Mitologia greacă



Yüklə 47,35 Kb.
tarix29.07.2018
ölçüsü47,35 Kb.
#61782

Mitologia greacă

Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a umanităţii, cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în pofida scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.

În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate, personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea meschini sau răzbunători. Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia cu istoria lor.

În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a imperiului. Literatura reprezenta o problemă mai dificilă pentru creştini, deoarece influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fără distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor autori, valori culturale universale. Chiar si literatura creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.

Mitologia greacă şi-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul şi fratricidul şi în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).

Oratorul Isokrates (436 - 338 î.e.n.) scrie că poeţii "au istorisit asemenea poveşti despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre duşmani; căci ei le-au reproşat zeilor nu numai răpiri, adultere şi acceptare de plocoane de la oameni, ci şi că s-ar fi înfruptat din carnea propiilor copii, că şi-ar fi emasculat taţii, că şi-ar fi pus în lanţuri mamele precum şi multe alte fărădelegi născocite pe seama lor" (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).

Zeii greci nu sunt numai prin excelenţă antropomorfi, nu au numai firi omeneşti, dar de fapt nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept mai târziu de filosofia greacă); în miturile timpurii, aceşti zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. când Zeus îşi concediază fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări" (Iliada, I, 522-523); aceştia au nevoie de informatori şi crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuşi surprizelor şi manevraţi de certuri, ambiţii, orgoliu, capricii, fiind impulsivi şi răzbunători (deşi unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian - lipsit de măreţie - duce o viaţă de clan certăreţ lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda faptului că hrana şi băutura lor sunt, teoretic, ambrozia şi nectarul, zeii Helladei mănâncă şi beau din belşug vin şi cărnuri, iar atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli şi, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui Apollon şi a Muzelor numai la ospeţe. Deşi lacomi de sacrificii, pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.

Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmaţie dură: "Zeii ar trebui să fie mai înţelepţi decât muritorii".

Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei. Ramura indoeuropeană, venind în sudul Europei, şi-a adus propiile mituri arice (în primul rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) şi a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca şi miturile dispersate ale unor populaţii mărunte, despre care nu mai ştim decât ce oferă tot miturile greceşti, de ex. frecvenţa pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo şi persistenţa până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca şi a fetişismului (zeii înşeşi au fetişuri); de asemeni, supravieţuirea animismului, în nenumăratele Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ş.a. Erau stăruitoare şi tradiţiile totemice, aduse din fondul aric comun sau împrumutate de la populaţiile locale: Hera era uneori simbolizată de o vacă (Homer o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră, Athena era bufniţă, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoş totemic furnics (myrmex), iar imaginile culturale cretene trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri.

Istorii legendare

Cutia Pandorei


Pandora a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ. Ea a fost creată de zeii care, gelosi pe Zeus care crease bărbatii, au hotarât să creeze o femeie perfectă. Hefaistos, zeul mestesugăritului, folosind apă si pământ, i-a dat corp si chip. Ceilalti zeii au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusetea, Minerva întelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermesputerea de convingere. De aici si numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.[1]

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însusi oameni perfecti din lut, oameni cărora le-a dat viată cu razele soarelui[2] și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simtit jignit de îndrăzneala acestuia si a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganta (Poseidon), suferinta/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia si gelozia Herei, pofta trupească (Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristetea (Demetra), teama, înselăciunea si subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) si, nu în cele din urmă, suferinta si moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeita întelepciunii) s-a deosebit de ceilalti zei depunând în această cutie Speranta.[3]

Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept sotie și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simtind că la mijloc este un siretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusetea Pandorei, a acceptat-o de sotie. Împins de firea sa curioasă, Epimeteu a deschis cutia si astfel toate relele din interior au scăpat si s-au împrăstiat pe pământ. Înfricosat, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranta.[4]
Calcaiul lui Ahile

,,mitul invulnerabilitatii imperfecte”

Perioada antica (ca si cea medievala de altfel) este una a razboaielor asa-zis „oneste”. De ce „oneste”? In lupta, fiecare combatant isi infrunta dusmanul in mod direct, atacand si aparandu-se cu sabia si scutul sau. Astfel, victoria sau infrangerea, supravietuirea sau moartea, sunt decise de caracteristici proprii ale luptatorului, de curajul, puterea sau iscusinta sa. Intr-o asemenea conjunctura istorica aparitia eroului fantastic, imposibil de ucis cu orice arma a epocii este de la sine inteleasa.Acest prototip de erou invulnerabil este dezideratul oricarui razboinic. Si totusi… acest vis nu este perfect. Fie ca este vorba de cultura elina, germanica sau persana, eroul are acel punct sensibil in care este lovit si astfel, ucis. Desi este cunoscut generic drept „calcaiul lui Ahile”, acest loc variaza in cele trei culturi amintite, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza.


Cultura elina


Ahile este personajul central al epopeei lui Homer, „Iliada”.Eroul este fiul zeitei nereide Tetis si al lui Peleu, regele din Thessalia.Inca de la nasterea sa, Zeita Tetis ii stie destinul. Stie ca fiul ei va deveni un mare luptator, dar si ca Moira (zeita sortii neinduplecate) i-a harazit sa-si piarda viata sub zidurile Troiei.

Pentru a-l feri de cruda soarta, zeita isi unge pruncul cu ambrozie, pentru a-l face nemuritor.Il vara in flacari pentru a-l cali. Merge in Infern si il scalda in celebrul rau Styx, pentru ca nici o arma sa nu-i poata rani trupul.Atat doar ca micutul Ahile a fost tinut de calcaiul stang cand a fost cufundat in rau, si acest loc a ramas necalit. Soarta nu poate fi invinsa. Sfarsitul eroului survine, dupa cum fusese prevestit, in timpul asediului Ilionului. Paris, fiul regelui Priam, il tinteste pe Ahile cu sageata fatala.Zeul Apollo, aliatul troienilor, indreapta sageata spre calcaiul eroului aheu, dandu-i o putere nemarginita. Lovit in acelasi timp si de un muritor si de un zeu, fiul zeitei Tetis moare pe campul de lupta.


Cultura germana


In lumea germana, „Cantecul nibelungilor” il impune pe Siegfrid. Erou de o vitejie fara seaman, acesta ucide balaurul (considerat de unii cercetatori ca fiind o reprezentare metaforica a armatelor Imperiului Roman) si se scalda in sangele lui. Datorita sangelui balaurului, pielea sa capata un aspect solzos, aramiu.Armele ce-l loveau, alunecau, fara a-l putea rani. Insa in timp ce se scalda, o frunza de tei i se lipeste de umar. Siegfrid nu o observa decat prea tarziu. Acest loc va deveni punctul sau slab.Eroul este ucis miseleste de Hagen, la indemnul Brumhildei.

Cultura persana


Eroul invulnerabil al persilor se numeste Isfendiar*. Intr-una din aventurile sale el se lupta cu pasarea magica Simurgh. Legenda spune ca in aceasta lupta Simurgh este ranita grav, aproape mortal, si sangele ei il improasca pe Isfendiar pe tot trupul; tot trupul in afara de ochi, pe care acesta ii inchide cand este improscat. Din acea zi, datorita virtutilor sangelui pasarii Simurgh, Isfendiar devine asemenea acesteia: nu putea fi ucis de nici o arma, ci doar ranit.

Sfarsitul lui Isfendiar survine in lupta cu Rustem, marele erou al mitologiei persane antice (o figura similara grecului Heracles).Acesta, sfatuit de pasarea Simurgh – protectoarea familiei sale-, isi face o sageata din lemn de tamarisc, o sageata cu doua varfuri. In timpul luptei, Rustem tinteste sageata in ochii lui Isfendiar, singurul loc neprotejat de sangele magic. Sageata isi atinge tinta si soarta lui Isfendiar este pecetluita.


Concluzii


Ajunsi in acest punct, intrebarea ce se ridica este cu totul legitima: de ce aceasta armura imperfecta? De ce eroii au fost creati cu acesta fisura mica, dar suficienta pentru a le aduce sfarsitul? Motivul, in principiu acelasi in toate culturile, este cel mai bine exprimat in mitologia elina. Pentru vechii greci, eroul este, prin definitie, fiul unui zeu/zeite cu o muritoare/muritor. (Heracles este fiul lui Zeus si al Alcmenei, Ahile este fiul zeitei Tetis cu Peleu). Astfel, acesta se gaseste situat la confluenta eternului cu perenul. El beneficiaza de anumite atribute extraordinare (putere, vitejie, inteligenta) dar este totusi om, supus greselii, sortii si mortii.

Perfectiunea, nemurirea sunt caracteristice zeilor. A crea eroi perfecti, imbatabili si indestructibili, inseamna a-i zeifica din start, a-i indeparta de ascultatorul de atunci/ cititorul de azi. Personajele de mai sus au reprezentat si reprezinta modele de comportament demne de urmat. Oamenii ii iubesc si incearca sa se apropie de ei tocmai accesibilitatii conferite de natura umana. Eroul legendar se lupta din rasputeri, sufera la infrangere, se bucura la victorie, uraste, iubeste, nu este un Hyperion „nemuritor si rece”, este un om animat de sentimente. Este tangibil. In antiteza, zeul este intangibil, este partial ascuns, este temut pentru puterea sa misterioasa, identificarea cu acesta este imposibila.

*Faptele povestite aici sunt preluate din „Shah Name” („Cronica regilor”) poem epic de dimensiuni apreciabile al poetului persan Firdousi. In aceasta opera, autorul prezinta istoria Iranului de la Creatie pana la cucerirea ei de catre arabi in secolul al VII-lea. Prima jumatate a poemului cuprinde toate miturile din istoria legendara timpurie a Persiei, faptele regilor si eroilor fabulosi din vechime. Partea a doua prezinta personajele istorice – dar multe dintre ispravile acestora, asa cum sunt prezentate de Firdousi, sunt foarte putin fundamentate istoric.

Zeii Olimpului



     Mitologia greaca este una dintre cele mai bogate din lume, plasmuind zeitati nenumarate, eroi cu calitati extraordinare, monstri infioratori si multe alte creaturi fantastice (nimfe, naiade, driade, centauri, ciclopi, giganti). Dintre toti acestia, cea mai mare importanta au avut-o insa cei doisprezece zei olimpieni. 
     Poseidon, Hera, Demetra si Hestia (dar si Hades, stapanul Infernului si al bogatiilor subsolului, care insa nu locuia in Olimp) erau fii lui Cronos (cel mai tanar dintre titani si stapanul timpului) si ai Rheei, salvati de cel mai mic frate al lor, Zeus, din pantecele tatalui care ii inghitise. Dupa un aprig razboi cu titanii, pe care ii inving pana la urma, ei devin noii stapani ai lumii. Li se alatura inca sapte divinitati principale si multi alti zei minori.





     Astfel, Zeus, divinitatea suprema, era considerat stapanul Universului si personifica cerul, fiind de asemenea si protectorul intregii naturi, al bunastarii oamenilor si al vietii sociale. Chiar si numele lui (insemnand "cel plin de raze, stralucitorul") ii atesta calitatea de zeitate celesta. Atributul lui era fulgerul. Era sotul Herei si tata a numerosi zei si semizei. Statuia lui sculptata de Fidias pentru templul din Olimp a fost una din cele sapte minuni ale lumii antice. Romanii il numeau Iuppiter.







     Hera (Iunona la romani) era regina zeilor, patroana a casatoriei si a maternitatii, personificare feminina a cerului, dar si a pamantului si protectoare a ogoarelor. Extrem de geloasa, ea se razbuna adesea pe cuceririle sotului sau Zeus. Era reprezentata ca prototipul unei frumuseti robuste.







     Poseidon era zeul marii, responsabil de producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare si a eruptilor vulcanice, dar si protector al marinarilor, al pescarilor si al acelora ce doreau sa cunoasca marea. Era reprezentat ca un barbat voinic, cu barba, coroana si tinand in mana semnul sau distinctiv: tridentul. In mitologia romana apare sub numele de Neptun.







     Despre Hestia nu se cunosc multe legende. Tot ce se stie despre ea este ca i-a refuzat pe Poseidon si, mai tarziu, pe Apollo si a cerut fratelui sau dreptul de a ramane fecioara pentru totdeauna. Ea simboliza puritatea focului din vetre, a focului care ardea jertfele muritorilor. Mult mai cunoscuta este zeita romana Vesta, cu care se identifica si careia ii era inchinat un templu pe colina Palatinului din Roma, unde slujeau preotese numite vestale.







     Demetra, zeita recoltei, agriculturii si fertilitatii, i-a daruit lui Zeus o fiica, pe Persefona, rapita de Hades si dusa in Infern. Stapanul zeilor a hotarat mai apoi ca aceasta sa stea noua luni cu mama sa si trei cu Hades. Echivalentul roman al acestei zeite este Ceres.







     Atena "cu ochi de azur" era zeita intelepciunii, a razboiului dar si, in acelasi timp, protectoare a artelor, mestesugurilor si pacii. A fost nascuta, potrivit legendei, din capul tatalui sau, Zeus, care isi inghitise prima consoarta, pe Metis. Nici ea nu a acceptat sa se marite, lucru care i-a adus denumirea de Pallas ("fata tanara, curata"). Ei i s-a dedicat magnificul templu Parthenon din orasul ce ii poarta numele si a carei protectoare era. Minerva este numele ei roman.







     Ares, fiul lui Zeus si al Herei, era zeul razboiului nedrept si sangeros. L-a avut impreuna cu zeita Afrodita pe Eros (Cupidon). Corespondentul roman, Marte, era la inceput si divinitate agrara, careia ii era inchinata prima luna a primaverii, martie. Traditia ii atribuie paternitatea lui Romulus si Remus.







     Celalalt fiu al Herei era Hefaistos (la romani se numeaVulcan), divinitate a focului si a metalelor, care avea ateliere in fundul vulcanilor, unde faurea arme pentru cei mai mari eroi legendari. Mama sa, vazand cat era de urat, a vrut sa-l inece si l-a aruncat in ocean. Salvat, zeul a ramas insa schiop, defect accentuat de o lovitura primita de la Zeus. Ca sa se revanseze, tatal sau i-a oferit-o de sotie pe frumoasa Afrodita.







     Hermes era fiul lui Zeus si al nimfei Maia si detinea functia de mesager al zeilor. De asemenea, e considerat protector al comertului, al actiunilor indraznete si chiar al hotilor. A inventat lira, flautul, masurile si greutatile si sportul. A fost identificat cu zeul roman Mercur. Ca atribute avea sandalele inaripate si caduceul (nuia magica, simbol al pacii si comertului).







     Apollo, alt fiu al lui Zeus, s-a nascut la Delos, in Grecia. Mama sa, Leto, a fost urmarita de razbunarea Herei si si-a putut naste fii doar pe aceasta insula care, spune legenda, nu era ancorata de fundul marii. Zeu al luminii si al Soarelui, al muzicii si al poeziei era maestru al Muzelor si ideal de frumusete masculina. Grecii il considerau si zeu al Binelui si al Frumusetii, cel ce face pe oameni sa se supuna legilor, aducator de fericire, zeu al sanatatii si tata al lui Asclepios (zeul medicinei). In Italia a fost adorat dupa ce, la batalia de la Actium, l-ar fi ajutat pe imparatul Augustus sa castige.







     Sora lui Apollo era zeita Artemis, divinitate a luninii selenare, dar si a castitatii si fidelitatii conjugale, iar ca zeitate terestra, a vanatorii si a padurilor. Sunt cunoscute mai multe legende in care se arata cruda si necrutatoare atunci cand este maniata: il transforma in cerb pe vanatorul Acteon, care o surprinsese la baie, iar tanarul este ucis de proprii lui caini; de asemenea, ucide cele sapte fete ale Niobeei, care se lauda ca avea cei mai frumosi copii (iar Apollo ii omoara pe baieti). Este identificata la romani cu Diana, reprezentata ca o tanara cu o tolba de sageti si insotita de o caprioara. Templul ei din Efes a fost una din cele Sapte minuni ale lumii.







     Ultima, dar cu siguranta nu cea din urma, zeita olimpiana este Afrodita. La Homer, ea este fiica lui Zeus si a Dianei, dar o alta legenda spune ca ea s-a nascut din spuma marii, in locul in care cursesera picaturi din sangele lui Uranus cand acesta fusese lovit de Cronos. Venus la romani, ea era stapana dragostei, a frumusetii, voluptatii si fecunditatii. Cu numele de Anadiomene ("iesita din mare") este si zeitate marina, protectoarea marinarilor si a porturilor. Desi era sotia lui Hefaistos, a iubit mai multi zei - Ares (cu care l-a avut pe Eros), Hermes sau Dionysos - dar si muritori, printre care pe Adonis sau pe Anchise, tatal lui Enea.

    Fara sa-si propuna a fi exhaustiv (ceea ce ar fi imposibil, de vreme ce chiar Hesiod, care, sa nu uitam, a scris "Teogonia", spunea ca nu exista om pe pamant care sa poata tine minte intreaga multitudine de divinitati si de mituri cu si despre ele) acest mic articol poate fi punctul de plecare al studierii fascinantei mitologii a vechilor greci. Pentru acest scop, pot fi foarte utile lucrari ca Legendele Olimpului de Alexandru Mitru sau dictionarele de mitologie, acela aparut la Editura Ion Creanga in anul 1979 si semnat de George Lazarescu fiind si sursa bibliografica pentru cele afirmate mai sus. 


Bibliografie:


Victor Kernbach, Mitologie generală, 1989, pag. 373
Kernbach, Victor, Dictionar de mitologie generala, Editura Albatros, Bucuresti, 1995
Kun, Nikolai Albertovici, Legendele si miturile greciei antice, Editura Garamond, Bucuresti, 2008


  • Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Știintifică si Enciclopedică, 1989



  • Anca Balaci, Mic dictionar de mitologie greacă si romană, Editura Mondero, București, 1992



  • George Lăzărescu, Dictionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucuresti, 1992



  • N.A.Kun, Legendele si miturile Greciei Antice, Editura Lider, Bucuresti, 2003


Universitatea ,,Constantin Brancusi”Facultatea de Litere

Portofoliu
Mitologie

Studenta: Bleaje Mihaela-Alexandra

Anul:III,GR:322C

Prof.lect.univ.Dudau Ana-Maria




Yüklə 47,35 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin