Gheorghe Virgiliu

Barkley observă că omul este fiinţa care poate întreprinde activităţi ample în vederea unei răsplăţi îndepărtate în timp: oamenii muncesc o lună pentru salariul primit la sfârşitul acesteia; tinerii se pregătesc ani de zile în şcoli pentru satisfacţiile pe care le vor avea în practicarea profesiunii; ţăranii lucrează pământul câteva luni pentru recolta de anul viitor etc. Acesta este, de altfel, unul dintre lucrurile care-1 deosebesc pe om de animal. El poate lucra sau suferi o viaţă întreagă pentru a atinge o ţintă îndepărtată, aflată chiar după moartea sa, în răsplata pe care o primeşte de la Dumnezeu. Această posibilitate a. minţii umane de a săvârşi un asemenea efort fără o răsplată imediată este şi un dat al firii umane, dar este şi un lucru care se dezvoltă în timp.

Copiii de astăzi, observă dr. Barkley, nu mai dispun de această capacitate, „îi promiţi că îi duci în parcul de distracţii în luna februarie şi ei tot nu vor vrea să facă lucrul cerut. Aceşti copii bolnavi de ADHD sunt ca şi copiii mici, au nevoie de un feed-back, de o reîntărire, o reimplicare imediată şi permanentă.”201 Dacă, de exemplu, li se promite 0 sumă de bani sau o prăjitură ca premiu pentru realizarea unei activităţi, este posibil ca ei să ducă la bun sfârşit lucrul solicitat. Aceasta

197 D. Mc Guinness, When childrcn don't learn. Basic Book, 1985, p. 200-201, apud Jan”I M. Healy, Endangered Mind…, p. 157.

—

198 Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 157.

! 99 lbidem, p. 157.

200 lbidem, p. 158.

201 lbidem, p. 158.

Numai atunci când realizarea acelei activităţi nu durează prea mul timp sau nu cere un efort „nejustificat” de mare pentru recompens primită. În acest caz, este nevoie de o reîntărire a atenţiei sau a moţi; vaţiei prin oferirea unei răsplăţi înainte de încheierea acţiunii, cu pro misiunea că va urma şi o alta. Practic, la tinerii noilor generaţii, şi, d altfel, fenomenul poate fi remarcat şi la mulţi dintre adulţii de astăzi se poate constata că nu sunt capabili să-şi concentreze atenţia pe o sar-; cină oarecare, să se motiveze singuri în realizarea unei acţiuni până laî finalizarea ei, dacă motivaţia nu le este susţinută sau reîntăritâ permanent de o recompensă imediată şi semnificativă.

„Dr. Barkley sugerează că aceşti copii prezintă o diferenţă fundamentală (faţă de cei din alte generaţii) în sistemul de control motivaţional al creierului, care se pare că nu mai funcţionează normal. Ei au, nevoie de un impuls mult mai puternic pentru a se concentra asupra unei sarcini. Pur şi simplu ei nu răspund la ordinea socială ca toţi, ceilalţi copii. Din punct de vedere neurologic, pragul răsplătii necesare? Pentru a se insera într-o activitate este mult prea mare. Este nevoie det; o restimulare mult mai puternică pentru a-i face să îndeplinească tot ce' li se spune, de aceea ei solicită bani, mâncare, jucării, privilegii pentru! A munci. Recompensele subtile, precum dragostea de a învăţa, laudele, bunăvoinţa profesorilor, nu-i mai motivează deloc. Ei înţeleg ceea ce le' spui, prind mesajul, dar nu mai acţionează.

Aşadar, se vede că o parte din problemele ADHD se datorează sau sunt corelate şi cu o disfuncţie a sistemului de control motivaţional.„ Tinerii (mulţi dintre aceştia sunt deja adulţi) au probleme atât în a-şi menţine atenţia, urmând un proces anume, cât şi în a se motiva în) urmărirea cu voinţă a unui obiectiv. Durata de timp minimă între două; recompense pentru ca procesul să se continue şi nivelul minim necesar; al recompensei depind direct de gradul în care este afectat sistemul; motivaţional. Adică, pentru cei cu probleme grave se impune o răsplată”-mai mare sau un interval mai scurt între două recompense pentru a asigura continuarea sau finalizarea activităţii încredinţate.

202 Ibidem, p. 158.

Încadrarea motivaţiei în tabloul simptomatologie prezent la copiii cu probleme de atenţie şi hiperactivitate, tablou ce vizează o disfuncţie la nivelul proceselor mentale superioare, i-a făcut pe cercetători să coreleze apariţia acestui sindrom cu o afecţiune sau o atrofiere a ariilor cortexului prefrontal, cele care guvernează aceste procese.

Ariile prefrontale, după cum sugerează şi numele, se află undeva în zona din faţă a lobilor frontali (a celor două emisfere cerebrale). Aici se află executivul creierului, locul de unde se organizează şi se conduce nu numai procesul gândirii, ci şi aproape toate procesele su.

— Perioare, aşa-zisele_/wicf/i de control, cele privind învăţarea, gândirea, planificarea comportamentului, motivaţia, atenţia, controlul emoţional, organizarea, lectura, rezolvarea problemelor şi multe altele. Toate depind de buna funcţionare a ariilor cortexului prefrontal.

„Este posibil, subliniază Healy, să citeşti cuvinte fără prea mult ajutor din partea acestor centri de control de nivel superior (ai cortexului prefrontal), dar înţelegerea şi aplicarea, la fel ca şi motivaţia şi persistenţa, reclamă folosirea lor. (…) Cortexul prefrontal nu este dezvoltat complet decât la adolescenţa târzie sau chiar mai târziu, la maturitate. Astfel, modul în care un copil învaţă să folosească funcţiile executive este, neîndoielnic, într-o mare măsură dependent de experienţele prin care trece copilul sau tânărul-'„… (.) Fără un eficient lU'. I. In mod curios, acest nivel de dezvoltare a funcţiilor superioare ale creierului nu pare a fi măsurat de standardele de măsurare l. Q. (test de inteligenţă). Resiul cortexului serveşte ca un depozit pentru prelucrarea informaţiei care este asociată şi conectată într-o bancă de date a intelectului, ceea ce constituie o învăţare ce tiuieazâ toată viaţa. Sistemele prefrontale au o responsabilitate diferită, aceea de a vedea dacă informaţia este folosită efectiv. Atunci când experţii dau sfaturi în legătură cu îmbunătăţirea capacităţilor mentale, ei se referă la căile cele mai eficiente de umplere a depozitului. Din nefericire, ei uită prea adesea că numai încercând să bage informaţia în cap cu lopata, se va sluji prea puţin scopului învăţării dacă copii nu sunt învăţaţi, de asemenea, cum să-şi folosească minţile, să stea concentraţi mental, să reflecteze la semnificaţie, să planifice dinainte şi să urmeze în mod constructiv paşii fundamentali în rezolvarea unor probleme. Pentru acest motiv, testele de competenţă care măsoară doar acumularea de date pot în mod serios să ne inducă în eroare, în ceea ce priveşte abilitatea reală de învăţare a copiilor”. In Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 161.

Executiv (funcţiile cortexului prefrontal nedezvoltate suficient), competiţia în viaţa reală este pusă în pericol„2”4.

Maturizarea târzie a ariilor prefrontale – până aproape de vârsta de 21 de ani – face ca acestea să fie foarte sensibile la experienţa de mediu. Lucrul acesta a constituit un alt motiv pentru care s-a suspectat o posibilă nedezvoltare a lor la tinerii noii generaţii. Suspiciunea a fost întărită însă atunci când s-a constatat că „acei oameni care suferiseră vătămări ale cortexului prefrontal manifestau aceeaşi simptomatologie sau întâmpinau aceleaşi probleme cu cei la care apărea sindromul ADHD (deficienţe de atenţie şi hiperactivitate).”2”

Iată care sunt problemele pe care le întâmpină persoanele cu vătămări ale ariilor prefrontale20”:

1. Incapacitatea de concentrare a atenţiei, tendinţa de a fi legat de stimul, de a fi foarte uşor distras de oricare stimul exterior;:

2. Incapacitatea de a-şi controla comportamentul. Orice impuls interior se manifestă rapid în comportament, fără ca persoana să fie ca- ¦ pabilă să inhibe manifestarea acelui act;

3. Dificultatea de a amâna răsplata, muncind în vederea unui scop viitor;

4. Lipsa organizării, a programării comportamentului şi a planificării: în planul vieţii cotidiene, se manifestă prin neglijentă şi delă-ş sare;

5. O defazare între vorbire şi urmărirea gândului;

6. Probleme în exprimare, în organizarea ideilor şi în conceptualizare, sărăcie verbală, dificultăţi în evocarea cuvintelor şi stereotipii verbale;

7. Incapacitatea de a se motiva în realizarea unei activităţi, de a-şi susţine motivaţia până la definitivarea acesteia, de a-şi adapta rapid motivaţia în funcţie de împrejurări şi cerinţe;

204 Jane M. Healy, Endangered Minei…, p. 216.

205 Ibidem, p. 189.

206 O. Noava şi A. Ardilla, Liquistic abilities în patiens with prefrontal damage, Brain and' Language. 30, 1987, apud Janc M. Healy, Endangered Mină… P. 206-225.

8. Probleme în controlul răspunsului emoţional. Ori se emoţionează foarte uşor, ori rămân impasibili. Mânia, depresia şi exaltarea pot alterna cu uşurinţă sau, dimpotrivă, se poate produce un blocaj emoţional;

9. Dificultăţi în selectarea atenţiei.

10. „Exacerbarea comportamentului instinctiv – bulimie şi pulsiuni sexuale.”20”

11. Alterarea flexibilităţii mentale, a judecăţii, a discernământului şi a prevederii, o pierdere a iniţiativei, o slăbire a creativităţii şi a curiozităţii şi o afectare a capacităţii decizionale1”.

Dacă se compară acest tablou2„ cu cel descris în cazul ADHD21”, se poate uşor constata că problemele de atenţie corelate cu cele de motivaţie nu fac decât să reflecte o proastă funcţionare sau chiar nedezvoltare a centrului exectitiv al cortexului.

„Tot mai mulţi cercetători, observă J. Healy, suspectează astăzi faptul că prea multe ore petrecute în faţa ecranului (TV sau computer) pot compromite dezvoltarea centrilor creierului executiv, a ariilor cortexului prefrontal. (…) Petrecând timpul cu o activitate care au stimulează, nu antrenează în mod adecvat funcţionarea creierului (cum ar fi vizionarea TV), poate fi influenţată semnificativ dezvoltarea funcţiilor prefrontalului – controlul gândirii, atenţia şi, în mod general, abilităţile ce ţin de planificare – afirmă Dr. Sid Segalowitz, o autoritate în cercetările privind dezvoltarea emisferelor cerebrale.”2”

Pentru a înţelege mai bine măsura şi modalitatea în care televiziunea afectează dezvoltarea cortexului prefrontal, vom descrie în câteva

— i.'7 l'rof. Dr. loan Constantin Stamatoiu, Smdroamc psihopatologia: Ed. Militară, Bucureşti, 1992, p. 38.

— 08 Harrison, Principiile Mcdicinei Interne, ediţia a XIV-a, Fd. Teora, 2001-2003, p. 155.

2i)9 Nu este obligatoriu ca toate aceste simptome să apară la o persoană care are afectaţi aceşti lobi, ci numai acelea care sunt mediate de zonele vătămate.

— Neputinţa de a duce la bun sfârşit lucrurile începute;

— Incapacitatea de asculta şi a urmări;

— Dificultate în a sta concentrat sau conectat la o activitate;

— A acţiona înainte de a gândi;

— Alternarea rapidă a unei activităţi cu alta;

— Dificultate în a organiza şi planifica acţiunile;

— Dificultate în a-şi aştepta rândul.

211 Jane M. Healy, EndangeredMind…, p. 215.

Cuvinte doi dintre factorii care favorizează configurarea ariilor neuro. Nale ale acestei zone corticale.212

DIALOGUL ŞI LIMBAJUL INTERN

— Dialogul şi dezvoltarea limbajului intern sunt clemente esenţiale pentru dezi'ol-tarea nivelurilor superioare de învăţare, organizare mentală şi control al comportamentului şi, în consecinţă, a sistemelor neuronale ale ariilor prcfroiitalc.

— Cortexul jţrefrontal răspunde de reflectarea conştientă a existenţei omului în lume, a experienţei pe care acesta o arc, de comenzile şi controlul comportamentului şi a actelor psihice, ca rezultat al procesului de gândire.

Aşa cum s-a putut constata şi în celelalte capitole, limba joacă rolul fundamental în dezvoltarea cortexului. Este esenţial a-i învăţa pe copii să interpună limba între impulsuri şi comportament, să problematizeze, să se întrebe şi să dialogheze cu ceilalţi pe baza situaţiilor de viaţă cu care se confruntă. Adulţii, în special părinţii, trebuie să dialogheze cu copiii. Dialogul, după cercetările în domeniu, este esenţial i pentru dezvoltarea nivelurilor superioare de învăţare, organizare mentală şi control al comportamentului, practic, ajută la dezvoltarea siste-; melor neuronale ale ariilor prcfrontale. Altfel spus, copiii trebuie să i înveţe să se întrebe şi să caute răspuns, să-şi reprezinte în limbă, vorbind, situaţiile pe care le întâlnesc şi să încerce să le organizeze logic.

Dialogul cu adulţii, după părerea neuropsihologului rus Al. Luria, nu este cea mai importantă activitate pentru dezvoltarea cortexului prefrontal. Ea este doar o verigă necesară. Copiii trebuie să ajungă să-şi dezvolte şi să-şi internalizeze (interiorizeze) vorbirea cu ei înşişi.

Al. Luria afirmă – şi mulţi teoreticieni moderni sunt de acord – că, folosind limbajul, se pot întări funcţiile executive ale creierului prin dezvoltarea unui sistem scurt şi direct (stenografie) de comunicare

212 în capitolul Efectele culturii nihiliste… Se va vorbi mai mult despre condiţiile unei bune stimulări a cortexului prefrontal.

A omului cu sine însuşi, ca stadiu ultim şi esenţial al procesului. Termenul „limbaj intern” se referă la acest dialog interior şi prescurtat, folosit, spre exemplu, ca ajutor esenţial în procesul de reamintire a unui lucru anume („acum hai să vedem ce mai este de făcut”), în planificare („ca să-1 pot întâlni la prânz, trebuie să plec de acasă la ora 11”) sau în rezolvarea unei probleme ce necesită mai mulţi paşi („dacă voi face acest lucru… Atunci ar trebui să se întâmple… Şi în aceste condiţii nu voi putea să…”). Ca adulţi, nu mai rostim toate aceste cuvinte către noi înşine (cu voce tare sau în gând), noi le gândim deja în mod instantaneu.

„în acord cu Luria, această abilitate se dezvoltă încet, direct proporţional cu capacitatea copilului de a folosi limbajul şi, prin aceasta, de a-şi modela, de a-şi creşte puterea de a raţiona. El consideră că dialogul sau vorbirea interioară arată faptul că oamenii îşi antrenează creierul mult mai complex şi mai specializat decât toate animalele, în special în aria cortexului prefrontal.2” Limbajul, spune Luria, este un proces caracteristic dezvoltării aproape a tuturor formelor evoluate ale activităţii mentale şi poate reorganiza în mod fizic zonele corticale care stau la baza proceselor mentale superioare.”21'

213 „Limbajul interior nu numai că însoţeşte activitatea copilului ci este în mod intim şi util legat de gândirea copilului. Vorbirea interioară începe să fie însuşită în mod treptat. Cu cât cortexul prefrontal se maturizează, cu atât vorbirea regulată se interiorizează. Între 3 ani şi 7 ani, se transformă în abilitatea de a gândi cuvinte şi a le folosi pentru a controla comportamentul. Vârsta între 2 şi 5 ani pare a fi deosebit de importantă pentru a face acest pas pentru ca în momentul în care copilul va ajunge la vârsta şcolii elementare să poată să raţioneze eu ajutorul propriului creier şi astfel să fie capabil de un start bun. Nu este o coincidenţă că vârsta la care se începe şcoala corespunde cu dezvoltarea preliminară a centrilor de control din cortexul prefrontal. Copiii care utilizează vorbirea interioară pot în mod efectiv să-şi amintească mai bine informaţii şi evenimente. Ei sunt mai buni la rezolvarea problemelor pentru că ei pot să reflecte în cuvinte fiecare pas, să evalueze alternativele şi să mediteze asupra posibilelor rezultate. Ei pot organiza şi aplica informaţia în mod mai eficient şi pot dezvolta strategii mai bune atunci când îşi iau notiţe în clasă, când învaţă pentru examen sau chiar pentru înţelegerea şi rememorarea celor citite.” în Jane M. Healy, EndangeredMind…, p. 205. 214 J. Vocate, D. R. the theoiy of A. R. Luria, Hillsdale, N J Lawrence Erlbaum Associate, 1987. Apud Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 183.

Lev Vâgotsky, specialist în dezvoltarea psihologică şi terapia copiilor cu probleme de atenţie, autor recunoscut în Rusia, Europa, Israel şi America, susţine că „un motiv major pentru care mulţi elevi şi studenţi astăzi întâmpină dificultăţi în a rezolva probleme şi a raţiona abstract, în a scrie coerent, este acela că ei nu şi-au dezvoltat suficient mecanismele limbajului intern. (…) în primul rând, se poate ca minţile lor să fi fost bombardate cu prea mult zgomot şi să fi fost suprasolicitate. Cum ar fi putut ei oare să se concentreze la o vorbire interioară (a vorbi cu ei înşişi) dacă ei niciodată nu au fost lăsaţi să experimenteze liniştea?”-'*

ECRANUL TELEVIZORULUI SAU AL CALCULATORULUI DĂUNEAZĂ DEZVOLTĂRII CORTEXULUI PREFRONTAL.

În ceea ce priveşte vizionarea TV, rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul neuropsihologiei îi fac pe doctorii Emery să afirme în mod categoric că mărirea timpului de vizionare înseamnă „prelungirea stării maladive în care se află cortexul prefrontal, ceea ce va avea grave consecinţe asupra dezvoltării acestuia.”216

Viaţa obişnuită, aşa cum au trăit-o oamenii dintotdeauna, înlesnea cu prisosinţă dezvoltarea normală a proceselor mentale superioare şi, prin urmare, a cortexului prefrontal. Copilul, încă din primii ani de viaţă, prin natura condiţiilor sociale, îşi însoţea mai întâi mama şi pe urmă tatăl în activităţile pe care aceştia le întreprindeau şi în acest fel, observându-şi părinţii, şi exersând anumite activităţi, îşi însuşeau, prin imitare, anumite strategii de gândire şi de comportament.

„întâmpinarea unor probleme reale sau situaţii de viaţă, spune J. Healy, cum ar fi ajutorul la bucătărie, în atelier, grădină, la magazin sau în alte forme de activitate desfăşurate împreună cu un adult,

215 Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 185.

216 M. Emery şi F. Emery, The Vacous Vision: The TV Medium, Journal University Film Association 32 (1,2), 1980, p. 27-31.

Constituie o bază a dezvoltării ariilor prefrontale. Vizionarea TV, din contră, este total nepotrivită dezvoltării prefrontalului, pentru că nu constituie o experienţă interactivă, ci tinde să suprime tendinţa de a vorbi despre probleme sau de a pune întrebări asupra lucrurilor care se întâmplă. Televiziunea tinde să focalizeze totul asupra soluţiilor magice şi asupra efectelor vizuale care contrazic logica adevărată.'„7

Televizorul nu favorizează conversaţia sau implicarea copilului în rezolvarea unor probleme, nici vorbirea internă (reflecţia, în general, în faţa televizorului este inexistentă) şi, în fapt, niciuna dintre modalităţile descrise anterior, prin care s-ar cultiva configurarea şi lărgirea ariilor corticale ale cortexului prefrontal. Dacă luăm în considerare disfuncţiile sau deficienţele mentale sesizate la persoanele care prezintă vătămări ale cortexului prefrontal, va deveni mai clar în ce măsură televiziunea poate contribui la subminarea dezvoltării centrului executiv al creierului.

Neatenţie, tendinţa de a fi legat de stimul, de a fi uşor distras. În capitolul Atenţia orientată, s-a putut constata că vizionarea TV solicită îndeosebi atenţia involuntară – circuitul inferior al atenţiei – făcându-i pe telespectator să fie dependent de stimuli externi, asemenea copiilor mici sau animalelor care nu dispun de un control intern, raţional ai atenţiei. Atenţia voluntară, în schimb, este puternic inhibată pe parcursul acestei experienţe de tip hipnotic.

Lipsa organizării, a programării şi a planificării comportamentului. Vizionarea pasivizează nu numai în timpul, dar chiar şi după încetarea acesteia, copilul sau adultul nu mai are dispoziţia, energia sau capacitatea de a-şi organiza programul. Programarea şi planificarea, în general, sunt condiţionate de implicarea în viaţa reală, de confruntarea cu anumite probleme şi cu un orizont de acţiune. Condiţia de spectator însă anulează orice proiect, orice planificare sau programare a comportamentelor.

Legat de dificultatea amânării răsplatei şi a problemelor motivaţi-onale, trebuie observat că privitul la televizor nu este o activitate care

217 Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 187.

Să presupună un efort conştient sau educarea comportamentului privind aşteptarea cu răbdare a recompensei. Vizionarea TV nu reclamă concentrarea energiilor şi efortul în perspectiva unei recompense sau a unei realizări viitoare. Televiziunea este un mijloc de distracţie şi, ca atare, răsplata este permanent obţinută în însuşi actul vizionării. El cultivă plăcerea sau distracţia, ca sens al existenţei, şi nu ca pe o răsplată meritată, şi astfel creează copilului, tânărului sau adultului de mai târziu deprinderea sau handicapul de a nu se putea angaja concentrat, motivat într-o lucrare fără o răsplată imediată (dacă se poate, înainte de începerea lucrării respective]. Ca şi activitate distractivă, televizorul nu-1 motivează pe telespectator decât numai în direcţia prelungirii vizionării, sau, cum se va arăta în alt capitol, îl motivează să cumpere ceva, să caute plăcerea sau, mai exact, doar îi condiţionează anumite dorinţe.

Dificultatea de a inhiba comportamentele nepotrivite şi de a controla răspunsul emoţional, precum şi disociaţia între vorbire şi urmărirea gândului sunt alte trei consecinţe ale afecţiunii lobilor prefrontali. Atâta timp cât vizionarea TV subminează activitatea reflexivă, este firesc să micşoreze capacitatea oamenilor de a-şi corela acţiunea şi vorbirea cu gândirea (a gândi înainte de a vorbi şi a acţiona), de a-şi controla emoţiile şi comportamentul. Prin efectul său preponderent dramatic, televiziunea exploatează potenţialul afectiv, cultivă emoţia, scoţând-o de sub controlul raţiunii. „O emoţie deosebit de intensă, arată M. Ro-co, provoacă o reacţie a sistemului limbic şi blochează orice reactivitate a zonelor corticale”218, adică inhibă activitatea cortexului pre-frontal.

Probleme în activităţi verbale mai complexe. Aceste incapacităţi sunt legate de proasta funcţionare a sistemelor neuronale care coordonează vorbirea sau, mai precis, controlul comportamentului şi al gândirii prin intermediul limbii. Vizionarea TV nu presupune nici exersarea limbii, nici comunicarea cu adulţii (dialogul) şi nici vorbirea interioară, condiţii care sunt necesare pentru dezvoltarea ariilor prefrontale. Televiziunea nu lasă, după cum observă Barkley, răgazul sau liniştea necesară însuşirii de către copii a limbajului intern.

Dincolo de aceste observaţii, faptul că toate afecţiunile enumerate anterior, ce vizează o nefuncţionare parţială a cortexului prefrontal, devin fenomen general într-o societate în care copiii, încă din primii ani de viaţă, petrec 3-4 ore zilnic în faţa ecranului este, poate, cea mai bună dovadă că televiziunea şi, mai nou, Internetul sau jocurile pe calculator constituie cauza principală a acestui fenomen.

În ceea ce priveşte influenţa televiziunii asupra dezvoltării şi funcţionării cortexului prefrontal, s-a luat în discuţie până acum numai efectul produs de tehnologia video, de natura actului televizual (a sta ceasuri întregi privind fix la micul ecran). Efectele conţinutului programelor vizionate sunt însă la fel de primejdioase, mai cu seamă în contextul în care, după cum spune W. Setzer, conţinutul este perfect adaptat tehnologiei. Chiar dacă nu învaţă conştient aproape nimic de la televizor (adică nu este vorba de un adevărat proces educativ), copiii îşi însuşesc totuşi anumite comportamente, li se condiţionează anumite dorinţe, li se modelează imaginaţia şi li se potenţează afectivitatea sau pofta, dorinţa, în general, şi toate acestea voi influenţa activitatea şi dezvoltarea cortexului prefrontal.

Înainte de a încheia acest capitol, e necesar să facem următoarea precizare: deşi prezentarea de până acum a avut în obiectiv mai ales copiii şi efectele televiziunii asupra dezvoltării cortexului acestora, trebuie să subliniem faptul că influenţa negativă în funcţionarea normală a minţii umane – pe care o exercită obiceiul uitatului la televizor – se manifestă la oamenii de toate vârstele.

Doctorul Jerre Levy, biopsiholog la Universitatea din Chicago, afirmă: „creierul omului este astfel făcut încât să fie permanent stimulat sau antrenat în procesul cunoaşterii. Creierul este la fel ca muşchii; dacă nu-i exersezi, se veştejesc, se atrofiază. Dacă nu-ţi exersezi creierul, acesta se va atrofia.”219 Prin urmare, la adulţii care n-au avut timpul sau posibilitatea de a se „bucura” suficient de

218 Mihaela Roco, Creativitate şi inteligenţă…, p. 47.

2l9 Jane M. Healy, Endangered Mind…, p. 214.