectivă, trans­misă din om în om, din generaţie în generaţie, din colec­tivitate în colectivitate, prin precept social ori sub formă de instrucţie sau reguli tradiţionale. Copiii erau educaţi de mamă, băieţi şi fete în comun, pînă la o anumită vrîstă, apoi adolescenţii treceau în grupul maturilor nu­mai după iniţierea în tainele activităţilor de care depin­dea însăşi existenţa lor. Toate informaţiile esenţiale se primeau sub o formă ceremonială, în secretul bine regizat de către vrăjitori şi mai tîrziu de şamani, magia marcînd, din momentul iniţierilor, toate acţiunile, cursul întregii vieţi al fiecăruia dintre neofiţi. Acest procedeu de educa­ţie permanentă conferea praxisului cotidian un atribut magic. Cînd omul învaţă cum să ţintească un animal ca să-1 ucidă sau cînd dansează în jurul acestuia, sub condu-

24

cerea vrăjitorului, el nu o iace spre a satisface voinţa unei divinităţi şi nici de a o îmbuna ori de a o atrage de partea sa, ci pur şi simplu din credinţa că, prin comportarea de o anumită -manieră, va izbîndi, dovedindu-şi în primul rînd lui însuşi că este tare şi curajos şi, mai cu seamă acţionînd în grup, va reuşi să realizeze ceea ce de unul singur îi era greu sau imposibil.

Etnografia a surprins la vechile triburi australiene ce-remonialuri magice de vînătoare, în care bărbaţii se adu­nau în jurul desenului unui cangur mîzgălit pe pămînt cu o substanţă colorată, executînd un dans puternic ritmat, ' în care mimau împungerea desenului cu suliţele. Nici o^ deosebire între acest desen şi cele descoperite în peşteri şi pe stînci, atribuite omului primitiv din Europa şi Africa de Nord. Animale desenează numai populaţiile de vînători. Omul de Cro-Magnon, care se hrănea cu scoici, nu a putut face picturi parietale. în arta parietală magia este permanent prezentă. Ea rezultă din existenţa masivă a figurilor de animale, excelent executate, în poziţii spe­cifice scenelor de vînătoare. Oamenii sînt rareori dese­naţi, de regulă fiind mascaţi sau deghizaţi, astfel încît un privitor îşi dă lesne seama că aceste grafii înfăţişează vră­jitori sau spiritele lor protectoare. La Altamira, Castillo, Trois-Freres, Font de Gaume, alături de contururile ani­malelor, împunse cu vîrfurile lăncilor, vopsite în preala­bil, ale vînătorilor primitivi, se văd pe un fond în tonuri de roşu pînă la negru, impresiunile' palmelor unui bărbat, al căror sens este descifrat de etnografie, în urma unor observaţii făcute asupra obiceiurilor populaţiilor primitive din Oceania şi Africa. Este un gest magic cu înţelesul : ,.Aşa să fie !" sau „Al meu să fie !" (vînatul ucis indicat prin culorile roşu sau negru). Cît de important era de­senul în străvechea practică vrăjitorească ne spune faptul ca materiile colorante (ocru şi mangan, în pastă sau praf) erau căutate la mari depărtări, presupunînd eforturi şi pe­ricole pentru procurarea lor. Se desena din temeiuri prac­tice, imediate, niciodată fără sens sau din simplă pier­dere a vremii. Oricare punct, linie, desen, ca şi culoare, avea semnificaţia sa magică. Albul şi roşul simbolizau viaţa şi moartea, purul şi impurul, bărbatul şi femeia. Negrul, de asemenea, avea sensul morţii, al întunericului. Aceste semnificaţii s-au păstrat, de altfel, pînă astăzi. Le vom găsi chiar în folclorul românesc, în panglicile care gătesc steagul căluşarilor şi costumul „mutului", în pomul pur-

25

tat Ia ..Sîmbra oilor", ca şi în şnurul mărţişorului, fără ca sensurile magice de odinioară să mai fie cunoscute astăzi, fiind de mult pierdute pentru cei ce practică prin tradi­ţie aceste obiceiuri. Participanţii la actele de magie nu erau interesaţi asupra detaliilor animalelor pictate, decît în măsura în care acestea corespundeau viziunii lor cu-tumiare şi scopului practic dorit. Vietăţile puteau fi fără oehi, fără urechi (să nu vadă, să nu audă pe vînător), dar săgeţile nu trebuiau să lipsească deoarece acestea aveau forţa magică şi nu vînatul, mentalitate care poate fi sur­prinsă în desenele din grotele Les Combarelles şi Font-de-Gaume (Franţa). De reţinut este faptul că desenatorul primitiv nu reprezenta aici ceea ce el vedea în «natură, ci numai ce ştia că este necesar ceremonialului magic. Vîna­tul era înfăţişat, de regulă, în poziţia cea mai favorabilă vînătorului.

Este ca şi cum s-ar desena o planşă didactică. De fapt, fiecare bărbat al colectivităţii se străduia să cunoască per­fect comportamentul animalului, începînd această preocu­pare din copilărie. La vechii indieni americani, unde a putut fi studiat mai îndeaproape modul în care erau de­prinse regulile vînătorii, tatăl îşi pregătea fiul cu rigu­rozitate în toate amănuntele.. Iată o astfel de ,,lecţie"' relatată de un etnograf american : „Cînd vrei să ataci peş­tera ursului, nu ataca din faţă ; furişează-te pe la spate şi aruncă mai întîi o pătură sau o piatră în faţa deschi­zăturii. Ursul nu o să se repeadă de la început, ci mai întîi o să întindă capul şi o să asculte ; de-abia mai pe urmă iese, ca şi cum nu i-ar păsa de nimic, şi se pune pe labele dindărăt în faţa peşterii înainte de a ataca. în timp ce se aşază, ţiteşte-i inima'" *. Asemenea sfaturi, care, fără îndoială erau date şi de omul carvernelor fiilor lui, ilustrează legătura adîncă dintre colectivitate şi realitatea obiectivă, implicarea gîndirii în acţiune şi experiment. Bineînţeles, s-a ajuns treptat la reprezentări schematice, Ja simple contururi cu valoare de simbol magic. Dar după mii de ani de experienţă.

Solomon Reimach, cel care a iniţiat o interpretare ştiinţifică apropiată de adevăr a artei magice a primitivi­lor, autor al monumentalei lucrări Artă şi magie (1903), pune în circulaţie ideea că întreaga artă preistorică nu

* După C. I. Gulian, Originile umanismului şi ale culturii, Bucureşti. 1967.

26

putea fi un lux sau un joc, ci expresia unor practici ma­gice, avînd ca obiect procurarea hranei.

în ce priveşte informaţia purtată prin viu grai şi aici se vor produce inovaţii, perfecţionări. Comunicările încep a fi făcute mai expresive cu ajutorul gesturilor, sugerînd imagini convenţionale. Limbajul sărac, din perioadele ..co­pilăriei"' omenirii, se dezvoltă, se îmbogăţeşte cu noţiuni, abstractizări şi generalizări. Perfecţionarea gîndirii şi a limbajului înaripează imaginaţia, care poate fi redată cîteod'ată şi sub forma unor povestiri magice, cu false in­formaţii. Ţinînd de domeniul posibilului, oamenii — obiş­nuiţi prin tradiţie să creadă — le adoptă şi le stratifică, le conservă spre a le verifica în practică. Vor trece mii şi mii de ani pînă cînd omenirea va ajunge să elimine din tradiţie asemenea informaţii sau, dimpotrivă, să le con­firme definitiv. O ilustrare a acestui fenomen îl constituie o serie de credinţe arhaice, cum ar fi cea a zburătorului, .spre pildă. Zburătorul, sau mai bine spus imaginea oa­menilor cu aripi, a fost iniţial rodul fabulaţiei unui po­vestitor, transmisă şi fixată în conştiinţa umanităţii prin circulaţia informaţiilor ca fapt real. Veridicitatea acestei informaţii a urmărit generaţiile pînă la crearea aparatelor de zbor. Realizarea ideii, născută cu mii de ani în urmă, a anulat caracterul ei iniţial de falsă informaţie. Dar nu întotdeauna produsele imaginaţiei pot căpăta un final real.

Pseudo-informaţiile născute în climatul magic au găsit o largă audienţă în colectivitatea umană, ca urmare a ni­velului extrem de scăzut al practicii, a cunoaşterii rudi­mentare a naturii, gradului încă inferior de abstractizare, precarei conştiinţe sociale şi slabei culturi spirituale. Pseudo-informaţiile au putut genera şi alimenta mereu supranaturalul, fetişizarea şl la urmă sacralizarea unor obiecte sau animale. In povestirile mitieo-magice se re­flectă, în fond," năzuinţele de progres ale umanităţii. As­piraţiile cu conţinut minim, pe potriva dezvoltării socie­tăţii mezolitice, determinau eforturi, adesea sortite eşecului, dar niciodată înfrîngerile nu epuizau experimen­tele, nu frîngeau tenacitatea repetării încercărilor. Acest dinamism propriu 1-a caracterizat întotdeauna pe om. Pentru oamenii din mezolitic care nu cunoşteau scrisul spre a fixa cunoştinţele, informaţiile transmise oral sau figurativ constituiau — ca şi în paleolitic — unul dintre cele mai puternice mijloace de păstrare a practicii şi de