Gheorghe V. Bratescu vrăjitoria de-a lungul timpului 1985 Editura Politică Bucureşti Cuprins

68

mente deosebite, atît structural cît şi calitativ, care trebu­iau celebrate prin ceremonialuri rituale specifice.

Populaţia pretracică, apoi tracii şi geto-dacii au privit viaţa în acelaşi spirit magic. Cum gîndeau acei oameni de demult ne vorbeşte mulţimea de obiceiuri, odinioară cu caracter mitico_rmagic, păstrate în folclorul românesc.

Cel mai important moment din viaţa unui individ era considerat, cum este şi logic, naşterea. Acţiunile magice menite să slujească viitorului copil începeau chiar din timpul sarcinii femeii, care trebuia să respecte o serie de prescripţii, de indicaţii tabu, menite a împiedica trans­miterea unor defecte asupra fiinţei din pîntecul său. De aceea, gravida care vedea un om urît, sau un animal pocit, trebuia „să-şi aducă aminte" de starea în care se afla pen­tru ca nu cumva copilul să semene cu fiinţele văzute de ea. De asemenea, nu avea voie să pună mîna pe flori şi apoi pe trup, „ca să nu aibă copilul pete" ; să nu dea cu piciorul în cîini şi pisici „că va face copilul cu păr pe trup" şi altele. în cazul în care uita sau încălca interdicţiile, numai descîntătoarele puteau să-i vină în ajutor. însă, cînd o gravidă zărea un om frumos, ea trebuia să-i calce pe urmă, zicînd : „Calcu-ţi urma, / iau-ţi forma, / pruncul meu / în chipul tău !"

în timpul naşterii existau, de asemenea, tot felul de in­dicaţii magice : uşile să stea încuiate „ca să nu poată nimeni fermeca pe noul născut" ; copilul să se nască pe un obiect oarecare „că atunci pe ce gîndeşte se împlineşte"; să nu fie nimic încuiat sau înnodat în odaia de naştere şi să nu ştie nimeni în sat că pe femeie au apucat-o durerile facerii „că naşte mai uşor".

Ritualurile continuau şi după naştere : copilul era scăl­dat în apă cu flori „ca să fie frumos", înainte de a fi trecut prima oară la sîn i se dădea apă de pe un clopot „să-i cînte gura frumos", în leagăn i se puneau diferite obiecte de ^fier „pentru a depărta spiritele rele". Contra "deochiului se anina ceva roşu. Alte credinţe de origine magică se re­fereau la tăierea buricului, aruncarea „casei copilului¹' (placenta), a scaldei (apa de la baia copilului) etc. Un sin­gur substrat corect puteau conţine asemenea practici venite ^d*n adîncurile trecutului omenesc, anume concepţia că încă ^de la naştere trebuie vegheat asupra formării omului, de­oarece atunci i se urzeşte întregul fir al vieţii. Trebuie

69

menţionat aici că. în concepţia magica, oricare om ji cursul vieţii prestabilit de ursitoare*.

Perioada magică a copilului avea o durată de şase săptâ-mîni socotite de la naştere. In acest timp se luau toate mă­surile pentru ca spiritele rele să nu facă pruncului vreun rău ori să-1 schimbe cu altul. în concepţia respectivă mama trebuia să nu stea niciodată cu spatele la copil sau să doarmă altfel decît cu faţa la el „pentru ca smeoaicele să nu îl fure". Din aceleaşi considerente se puneau în lea­găn un căţel de usturoi, fier şi o mătură. Dacă pruncul se îmbolnăvea, repede i se schimba numele, în credinţa că astfel se năştea o altă fiinţă, care nu avea boala celei pre­cedente. Tot în legătură cu primele momente ale vieţii existau şi alte reguli magice, toate ilustrînd reguli de ini­ţiere străvechi, menite să fixeze în mintea viitoarelor mame, sub formă de precepte, cerinţe necesare ocrotirii foarte atente a copilului.

Practici magice străvechi a^ existat şi în legătură cu căsătoria. De altfel, acest moment solemn era precedat în satul românesc de vrăji pentru ursit şi dragoste, iar cele­brarea căsătoriei era însoţită de multe manifestări cu caracter magic, care nu respectau ritualul religios, în ideea naivă că astfel se vor putea determina şansa conjugală, buna înţelegere între soţi, bunăstarea viitoarei familii, naşterea a cît mai mulţi copii. înmormîntarea cuprindea, de asemenea, elemente magice „pentru împăcarea suflete­lor morţilor cu cei vii", dar mai cu seamă pentru a-i feri pe cei în viaţă de urmările eventualei transformări în strigoi a defuncţilor.

Magia a constituit în trecut o tehnică, a cărei lipsă în activitatea umană era odinioară de neconceput. Ea era prezentă nu numai în momentele esenţiale ale fiecărui om, ci şi în procesul muncii. De pildă, agricultorul ieşea la semănat, deci efectua o muncă, dar el însoţea acest tra­valiu cu un anumit ceremonial menit să „apere" efortul

* Ursitoarele sînt personaje din mitologia românească, în­vestite cu puteri supranaturale de a orîndui destinul noului năs­cut. Conform credinţelor populare, ursitoarele, în număr de trei pînă la nouă, sînt înfăţişate ca fecioare purtînd la brîu o furcă şi torcînd un 'fir. Lungimea firului indică şi pe cea a vieţii-înainte de a hotărî soarta cuiva, ursitoarele se sfătuiau asupra a ce urmau să dăruiască : frumuseţe, urîţenie, bogăţie, sărăcie,^ glo~ rie, nimicnicie etc, Se considera că un copil la căpătîiul căruia ursitoarele nu s-au înţeles asupra destinului lui va avea o viaţa zbuciumată.

70

-u cum era acela, amintit anterior, de a arunca cu ochii !^a_chişi pe ogoare primele seminţe. O astfel de atitudine magică ^s"^a născut, evident, din observaţia că păsările, prin atacul lor asupra ogoarelor sînt capabile a micşora re­colta. Corelată cu conştiinţa că în întuneric şi cu ochii închişi văzul nu mai este eficace sau dispare, această observaţie a dus la practica de magie imitativă, în speţă însămînţarea ogoarelor în timpul nopţii. Mai practică ar fi fost instalarea unor momîi, dar asemenea mijloace se vor inventa mult mai tîrziu, tot ca urmare a observaţiei com­portamentului păsărilor.

în aceeaşi categorie de manifestări intra obiceiul ca ouăle puse la clocit să aibă nume feminine (ca să iasă puicuţe).

Tot din perioade străvechi a ajuns pînă la noi obiceiul superstiţios al libaţiilor, adică umplerea unei cupe cu vin, apă sau lapte, gustarea conţinutului, apoi vărsarea aces­tuia în semn de omagiu adus unor forţe supranaturale. Gestul, în parte transformat, s-a păstrat, de regulă, la ce­remoniile funerare populare, ca şi în tradiţionala închi­nare a paharului, la oricare petrecere.

De asemenea are o origine mitico-magică superstiţia că vărsarea solniţei şi împrăştierea sării constituie un semn al unei viitoare supărări. Sarea avea în trecut un preţ enorm, utilizată fiind şi ca obiect de schimb, la unele popu­laţii, datorită greutăţii procurării ei. Romanii îşi plăteau soldaţii şi în bulgări de sare, de unde şi denumirea de sa­lariu (lat. salarium — soldă, salariu). La geto-daci, potri­vit cercetărilor-efectuate de D. Nicolăescu-Plopşor, sarea constituia obiect de ofrandă, ea fiind depusă la altare în vase special confecţionate (fructiera dacică). în asemenea condiţii risipirea sării putea să nu declanşeze iritarea ? Ceea ce nu se mai justifică astăzi.

Enunţarea şi explicarea exhaustivă a superstiţiilor este dificilă chiar în cuprinsul unei lucrări ample, cu atîţ. mai mult efortul devine imposibil într-un eseu succint. în orice caz, pentru omul modern, superstiţia — cunoscută fiind ca un ecou al unor credinţe străvechi, al căror sens iniţial s-a pierdut, prin desuetudine şi desacralizare — nu poate avea decît valoarea unui produs folcloric, rezervat studiu­lui etnografiei, antropologiei, istoriei religiilor. Este clar că atîta vreme cît se cunosc sursele, geneza, evoluţia şi involuţia credinţelor care au dus la apariţia diferitelor

71

concepţii obscurantiste, atitudinea superstiţioasă nu se ma justifică în timpurile noastre.

Cercetarea ştiinţifică actuală demontează, piesă c piesă, toate aşa-ziscle ştiinţe oculte, de la divinaţie (ghici torie), pînă la spiritism şi magia albă, arătînd că aceste. se sprijină pe superstiţie, pe care o alimentează în acelaş timp.

Ştiinţa a dovedit cu deplină forţă că stă în puterea omu­lui să aprofundeze cunoaşterea legilor naturii, să investi­gheze mai temeinic materia, să pătrundă în tainele cel; mai ascunse ale vieţii. Nu există nici un domeniu în care ştiinţa să nu aibă acces şi mai ales să nu rezolve problemele cunoaşterii. De acest context, superstiţiile care nu au'nie o legătură cu realitatea, cu experienţa concretă a umanită­ţii, se detaşează ca un produs anacronic, de origine mis­tică, fără argumente cît de cît justificatoare. în faţa pres­tigiului ştiinţei, a puterii raţiunii, orice gest superstiţios. dincolo de încărcătura sa antagonică, apare ca o expresia a ignoranţei şi nu numai atît, ci şi ca formă penibilă de respingere a valorilor gîndirii umane, a produselor raţiunii obţinute cu uriaşe sacrificii de-a lungul îndelungatei istorii a omenirii.

II.

Divinaţia*

1. De la magie la şarîatanie

Cele mai vechi informaţii scrise despre magie datează de 6 000 de ani, provenind din Egipt şi Mesopotamia. Do­cumente din perioade mai apropiate, greco-rornană, vorbesc despre practicile magicienilor, care nu mai sînt identice cu cele mitico-magice primitive, deşi poartă vizibil amprenta acestora. Vrăjitoria este confundată cu un ritual oarecare. La mezi **, de pildă, magii constituiau o castă deosebită, aceştia ocupîndu-se cu astronomia, medicina şi ghicitul. Toate ştirile vechi sînt de natură să indice faptul indubitabil că practicile magiei au fost preluate de religie. în localuri consacrate zeilor, preoţii efectuau ceremonii şi ritualuri, în fond magie, ajutîndu-se de procedee obişnuite acesteia : extaz, dans, cîntec, incantaţie etc, dar şi de tru­caje, de anumite dispozitive şi mecanisme, prefigurînd pfocedeele iluzionismului, capabil să uimească mase în­tregi de oameni şi să-i facă să considere scamatoriile drept miracole.

în acest stadiu, casta sacerdotală va inventa o mulţime de legende, încercînd să justifice preluarea practicilor ma­gice de către religie. Astfel, ca fondator al magiei va fi de­cretat, la greci, zeul Hermes, care 1-a ajutat pe Ulise să învingă vrăjile Circei. Alte povestiri mitologice înzestrează de asemenea cu puteri de vrăjitor diferite divinităţi. Le-

* Din divinatio (lat.), prevestire, ghicire. Categorie de practici Gagice, oculte, superstiţioase efectuate pentru ghicirea viitorului. ** Triburi indoeuropene care în secolul VIII î.e.n. au întemeiat statul Media (Iranul de Nord).

73

gende cu caracter biblic vor conferi titlul de ctitori ai ma­giei lui Seth, al treilea fiu al lui Adam şi Eva, ca şi lui Cham — al doilea fiu al lui Noe —, iar persanii îl vor con­sidera drept creator al magiei pe profetul lor Zarathustra. Dar, cercetările atestă că, iniţial, tipul evoluat de magie-religie, aşa cum se observă el în antichitate, apare mai întîi în India, nu în Orientul Apropiat sau în Europa. Magii indieni se dedicau studiului naturii şi filozofiei. Observa­tori meticuloşi ai tuturor fenomenelor care li se ofereau privirilor ei se străduiau să descopere cauzele acestora, fiecare fenomen fiind înregistrat în anale şi analizat com­parativ. Această activitate, bazată pe observaţii şi date logice, ar putea fi considerată un început de ştiinţă.

Din India, noul tip de magie va' trece la chaldeeni unde era folosită în scopuri practice avînd ca obiect, pe de o parte» cunoaşterea vegetalelor, mineralelor şi metalelor, iar pe de alta, precizarea diferitelor fenomene climatice şi duratei sezoanelor agricole, fiind prin aceasta o pre­cursoare a meteorologiei. Manoperele magice ale chalde-enilor se vor transfera apoi la egipteni, popor extrem de credul şi superstiţios, unde vor fi acaparate de clasa sa­cerdotală. Preoţimea egipteană, făcînd un mister din cu­noştinţele sale, se va transforma astfel, de-a lungul unei îndelungate perioade, în unică depozitară a progresului uman, cu scopul bine conturat de a domina poporul şi a contrabalansa puterea militară regală.

Un rol deosebit a jucat magia în tradiţia ebraică. Căr­ţile sfinte ale evreilor sînt presărate cu tot felul de aluzii la magie, la practici aduse din trecutul îndepărtat al ome­nirii, înveşmîntaje în forme rituale.

în orice caz, magia era privită în Orient cu un anumit respect, atitudine care răzbate şi în literatura religioasă creştină *. Antichitatea europeană, mai raţională, va vedea într-un mod diferit vrăjitoria, detaşînd-o oarecum de re­ligie, spre a aureola, cu calitate de mag, unele persona­lităţi ale gîndirii. De pildă, pentru grecii antici, Orf°u, poetul şi muzicantul legendar, fiu al regelui trac Oia-gros, ce îmblînzea cu lira sa fiarele şi urnea arborii din loc,

* In Evanghelia după Matei se menţionează că, la naşterea pruncului Iisus, magi de la Răsărit au venit călăuziţi de o stea, aducînd cu ei daruri scumpe : aur, smirnă şi tămîie. Printre aceşti magi s-ar fi aflat însuşi Baltazar (numele biblic al lui Nebonid, ultimul rege al statului chaldeo-babilonean, care a domnit între anii 555—539 î.e.n., fiind detronat de Cyrus II. care a adoptat ޹ titulatura de rege al Babilohului).

74

_el-a un magician. Dar şi Homer, Pitagora, Platon, Lycurg,' Calisthene şi alţii, care călătoriseră în India, Chaldeea şi Egipt, treceau drept iniţiaţi în magie şi propovăduitori ai cunoştinţelor căpătate în timpul voiajelor. Lumea romană era plină şi ea de magicieni. împăratul Domiţian avea mai mulţi magi în anturajul său, în timp ce Adrian a în­cercat să lupte, cu vrăji, împotriva vrăjitorilor. Marc-Au-reliu se afla permanent însoţit de astrologul său Arnuphis, egiptean de origine, pe care îl consulta asupra sorţilor ac­telor sale. Alexandru-Sever va institui cursuri publice de astrologie ; Diocleţian credea cu putere în profeţiile unui druid*, adus de el special la Roma pentru a face oficiul de ghicitor, iar împăratul Constantin, înaintea convertirii sale la creştinism, a făcut jertfe după ritualurile magice. Spiritul caustic al romanilor nu ierta excesele .în practi­carea magiei. A rămas astfel cunoscută întîmplarea anec­dotică a tatălui împăratului Caracalla, care, înebunit de moda prorocirilor, s-a căsătorit cu o femeie urîtă, rea şi cicălitoare numai pentru faptul că oracolul din Cumes îi prevestise acesteia că se va mărita cu... stăpînul lumii, cre­dulul sperînd că el va fi acela, în urma însurătorii. Ora­colul s-a dovedit însă mincinos. în imperiul .roman, magia a cunoscut secole de-a rîndul o mare dezvoltare. Oraşele şi satele erau pline de ghicitori şi vrăjitori. Fiecare loca­litate îşi avea statuia sa, copacul său, grota sa miracu­loasă şi nu exista individ care să nu poarte mereu asupra lui un talisman. Magia servea ca bază tuturor ştiinţelor incipiente în acea vreme şi chiar medicina nu era decît o adunătură de formule enigmatice. Medicul Xenocrate din Aphrodisium, de pildă, a alcătuit un tratat al artei vinde­cării bolilor, în care recomanda incantaţiile şi amuletele ca remedii în diferite maladii. Persoanele cărora li se furau -obiecte recurgeau mai repede la vrăjitori şi ghicitori, de­cît la magistraţi, pentru a prinde hoţii. In sfîrşit, împăraţii, generalii, persoanele cu funcţii în imperiu se adresau cu regularitate ghicitorilor, pentru a afla de la aceştia desti­nele ţării. Boala — adică practicarea magiei — a ajuns la un moment dat atît de gravă, încît au început a fi făcute tot felul de sacrificii umane sălbatice, inclusiv tăierea de Prunci pentru a se ghici viitorul în măruntaiele lor. Au fost secole de barbarie, dominate de fanatism şi supersti­ţie, în care magia degenerase într-un delir al înşelăciunii, servind ambiţiilor castei preoţilor.

* Preot celt.

75

Alterarea magiei, specifică antichităţii europene, a de­venit vizibilă încă din secolul VII î.e.n. Sub presiunea con­tinuă, masivă a cererii de manopere vrăjitoreşti, tagma magilor creşte din punct de vedere numeric, îngroşîndu-şi rînduriîe cu tot felul de persoane avide după cîştiguii uşoare şi rapide. Nici pe departe ei nu mai profesau ve­chile ritualuri magice, ci doar trucuri facile. Asemenea „magi"', ocupaţi cu ghicitoria, astrologia, tămăduirea boli­lor etc, fâcîndu-şi singuri reclama că posedă, cheile ştiin­ţelor oculte, că stăpînesc arta miracolelor şi ascunzişurile destinului, vor reuşi în final să treacă în ochii vulgului ignorant,, pe care-1 uimeau cu tertipurile lor, drept .per­soane privilegiate de zeităţi, pentru care nimic nu era im­posibil.

Triumfînd impostura, arta iniţială a magilor îşi pierd-puritatea, inocenţa sa primitivă, devenind o grosolană adu natură de manopere iluzioniste, formule bizare, gestur actoriceşti şi practici superstiţioase. Degenerarea magie în şariatanie a trezit reacţia unor fildsofi ai antichităţii. Democrit (460—370 î.e.n.), figură remarcabilă a timpului său, care a învăţat la şcoala magilor, în scopul căpătării unor mai profunde cunoştinţe de istorie naturală, s-a an­gajat primul în lupta deschisă, publicînd lucrări împotriva ghicitoriei, demonstrînd contrafacerile acesteia, menite a prosti mulţimea. Lucian (120—180 e.n.), în pamfletele sale Dialogurile zeilor şi Dialogurile morţilor, supune ghicitoria unui atac frontal, lucid şi ferm, bazîndu-se pe o fină ob­servaţie. Cu toate aceste luări de poziţie, profesiunea de magician, fiind foarte bănoasă, atrăgea, fireşte, numeroşi tineri, amatori în a deprinde tainele ei. Marea majoritate a acestora frecventau magii bătrîni, ca novici, nu cu scopul de a cunoaşte fenomenele-naturii, metalele şi plantele, obiectivul iniţial, de căpătîi al magiei, ci de a învăţa pun­găşiile divinaţiei, deoarece acestea erau cele care aduceau profiturile meseriei. Curînd, divinaţia ajunge o categorie aparte a magiei, bine conturată şi, la rîndul ei, se va divide într-o gamă din ce în ce mai largă de variante.

Chaldeenii au fost cei dintîi care au trecut la o aseme­nea departajare a divinaţiei. Intr-atît de mulţi erau ghici­torii chaldeeni şi atît de dispersaţi, încît numele poporului lor devine în întreaga lume antică sinonim cu divinaţia. Sub domnia lui Nabucodonosor II (605—562 î.e.n.) existau patru categorii de magicieni : khartuminii — fermecă­tori, posedînd exclusiv dexteritatea de a fascina eu ochii

76

si de a produce iluzii fantasmagorice ; asafinii-tălmâci-tori de vise ; khasdinii — ghicitori în aştri si meskhaf i-_njj __ vrăjitori care utilizau droguri preparate din ierburi veninoase, sînge, cadavre şi tot felul de materii dezgustă­toare. Primele trei categorii de magi erau considerate ca fiind de elită, onorante. Asafinii, de pildă, erau consultaţi de faraoni, în timp ce khasdinii erau chemaţi să dea sfaturi în problemele majore ale cetăţii. Fiecare rege îşi avea, de fapt, astrologul său, personaj devenit foarte important în stat. Pe vremea lui Moise, khartuminii erau extrem de pri­cepuţi şi de abili, trucurile lor semănînd perfect cu iluzio­nismul, ei posedînd şi tehnica hipnotismului. însuşi Moise deţinea puterea de a hipnotiza, dexteritate învăţată de la doi magicieni ai faraonului.

Clasa sacerdotală, indiferent de religia căreia îi apar­ţinea, accepta şi ea diferitele forme ale magiei, aşa cum s-au afirmat ele în anumite etape ale dezvoltării, făcînd însă distincţia între divinaţie şi vrăjitoria negativă, fără a le repudia însă în vreun fel.

2. Ghicitoria în antichitatea greco-romană

Epidemia ghicitoriei a străbătut Orientul antic spre a acosta pe ţărmurile Europei, contaminînd regii, filosofii, comandanţii de oşti, ca şi masele largi. Divinaţia şi vrăji­toria făceau casă bună, alături de alte asemenea domenii oculte, dezvoltîndu-se, contribuind la sporirea credulităţii generale, a superstiţiilor.

Cel mai vestit ghicitor al antichităţii greco-romane a fost Tiresias, fiul lui Chariclo, pe care Pindar 1-a supra­numit „sublimul interpret al zeilor", formulă care arată acceptarea ghicitoriei ca formă de aflare a destinului prin voinţa divinităţilor (pe căi directe), dar şi pătrunderea tot P^iai pronunţată în gîndirea religioasă a acestei posibilităţi iluzorii de cunoaştere a viitorului. Tiresias a cunoscut de două ori celebritatea în faţa contemporanilor săi. Mai întîi Prin modul în care ghicea, apoi prin faptul că era herma­frodit, amănunt ce a stat la baza unei legende, mult gus­tate pe atunci. Tiresias — se spunea — a fost rugat de către Jupiter şi Junona să indice cui îi place mai mult căsătoria, bărbatului sau femeii ? Ghicitorul, în corpul căruia erau reunite ambele sexe, a mărturisit :

77

„Femeia îl face pe bărbat să creadă că el ar dori mai mult căsătoria". Junona, supărată de acest răspuns, 1-g blestemat să rămână orb. Dar Jupiter, pentru a-1 consola pentru teribila nenorocire, i-a dăruit arta ghicitului şi o viaţă de cîteva secole.

Alte legende îi conferă ghicitorului darul de a înţelege „graiul" animalelor şi al insectelor, glasul brizei mării şi al vîntului, sensul strigătelor şi zborului păsărilor, „puteri" în care pot fi recunoscute, de fapt, tehnicile de scamator ale lui Tiresias. Pe seama lui sînt puse de asemenea multe profeţii. Sigur, toate sînt legende care, dezbrăcate de ro­mantismul timpurilor eroice, nu mai rămîn altceva decît ignoranţă. Despre Tiresias, poezia epică greacă are multe povestiri, mai cu seamă în „Ciclul teban". Mitul lui consti­tuie aici o înşiruire de povestiri, prorociri, oracole, divi­naţii, înfăţişînd plastic mentalitatea acelor timpuri, per­sonificarea pe plan mitologic a profesiunii de proroc şi ghicitor. Cea mai, vestită legendă în legătură cu Tiresias este aceea a lui Oedipus, care fusese sortit să-şi ucidă ta­tăl, anume pe regele Tebei, Laios, şi să se însoare cu mama sa. Aflînd aceasta, în urma consultării oracolului, Laios îşi abandonează fiul în munţi. Dar nu scapă de soartă, fiind omorît chiar de Oedipus mulţi ani după aceea, fără ca nici unul dintre ei să ştie că erau părinte şi fiu. Ulterior Oedipus ajunge la Teba şi printr-o serie de împrejurări se căsătoreşte cu regina Iocasta, fără a şti că aceasta îi era mamă. în cetate izbucnind o molimă, tebanii au întrebat oracolul de la Delphi care ar fi remediul ca ei să scape de nenorocire. S-a dat răspunsul clar : „Alungaţi din cetate pe ucigaşul lui Laios". Oedipus 1-a chemat pe ghicitorul Tiresias să afle de îndată cine era criminalul. Şi bătrînul 1-a arătat pe rege, spunînd :.- „Tu însuţi eşti ucigaşul pe care-1 cauţi şi fără să ştii te-ai căsătorit cu propria-ţi mamă"'. Neîncrezător în vorbele lui Tiresias, Oedipus a în­treprins cercetări, descoperind că ghicitorul nu minţise. Iocasta, mama lui, nu a putut suporta adevărul şi s-a si­nucis, iar Oedipus şi-a scos ochii. Fiind alungat de tebani, spre a scăpa de năpasta abătută asupra cetăţii, el porneşte într-o tristă pribegie, însoţit de fiica sa Antigona.

Sofocle va dezvolta magistral, într-o impresionantă tra­gedie clasică — Oedipus rege — această incredibilă po­veste. Tema a intrat în istoria culturii mondiale, fiind re­luată, pentru virtuţile sale etice, şi de alţi creatori de fru­mos, pînă în zilele noastre, printre care şi George Enescu.

78

gj Freud va plasa tragedia lui Oedipus la baza psih-

analizei sale — „Complexul Oedipus"'.

Un mare ghicitor al antichităţii a fost şi Calchas. fiul lui Thestor din cetatea Mykene. El a însoţit pe grecii cnre _au asediat Troia. Calchas ghicea trecutul, prezentul şi vi­itorul, fiind considerat părintele ghicitoriei. Pe seama lui, ca şi î¹¹ cazul lui Tiresias au fost puse multe legende, prin­tre care şi aceea, la fel de celebră, legată de sfîrşitul troian, imortalizată în capodopera homeriană Iliada. Potrivit aces­teia, flota grecilor, acostată la Aulida, nu putea pleca mai departe spre falnica Troie, deoarece pe mare sufla continuu un vînt potrivnic. Vîntul era trimis de zeiţa Artemis, înfu­riată pe Agamemnon, ce ucisese căprioara sacră. în tabăra grecilor au izbucnit boli, certuri şi se aştepta o răscoală, întrebat Calchas ce trebuia făcut, el a spus căpeteniilor oştii că zeiţa Artemis se va îmbuna numai dacă frumoasa fiică a lui Agamemnon, Ifigenia, va fi jertfită. După o serie de peripeţii, în care. Agamemnon, Menelaos, Achile şi Cliţemnestra au încercat să evite -uciderea pe altar a frumoasei fecioare, iar armata era pe cale să se răzvră­tească, cerînd moartea acesteia, Ifigenia a consimţit să se lase pradă jertfei. Calchas însuşi se pregătea să-i taie ve­nele cînd zeiţa Artemis a răpit-o punînd în locul ei o că­prioară, care a fost ucisă şi arsă pe altar. Imediat vîntul şi-a schimbat direcţia devenind prielnic. Legenda conti­nuă, spunînd că Ifigenia ar fi devenit preoteasă a zeiţei Artemis în Taurida (Crimeea de astăzi).

Povestirea, dincolo de originalitatea ei, surprinde un moment important din istoria ritualurilor greco-romane, anume înlocuirea sacrificiilor omeneşti cu jertfe de ani­male. Ficţiunea literară redă, în mod artistic, motivaţia sacerdotală, precedentul care va fi urmat de aici, neschim­bat şi doar arareori încălcat, comunicînd modificări ma­jore umane în etica antică. Mai apare, totodată, limpede faptul că marii magicieni jucau în cazuri speciale şi rolul de executori ai sentinţelor capitale, oficiind cîndva şi ac­tul sacrificiilor umane.

O altă legendă îl prezintă pe Calchas ghicindu-şi sieşi, activitate fără precedent în profesiune. Avînd această forţă, se arată în povestire, şi-a prezis că va muri în ziua în care grecii vor cunoaşte un profesionist mai abil decît el. Ghi­citorul care 1-a întrecut pe Calchas a fost Mopsus. Potri­vit textelor vechi, Mopsus s-a bucurat de o imensă repu­taţie. Regii, prinţii veneau să-1 consulte în privinţa reuşi-