Gheorghe V. Bratescu vrăjitoria de-a lungul timpului 1985 Editura Politică Bucureşti Cuprins

Gheorghe V. Bratescu

VRĂJITORIA de-a lungul timpului

1985 Editura Politică

Bucureşti

Cuprins

Redactor ADELA BECLEANU IANCU-

Coperta ION MINCU (coperta a IV-a după Goya)

Cuvînt înainte

I Naşterea şi evoluţia unei ciudate profesiuni 19

" -. 19

1. începuturile . . • • '

,- '. ". *l

Magia şi religia ..-•••

Practici şi manifestări vrăjitoreşti străvechi. ^
Iniţieri, recuzită, dans

Magie şi folclor în tradiţia românească : : ■*>•>

.,.., .. » « ■ 63

5. Originea superstiţiilor . , = • • »

II. Divinaţia . . îî ! î S ! ! * * ! 73

. • 73

1. De la magie la şarlatame . •

2 Ghicitoria în antichitatea greeo-romană : :

" 84

Ghicitoria, variaţii pe aceeaşi tema . . •

Aberaţiile exaltaţilor. Evocări, prevestiri, ^
profeţii • ' ' 131

Marile oracole şi enigmele lor ■.*..••

III. Magia neagră. :::'.*•'•*'' l

Ce este şi ce face vrăjitorul ? '. "• * • 1

Istoria lui Satan. Demonismul .".'."•

Posedaţi şi obsedaţi ... • *

4. Animale la stîlpul infamiei' . • ' • :

Ritualuri şi tehnici de magie neagră --------------169

Arsenalul vrăjitoresc---------------------------------184

IV. Do la magie la ştiinţă--------------------------- 204

Astrologia sau ghicitul în stele-------------------- 204

Alchimia-----------------------------------------------214

Magia tămăduitoare----------------------------------228

V. Ocultismul fără enigme------------------------- 250

Scamatoriile orientale. Misterele ktmaismului
tibetan, dervişii, fachirii-----------------------------250

Iluzionismul-------------------------------------------259

Spiritismul --------------------------------------------264

Secte şi societăţi oculte------------------------------276

Încheiere -----------------------------------------------285

Postfaţă -------------------------------------------------295

Bibliografie selectivă --------------------------------309

Cuvînt înainte

Cea mai veche preocupare a omului, reprezentînd do­vada evoluţiei sale, o constituie, fără îndoială, încercarea de a se cunoaşte pe sine, precum şi de a înţelege natura înconjurătoare. în aceasta nu trebuie văzut doar un produs al simplei curiozităţi, ci dorinţa lui de a afla răspunsuri unor între'bări dramatice privitoare la existenţă şi modul de a supravieţui pe o planetă cu ample modificări ale cli­mei, faunei, florei, cu catastrofale evenimente, urmate de tragedii zguduitoare, pe care fiinţa umană căuta să le priceapă.

Dibuind, omul a învăţat cu greu şi chinuitor de încet să înfrunte durităţile naturii, adaptîndu-se ei, imitînd-o pînă la obsesie. Acest mod de comportament, ce s-a dovedit de-a lungul timpului a fi vital, stă la baza credinţelor mîtico-magice, precum şi la cea a tehnicii şi ştiinţei.

Desigur, cunoaşterea constituia, la începuturile ome­nirii, un bun al tuturor, fiind absolut necesară vieţii şi — de aceea — ea se transmitea din generaţie în generaţie în mod deliberat, obligatoriu. Era timp suficient atunci pentru toţi spre a privi cerul, a observa în detalii fine comportamentul fiecărei specii de animale, de care aveau nevoie pentru hrană, pentru a se apăra ; să stabilească, prin încercări, vegetalele comestibile, ori să caute materia primă pentru unelte şi arme.

Omul îşi punea, de asemenea, întrebări cu privire la fenomene ce-1 intrigau, anume naşterea, evoluţia şi moar­tea în natură. încercînd să răspundă acestora, investigînd tot ce îl înconjura, el şi-a clădit explicaţii pornind de la natura sa umană, asemuind acesteia totul. Magia s-a născut

în condiţiile în care cunoaşterea lumii era încă rudimen­tară, în credinţa omului din vechime, practica magică apă­rea ca singura capabilă să-1 ajute, iar vraciul, vrăjitorul, şamanul — doar ei — puteau să determine fenomenele a-i fi favorabile.

Aceste personaje deosebite reprezentau, totodată, depo­zitul viu de cunoştinţe al grupului social, tezaur mental pe care îl apărau prin taină şi-1 transmiteau doar celor aleşi. Ca atare, cunoaşterea umană a pierdut caracterul său de grup, pe care 1-a avut iniţial, căpâtînd treptat forme noi, ducînd, în final, la apariţia unor caste deţinătoare ale şti­inţei (la nivelul -ei de atunci). Cît de amplu era volumul acestor acumulări de observaţie şi experienţă îl poate proba istoria ştiinţei, care deţine un impresionant set de cunoş­tinţe provenit încă din preistorie. Acestea au fost îmbo­găţite şi transmise de-a lungul timpului în bună parte de către magi sau vrăjitori, acei „savanţi" anonimi străvechi. Mai bine de 60 de milenii ei au deţinut cheile cunoaşterii, pînă cînd ştiinţa, bazată pe experiment, pe raţiune s-a născut şi s-a impus ca singura modalitate valabilă de a înţelege şi utiliza natura, de a o adapta nevoilor umane.

Investigaţia ştiinţifică de început, cu forme ce par bi­zare omului modern, nu putea fi altfel decît naivă, într-o lungă perioadă în care gîndirea era centrată pe satisfacerea nevoilor materiale imediate. Se pornea, deci. cum era firesc să fie atunci, de la practica imediată. Folosirea, aplicarea au precedat cercetarea ştiinţifică ce avea să explice natura prin clasificarea faptelor, obiectelor şi fenomenelor deja cunoscute.

Evoluţia de la iraţional, reprezentat prin aşa-zisele şti­inţe oculte * (magia ** incluzînd divinaţia, astrologia, alchi­mia, cabala etc.) la raţional, deci la ştiinţa autentică s-a desfăşurat lent, în răstimpul cîtorva milenii, proces ce con­tinuă încă, cu intensitate evident redusă, dacă se are în

* De la latinescul ,,occultus" — ascuns, tainic. ** Termenul magie provine de la cuvîntul „imga", desem-•nînd în dialectul accadian noţiunea de preot. în limba asiriană „imga-' devine „maga", printr-o simplă transformare fonetica, fără a fi afectat sensul iniţial al cuvîntului. Dar la greci, care vor adopta practici orientale vrăjitoreşti, „magheia" însemna şi „religia magi­lor", ceea ce dă o indicaţie în plus asupra faptului că procedeele magice noi erau privite într-un mod deosebit faţă de cele tra­diţionale, autohtone, aflate mult mai aproape de gîndirea primi­tivă. Romanii vor spune „magus" preotului persan, vraciului, dar şi actului do vrăjitorie.

8

vedere că încercările unora de a teoretiza doctrine ezote­rice * perimate, sau că existenta unor concepţii vulgare, retrograde, anacronice în rîndul unor categorii de oameni nu ating aceeaşi amploare.

Avînd ca obiect manipularea unor pretinse fenomene supranaturale, inaccesibile cunoaşterii obişnuite, ocultis­mul se autoconsideră privilegiu al unor grupe de iniţiaţi, tradiţie moştenită din timpuri imemorabile, cînd secretele profesiunii de vrăjitor şi, mai tîrziu, cele ale castei preoţi­lor, trebuiau apărate, în scopul păstrării poziţiei economice şi sociale a celor ce le deţineau.

Credinţa în existenţa unei foarte vechi sinteze absolute a cunoaşterii, cuprinsă în doctrinele şi ritualurile ezoterice, se clatină o dată cu progresul înţelegerii şi explicării feno­menelor naturii. în, mod firesc a urmat transferul spre ra­ţional. Desprinderea de ocultism s-a făcut greu, timid, pe măsura evoluţiei condiţiilor economico-sociale, cu eforturi şi nu de puţine ori cu sacrificii supreme ale unor oameni ' curajoşi care, degajîndu-se de imobilismul gîndirii şi de conservatorism, s-au îndepărtat treptat de magie, punînd astfel temei cunoaşterii ştiinţifice.

■ Prin marile figuri ale gîndirii mondiale, cunoaşterea umană a progresat continuu, detaşîndu-se de „ştiinţele ezoterice" şi „ştiinţele vulgare", specifice perioadelor de început ale societăţii ce şi-au pus amprenta, aşa cum se va încerca a se demonstra în volumul de faţă, o perioadă în­delungată, asupra gîndirii şi mentalităţii omenirii, apro-piindu-se pînă la identificare de raţional.

Ce sînt aşa-zisele ştiinţe oculte ? Mai au ele dreptul la existenţă ? în ce măsură cunoaşterea istoriei ocultismului poate contribui la înţelegerea dezvoltării ştiinţei şi tehni­cii, a gîndirii, în decursul timpului ? La aceste întrebări încearcă să răspundă volumul de faţă, care trece în re­vistă principalele manifestări ale ocultismului, din cele mai vechi timpuri, pînă astăzi.

Fără îndoială, aceasta este o sarcină dificilă, date fiind vastitatea şi mulţimea aspectelor ce se cer enumerate şi explicate, fie şi succint, complexitatea problemelor abor­date, lipsa unor cercetări aprofundate, exhaustive, de spe­cialitate etc. a unor metodologii şi termeni unanim ac­ceptaţi.

* Din grecescul „esoterikos" — pentru iniţiaţi.

In volum, observaţiile, argumentele necesare sint redaie astfel încît lectura să fie inteligibilă pentru toate catego­riile de cititori, prezentîndu-se doar acele momente şi per­sonaje care marchează evoluţia ocultismului. Ordonarea metodică şi conotaţia au fost, în unele cazuri, modificate faţă de uzanţe, în funcţie de realitatea istorică şi în lumina celor mai recente evaluări. Nu însă în detrimentul ştiinţei. Privit în mod obiectiv,- analitic, ocultismul se prezintă ca un fenomen ce se manifestă pe planuri diverse — social, cultural şi- individual. Sub aspect istoric, evo­luţia ocultismului a urmărit pe cea a civilizaţiei, cu puternice influenţe din partea infrastructurii şi a supra­structurii, astfel că această evoluţie aparţine procesului fi­resc de dezvoltare a omenirii. Determinat de condiţiile social-economice, de stadiile gîndirii, de mentalităţile etico-sociale şi, în ultimă instanţă, de credinţele laice şl religioase, acest fenomen poartă marca evenimentelor isto­rice majore, contribuind uneori la declanşarea unor fapte de o deosebită importanţă pentru cursul istoriei.

Au existat perioade de ascendenţă ca şi de declin ale ocultismului. Uneori, credinţele în forţe oculte, mai ales în vrăjitorie, au avut un caracter epidemic şi nu o dată s-au soldat cu tragedii, sub raport psihic şi fizic, de la mici încăierări familiale sau" tribale, declanşate de moartea cuiva, pusă pe seama manoperelor oculte, malefice ale inamicilor, pînă la pogromurile împotriva aşa-zişilor eretici din evul mediu, stîrnite de isteria antidemonică, dar şi de interese de clasă oprimatoare.

Sigur, există o sumedenie de explicaţii, date de către diverşi autori, privitoare la apariţia şi conservarea gîndirii magice şi la exercitarea practicilor oculte. Adesea se con­sideră că apelarea la vrăjitorie, tla divinaţie etc. ar fi o consecinţă a nivelului redus de cunoaştere a fenomenelor complexe ale naturii şi societăţii. Argumentul este, deşi ¹ -suficient, valabil pentru epocile trecute, dar el nu co-spunde cu realitatea existenţei credinţei în diferite forme ocultism la persoane instruite, despre care nu se poate trma sub nici un motiv că ar fi ignorante. Problema vine cu atît mai complicată cu cît în relaţia dintre prac-antul ocultismului şi cel care apelează la serviciile sale nasc Uneori raporturi de corespondenţă psihică, de trans-îere a gîndurilor. Bineînţeles, în acest raport nimic nu te supranatural, totul ţinînd de natura umană, aşa cum ■ va putea observa din lectura acestui volum.

10

S-a acreditat ideea că gindirea magică are un caracter primitiv sau că ar fi specifică primitivilor, iar, ca urmar-logică a argumentaţiei, persistenţa ocultismului ar trebui înţeleasă ca âtavism sau reminiscenţă a mentalităţilor so­cietăţilor subdezvoltate'. Supoziţia este infirmată de însu.v mecanismul gîndirii. Omul a operat permanent cu aceleaşi valori generale, a avut aceeaşi logică, indiferent de epoeu în care a trăit. Sentimentele se menţin şi ele ; dragoste« ura, iubirea, indiferenţa etc. nu pier chiar dacă apar di­ferit la un individ saoi altul, în funcţie de anumiţi faeton. ce ţin mai ales de temperament, instrucţie, gradul de edu­caţie, stăpînirea de sine, condiţii social-istorice etc. Acestea acţionează asupra gîndirii dîndu-i conţinut. Evident, con­ţinutul gîndirii va fi variabil datorită gamei extrem de nuanţate a sentimentelor, dar şi presiunii concepţiilor so­cietăţii, opiniilor generale, credinţelor, obiceiurilor, modei, iar nu în ultimă instanţă moralei.

Vor fi deci întotdeauna indivizi mai sensibili, iar alţii mai rezistenţi din punct de vedere psihic. Credinţele, obi­ceiurile ţin în primul rînd de educaţie. Prin urmare, cu cit formarea umană, instrucţia, vor fi mai conciliante cu ocultismul, mai îngăduitoare faţă de ignoranţă, persistenţa magiei, a divinaţiei şi astrologiei tămăduitoare etc, a tu­turor formulelor himerice de rezolvare a cazurilor limită, va fi evidentă.

Neîndoielnic, ocultismul a avut.un rol de supapă socială atîta vreme cît soluţiile ştiinţifice au lipsit. Dar formele de vrăjitorie practicate cu scop de răzbunare, chiar cri­minală, nu şi-au aflat justificarea sub raport etic niciodată, fiind sancţionate întotdeauna prin oprobriu public.

Ocultismul a putut furniza răspunsuri provizorii la în­trebări tulburătoare pentru existenţa cuiva. însă aceste răspunsuri nu pot avea niciodată încărcătura adevărului, ci sînt doar pseudo-explicaţii, avînd darul de a echilibra individul numai pe moment. Rezolvarea permanentelor probleme ale vieţii nu se poate produce decît prin efortul individual de modelare a conţinutului gîndirii şi psihicu­lui, şi, în mod esenţial, de rezolvare a contradicţiilor sociale generatoare de înstrăinare acută a omului. Nefericirea, durerea, frustraţia, refuzul nu vor putea fi vindecate prin găsirea unui „ţap ispăşitor" oferit de magie, de exemplu, sau prin speranţe iluzorii date de astrologie şi ghkitorie, ci prin autocontrol şi stăpînire a gîndirii ajutate de ame­liorarea condiţiei umane. Sugestia şi autosugestia joacă un

11

rol major în întreţinerea ocultismului. Se face apel la acestea de către persoane aflate în situaţii critice, reacţiile lor psihologice favorizînd şi dirijarea gîndirii către absurd, în aceste condiţii, indivizii mai slabi îşi transferă orizon­tul gîndirii de la raţional la iraţional, la ocult, nutrind spe­ranţe pe care realitatea tăioasă, dură, oarbă, nu i le poate oferi. Şi, cu cît credinţa acestora în forţe oculte va fi mai puternică, cu atît speranţele iluzorii vor creşte. In mod direct proporţional, neîmplinirea speranţelor, întemeiate pe credinţa rezolvărilor cu ajutorul ocultismului produce stări deprimante, drame sufleteşti iremediabile.

Pe de altă parte, cînd o situaţie socială sau interperso-nală este fără ieşire, apelarea la magie apare la unii indi­vizi ca un mijloc posibil de a pedepsi ceva sau pe cineva mai puternic, agresivitatea stăpînită pînă atunci eliberîn-du-se sub o formă psihică. Coincidenţele între acţiune şi efect, chiar arareori şi distorsionat observate, sînt de na­tură să întărească, prin sugestibilitate ori superstiţii, anu­mite convingeri. Un singur eveniment absolut întîmplător poate avea răsunet definitiv, hotărîtor în stabilirea relaţiei eauză-efect.

In fine, obiceiurile rituale, credinţele favorizează per­sistenţa ocultismului. Imaginaţia individuală şi colectivă, convingerea puternică, cuvîntul, exprimarea gestică, at­mosfera generală vin să-i mărească forţa sugestivă. In asemenea condiţii sînt absolut fireşti apariţiile, în diferite perioade istorice, a unor deliruri ocultiste. Un prim delii colectiv a fost cel de natură psihologică, născut în anti­chitatea greco-romană, exprimat prin credinţele în oracole, auguri şi divinaţie în general. De acelaşi fenomen ţin exacerbările fals ştiinţifice privind transmiterea la distanţă a gîndirii şi grafologia fantezistă. Delirul astronomic s-a extins pe aproape un mileniu, din Asia în Europa, consti­tuind baza superstiţiilor privind influenţa stelelor asupra destinelor umane. Tot în antichitatea Orientului Apropiat poate fi regăsită geneza delirului aritmetic, a credinţelor himerice în puterea numerelor. Delirul psihochimic, de genul alchimiei şi radiesteziei, este de dată ceva mai re­centă avînd, de altfel, şi o viaţă mai scurtă, iar delirul biologic se constituie ca o creaţie a epocii moderne, gru-pînd practici oculte ca spiritismul, astrologia medicală, vindecarea „cu mîinile goale", transferul de sensibilitate. In fine, delirul futurologic continuă, pe un plan modern,

12

prin forme- actuale de divinaţie, străvechi practici evident iluzorii de scrutare a viitorului prin mijloace oculte.

Magia şi, în general, ocultismul constituie erori i'uţâ de datele ştiinţelor naturii. Nu-i mai puţin adevărat că tocmai din aceste erori ale magiei au derivat unele noţiuni ale ştiinţei, o disciplinare a gindirii, ca şi unele viziuni ac­ceptabile asupra vieţii. De bună seamă, de aici nu trebuie să se înţeleagă că magia a dus direct la explicaţia ştiin­ţifică, dar ea a favorizat un prim pas către aceasta. Dacă la apariţie, magia, astrologia, alchimia etc. îşi au o expli­caţie, astăzi, practicarea ocultismului nu numai că nu st jusâfică, sub incidenţa cunoaşterii ştiinţifice, dar ea de­vine dăunătoare atît pentru individ, cît şi pentru socie­tate, constituie un pericol la adresa progresului, o frînă pentru dezvoltarea umanităţii.

Gîndirea ştiinţifică refuză irealul, himericul, apelînd la capacitatea de discernămînt, la puterea de analiză cri­tică, la consecvenţă în analiză, de care omul este capabil. Ea refuză explicaţii pseudo-ştiinţifice, spiritualiste privind desfăşurarea fenomenelor, căutînd conexiunile reale, con­crete, posibile a fi repetate experimental. „Toate aceste reprezentări false despre natură, după cum arăta Engeis, despre firea omului însuşi, despre spirite, puteri magice etc. nu au la bază de cele mai multe ori decît un element economic negativ ; dezvoltarea economică redusă a perioa­dei preistorice are drept completare, iar pe alocuri şi drept condiţie, ba chiar_ drept cauză, reprezentările false despre natură".

Preocupări filosofice cu privire la fenomenul magiei apar şi la alţi gînditori, printre care Fichte, Schelling, No-valis, Comte, însă tehnicile şi diferite alte aspecte legate de acest produs social străvechi au început a fi cercetate mai temeinic de către etnografi doar după anul 1870. Aceste observaţii directe, ştiinţifice, eliberate de prejudecăţi re­ligioase au fost în măsură să arunce lumini noi într-un domeniu pus la index de teologie. în plină dezbatere a teoriilor evoluţioniste ale lui Ch. Darwin şi H. Spencer, de dominare încă vie a concepţiilor şi prejudecăţilor colo­nialiste, comentarea teoretică şi concluziile filosofilor şi etnografilor timpului vor fi adesea aberante, denaturînd realitatea. Acum se creează în mod artificial o scară a in­teligenţei, plecînd de la maimuţă, considerată strămoşul direct al omului, pînă la omul civilizaţiei occidentale. Pe această scară diversele populaţii şi popoare erau plasate

13

pe trepte diferite, în funcţie de maniiV,- ţările lor spirituale şi uneori de producţia materială.

Tot în perioada de început a cercetărilor în domeniul magiei se nasc interpretări arbitrare privitoare la evoluţia religiei. De pildă, se considera că interpretările magice ar premerge celor religioase, ambele avînd un caracter strict spiritual ; că politeismul ar anticipa monoteismul. Ba mai mult, A. Comte a schiţat o schemă conform căreia conşti­inţa religioasă ar precede filosofia (metafizica), iar aceasta concepţiile ştiinţifice-pozitive despre natură. E. B. Tylor (1871) şi J. Frazer amplifică controversele aducînd în dis­cuţie noi teorii, primul susţinînd că magia reprezintă, în esenţă, o eroare intelectuală, persistenţa ei fiind un. ata-vism, al doilea că acest fenomen social constituie manifes­tări incipiente ale ştiinţei, despărţind net magia de religie. Marret şi Goldenweiser au încercat să combată tezele res­pective, invocînd, cel dintîi, existenţa comună în magie şi religie a pasiunii şi emoţiei, celălalt făcînd o apropiere forţată între religie şi ştiinţă pe planul viziunilor despre lume şi viaţă. Durkheim respinge aceste consideraţii, pe temeiuri solide, pornind de la opoziţia .dintre sacru şi pro­fan, ajungînd la concluzia că magia nu este o decădere în profan. Pentru Max Weber magia ar avea rolul de paznic al iraţionalului, regăsind la originea fiecărei religii nu magia, ci tocmai un atac al acestora împotriva practicilor magice. Malinowschi (1918) înţelegea magia ca o pseudo-ştiinţă, adică o încercare de cunoaştere practică a fenome­nelor, ritualurile magice fiind utilizate cu precădere în scopul înlăturării eşecurilor economico-sociale şi indivi­duale. Lowie îl completează cu elemente de cercetare care arată că „primitivul" nu are noţiunea de supranatural în accepţiunea curentă a lumii civilizate şi nici nu distinge realul de miraculos. La aceeaşi cohcluzie subscriu Rad-cliffe-Brown, G. Goode (1951), Goody (1961), M. şi R. Wax (1963), Nadei (1970), Rosengren (1976) ş.a. * în ce priveşte rolul mitului în magie se remarcă unele contribuţii ale gînditorilor români, ca de exemplu Blaga, care considera că există şase funcţii ale gîndirii magice (poetică, religioasă, ontologică, cognitivă, pragmatică şi vital-sufletească), Mircea Eliade care dă mitului interpre­tări emoţionale şi cosmice şi C. I. Gulian care supune aten­ţiei denaturările iraţionaliste sau metafizice din diferite şcoli şi curente privind complexitatea miturilor.

J4

Mai trebuie adăugat că prelucrările subiective, lipsite de temei ştiinţific au dat naştere unor speculaţii, astăzi perimate, privitoare la aşa-zisa mentalitate primitivă. în­tre alţii, L. Levy-Bruhl credea că populaţiile primitive au o gîndire pre-logieă, fapt care ar justifica interpretările magice asupra naturii, iar S. Freud asemăna ritualurile magice cu unele simptome nevrotice obsesive. Alte ase­mănări făcute arbitrar între gîndirea magică şi aceea a copilului şi alienatului mintal au fost, în cele din urmă, supuse unor ample reconsiderări, suferind masive infir­mări, ca urmare a cercetărilor de teren din ce în ce mai frecvente de la sfîrşitul veacului trecut şi din primele decenii ale actualului secol.

Potrivit concluziilor actuale magia este considerată, în ordine istorică, pre-ştiinţă. In ordine epistemologică ea apare ca o pseudo-ştiinţă sau cvasi-ştiinţă, iar din punct de vedere gnoseologic drept para-ştiinţă. Sistematizate, numeroasele elemente ale magiei pot fi grupa te în : em­pirice, mitice, rezidii vulgarizate din învăţături ezoterice, fragmente de filosofii străvechi, gîndire concretă „sălba­tică" (C. Levi-Strauss), gîndire regresivă, analogii, psiho­somatică, psihotronică şi abscons.

Magia apare astăzi ca obiect de studiu necesar istoriei, filosof iei, medicinei, antropologiei, sociologiei, psihologiei, entografiei, lingvisticii, istoriei ştiinţelor, artei şi culturii, a ziaristicii chiar, ca-mijloc de înţelegere a diferitelor as­pecte ale evoluţiei gîndirii, proiectată spre performanţele umane majore, spre progres. Oricît ar părea de paradoxal, cunoaşterea istoriei ocultismului oferă posibilitatea apre­cierii cu discernămînt a realului, demarcării acestuia de ireal. Din necunoaşterea evoluţiei ocultismului, a istoriei lui, se poate naşte tentaţia căutării de argumente pentru justificarea unor false fenomene, unor fapte ireale, ca şi capitularea în faţa explicaţiilor pretins ştiinţifice, care —■ în fond — ascund o puternică încărcătură de ignoranţă şi misticism. Drept urmare, unii oameni, chiar de forma­ţiune ştiinţifică, devin uneori, fără voia lor victime ale unor viziuni oculte, acceptînd cu uşurinţă sugestii pseudo-ştiinţifice, sub presiunea soluţionării, prin mijloace facile, a unor situaţii grele. Graba de .a accepta „noul", fără dis­cernămînt, nu poate avea decît consecinţa erorii. Neprinsă în realitatea istorică, aparenţa ştiinţifică este izvorul pri­mejdiei ratării, a înlocuirii investigaţiei raţionale cu for­mule ocultiste,

15

Demersul.ocultismului nu poate sfîrşi decît ca eroare dramatică. Propagatorii săi au fost şi vor fi doar cei care îl profesează şi doar ei îl vor apăra din motive cu totul diferite de cele care implică proba adevărului.

Ocultismul este învins de ştiinţă. O victorie care re­prezintă, de fapt, izbînda progresului şi a omului împo­triva trecutului întortocheat şi tenebros al cunoaşterii şi formării conştiinţei.

Titlul acestei cărţi ar trebui poate explicat. Ne-am putea întreba de ce s-au folosit termenii vrăjitor-vrăji­torie şi nu mag-magie, ori ocult-ocultism, aşa cum apar în diverse lucrări mai vechi.

Se ştie că noţiunea de magie a pătruns în limba ro­mână destul de tîrziu, ca rezultat al amplificării circulaţiei literaturii religioase creştine. Dar magul nu avea, iniţial, înţelesul de persoană care se ocupă cu practici vrăjitoreşti, t:i de om învăţat, cititor în stele, ca în legenda privitoare la naşterea lui Iisus Christos. Ulterior, prin intermediul limbii franceze, cuvîntul magie a primit un sens mai larg, corespunzător definiţiilor din etnografia apuseană, anume acela de sistem de practici şi formule cu ajutorul cărora magicienii (adică persoanele care se ocupă cu magia) cred • «»ă pot supune sau răsturna legile naturii ori provoca fe­nomene miraculoase. In sens figurat, magia a devenit în limba română sinonimă cu farmecul, cu încîntarea, apro-piindu-se instinctiv de formele îndelung utilizate. Dar at­mosfera de farmec şi încîntare o dă vraja, care nu este altceva decît noţiunea de magie tradusă în limba română, mai bogată însă în sensuri decît sinonimul livresc deoarece include, pe lîngă conceptul academic reprezentînd siste­mul de practici şi formule, alte aspecte legate de acţiunea vrăjii : descîntecul, blestemul, recuzita etc. Cuvîntul „vrajă" a înlocuit pe cel de farmec în perioade mai vechi, acest proces fiind ilustrat» atît de conţinutul basmelor româneşti, de folclor, cît şi de superstiţiile ce evocă străvechi ritualuri mitico-magice desacralizate, concepţii religioase perimate, decăzute în sfera vrăjitoriei. Iată de ce, într-un volum adresat nu neapărat specialistu- . lui, ci în primul rînd marelui public termenul românesc vrajă este preferat străinului magie. De altfel Charles Hainchelin (Les origines de la religion, Paris, 1950) ca şi alţi cercetători consideră magia drept vrăjitorie. Extin­zând analiza asupra întregului fenomen reprezentat de vrăjitorie, de-a lungul evoluţiei existenţei omeneşti, vom