Greg King Regele Nebun

Aceste neajunsuri financiare îi împinseră până la exasperare pe membrii casei regale; adeseori, ei izbuteau să rămână fermi pe poziţii doar mintindu-1 pe Ludwig. În 1884, Hermann Gresser, secretarul curţii regale, se vârî sub pielea regelui asigurându-1 că nu existau motive să se alarmeze în legătură cu problemele financiare şi că „obiectele de utilitate sanitară din toate încăperile Maiestăţii Sale vor fi în perfectă stare de funcţionare de acum încolo” – după câte s-ar părea, Ludwig semnalase starea proastă a instalaţiilor de apă din castelele sale.1 Câteva luni mai târziu, Gresser fu trimis din ordinul regelui la visteria regală să adune toate bijuteriile şi să scoată diamantele din coroana de stat bavareză, probabil ca pietrele preţioase să poată fi vândute, iar sumele încasate să fie întrebuinţate pentru susţinerea proiectelor de construcţie întreprinse de Ludwig. Însă funcţionarul de serviciu refuză să îngăduie această delapidare; când Gresser se întoarse cu mâinile goale, Ludwig: îl destitui pe loc.

Gresser fu înlocuit cu von Klug, un om care nu ştia absolut nimic despre dificultăţile financiare în care se zbătea regele. Ludwig ajunsese în culmea disperării/astfel încât porunci chiar să se depună stăruinţe pe lângă detestaţii Hohenzollerni din Prusia; Kaizerul Wilhelm I se întâlni cu emisarii nepotului său şi consimţi să-i împrumute regelui suma de 10 milioane de mărci. Daf; încă o dată, Ludwig găsi condiţiile inacceptabile: bani1

• ^^J^^ nebun trebuiau să fie folosiţi numai pentru achitarea vechilor datorii şi nicidecum pentru susţinerea altor lucrări de construcţie, în decembrie, Klug îl informă pe rege că un anume bancher pe nume Schulein era dispus să-i împrumute de îndată 40.000 de mărci, cu condiţia ca regele să-1 recompenseze cu acordarea unui titlu de nobleţe. Desi şovai la început să se angajeze în această afacere dezagreabilă, Ludwig acceptă în ultimă instantă şi Schulein se văzu înnobilat cu toată pompa.

Dar această sumă acoperi abia o infimă parte din enormele datorii făcute de Ludwig; spre sfârşitul lui 1885, sumele de bani împrumutate de Ludwig aproape se dublaseră, ajungând de la 7,5 milioane de mărci la totalul ameţitor de 14 milioane de mărci. Totuşi, în pofida tuturor actelor de extravagantă, Ludwig îşi dăduse pe deplin seama că lucrurile nu puteau continua în acelaşi fel. Pe 29 august 1885, îi ordonă lui Riedel să examineze în mod serios „starea nesatisfăcătoare” a fondurilor personale şi să ia orice măsuri socotite necesare pentru „îmbunătăţirea situaţiei financiare”. Riedel se consultă cu ceilalţi miniştri si, pe 3 septembrie, îi comunică regelui că guvernul său îi recomanda să facă mari economii şi să oprească pentru un timp proiectele de construcţie. Riedel îi atrase de asemenea atenţia că presa începuse deja să strecoare aluzii răutăcioase la criza financiară a regelui şi că toate cheltuielile necumpătate ar putea avea drept consecinţă ştirbirea totală a prestigiului coroanei Bavareze. Ascultând aceste vorbe, Ludwig se montă până la un punct maxim de frenezie, aşa încât îl ameninţă pe Riedel cu destituirea, însă poziţia ministrului fu salvată Când şi restul cabinetului declară în corpore că era gata a~si prezinte demisia. O asemenea întorsătură nefericită ducea în fapt la căderea cabinetului bavarez si, prin urmare, regele se văzu forţat să-1 păstreze în funcţie pe Riedel.

Tocmai această afacere murdară cu Riedel alertă înainte de toate guvernul bavarez în legătură cu criza financiară a regelui. Problema datoriilor îl privea din punct de vedere tehnic numai pe rege, dar când Ludwig începu să-şi ameninţe miniştrii cu demiterea din pricină că nu izbuteau să-i obţină împrumuturi, acest lucru zdruncină din temelii însăşi instituţia guvernamentală. Supravieţuirea coaliţiei alcătuită cu mare greutate care deţinea puterea în Bavaria depindea aşadar de situaţia financiară a regelui, în mod involuntar, Ludwig transformase datoriile sale personale într-o criză politică, îi silise pe proprii săi miniştri să i se opună, nu fiindcă nu-i împărtăşeau în mod necesar planurile arhitecturale, ci pentru că acţiunile regelui constituiau o primejdie la adresa puterii lor.

Posibilitatea ca Ludwig să fie dat în judecată de creditorii săi era foarte reală şi Lutz îi sugeră regelui să întocmească o listă cu toate datoriile şi să înceteze imediat lucrările de construcţie. Gândul că îşi pierdea într-un fel sau altul preţioasele castele îl tortura pe rege. Îl întrebă pe ministrul de interne dacă îşi putea transfera castelele prin act de donaţie guvernului bavarez, transformân-du-le astfel în proprietăţi ale domeniului regal, fapt ce le proteja statutul prin lege, dar această propunere fu respinsă. Ludwig îşi pierduse nădejdea. Pe 28 ianuarie 1886, îi scrise aghiotantului său Durckheim: „Dacă o anumită sumă de bani nu este obţinută (cafl1 în patru săptămâni), atunci Linderhof şi Herrenchierrvsee/proprietăţile mele vor fi confiscate în urma dispoziţii^0* nebun

— Dacă această situaţie nu este curmată la timp, ori i voi pune imediat capăt zilelor, ori voi părăsi de îndată şi pentru totdeauna acest pământ blestemat unde se poate întâmpla un asemenea lucru abominabil. Te rog, dragul meu, te implor cu stăruinţă să mobilizezi un grup de oameni care-mi sunt loiali, care nu se vor lăsa intimidaţi de nimic şi care, dacă se va întâmpla ce e mai rău şi banii necesari nu vor fi găsiţi, îi vor alunga pe agitatorii răzvrătiţi şi pe trădători. Mă bizui pe tine că vei proceda cu discreţie şi în mare taină, întrucât miniştrii şi politia (în care nu mă pot bizui în această problemă) şi secretarii (Klug, Schneider) nu trebuie să afle nimic. Sunt demnitari care se tem de Camera inferioară, de lege şi de opinia publică; ei sunt doar un cârd de femei bătrâne şi nu supuşi credincioşi, cum s-ar cuveni să fie.”2 în culmea disperării, îl expedie din nou pe Klug la Berlin să-1 implore pe Bismarck să-i împrumute bani. Secretarul îi prezentă? Un raport lui Ludwig pe 25 februarie 1886: „M-am întors chiar acum de la Berlin – cu o zi mai devreme decât mă aşteptam deoarece Bleichroeder a avut prilejul ieri să discute cu printul Bismarck. După spusele lui Bleichroeder, el (printul Bismarck) a afirmat: «Este imposibil să strângi fără nici o garanţie un milion de mărci în Germania. Chiar dacă Maiestatea Sa, Regele Bavariei, mi-ar fi scris personal, n-aş fi fost în stare să-i dau alt sfat decât acesta: întrerupeţi construcţiile şi adresaţi-vă miniştrilor.» Bleichroeder adăugă că, în aseirvenea împrejurări, Maiestatea Sa ar face rost de bani ^u dobânzi mai mici în Berlin decât oriunde altundeva ^ Europa. Toate speranţele mele de a procura sumele ecesare pentru continuarea lucrărilor de construcţie s-au spulberat de când m-am întors de la Berlin. Sunt mâhnit până în adâncul sufletului că destinul m-a ales pe mârşa împărtăşesc această veste tristă Maiestăţii Voastre.”3 Ludwig stătea pe un teren politic periculos. Partidul Patrioţilor, compus în cea mai mare parte din foşti iezuiţi şi adepţi din sânul Bisericii romano-catolice care îrrv-părtăseau doctrina supremaţiei papale, deţinea majoritatea locurilor în Landtag, iar unul dintre membrii săi adusese în public discuţia despre problemele financiare ale regelui, afirmând că, în cazul în care subiectul era supus spre dezbatere în adunarea legislativă, toţi colegii săi se aliau împotriva monarhului, încă şi mai rău decât atât, fără să-i pese de urmări, regele era urmărit fără încetare de ideea obsedantă să procure suma de 20 de milioane de mărci. Diverşi curteni fură trimişi de urgentă la regele Suediei, la şahul Persiei şi la sultanul Turciei să contracteze împrumuturi. Unui alt grup de emisari ai curţii regale i se porunci chipurile să meargă la Frank-frut, Paris, Berlin şi Londra ca să stoarcă toate băncile de acolo. Fireşte că încercările eşuară, desi toţi oamenii se străduiră să-i cânte în strună regelui. Durckheim îşi aminti mai târziu de o întrevedere avută cu Karl Hesselschwerdt, seful intendentei regale: „în ianuarie sau februarie 1886, Hesselschwerdt a venit la mine cu un ordin verbal din partea Regelui să plec în Anglia şi să obţin zece milioane de mărci de la Ducele de Westminster”. Diirckheim îşi dădu seama de inutilitatea misiunii. Cu toate acestea, îi spuse lui Hesselschwerdt să-1 informeze pe rege ca primise ordinul şi că urma să-i raporteze despre eforturile sale de îndată ce dispunea de vreo veste. Dar Hessel' schwerdt îi destăinui lui Durckheim că nu putea să'1 transmită în persoană acest mesaj regelui, zicându-i' „Vezi, sunt în Neapole în acest moment.” '-

Degete nebun „Ce vrea să însemne asta?”, îl întrebă aghiotantul nedumerit.

„Exact ce am spus. Regele m-a trimis la Neapole, dar n-avea nici un rost să plec, aşa că am rămas aici. Insă i-am cornunicat că pornesc la drum şi că mă întorc abia miercuri, prin urmare nu-mi pot anunţa înapoierea înainte de această zi.”4

Aflând despre necazurile financiare ale fiului ei, regina Mărie îi scrise lui Ludwig, punându-i la dispoziţie toţi banii din conturile ei personale. Se oferi de asemenea să-şi vândă bijuteriile. Ludwig îi răspunse: „Mă simt dator să-ţi transmit cele mai calde mulţumiri pentru propunerea ta minunată, este un gest de mare bunătate din partea ta; dar as vrea să te rog să-mi dai voie să refuz. Printr-un soi oarecare de maşinaţii, seful secretariatului trebuie să reuşească în rezolvarea acestei probleme la timp.”5

Situaţia atinse punctul critic pe 11 aprilie 1886, când regelui i se trimise în mod oficial o somaţie în numele unei companii care îi alimenta castelele cu gaz şi apă. Intre timp, Ludwig se îndatorase numai la această întreprindere furnizoare cu peste 100.000 de mărci. Exista marele pericol ca şi alti creditori să-i urmeze exemplul şi ca dezvăluirea publică a acţiunii civile în instantă pentru plata datoriei să lezeze cu siguranţă prestigiul regelui. Pupă ce se consultă din nou cu Bismarck, Ludwig îl ^ştiinţa pe Lutz despre intenţia lui de a supune problema sPre examinare în fata Landtag-ului.

Lutz comunică această informaţie restului membrilor lri cabinet, care îl sfătuiră iarăsi pe rege că un vot parDentar s-ar solda probabil cu o înfrângere zdrobitoare, r-o scrisoare datată 5 mai 1886, primul ministru şi membrii guvernului îl încunoştinţară pe rege că nu intenţionau câtuşi de putin să introducă o măsură specială legislativă privind suplimentarea fondurilor şi refuzară să mai discute despre această problemă. Ludwig se mânie din cauza acestui refuz. Soluţia la această dilemă era simplă din punctul său de vedere: se hotărî să demită întregul guvern. Fostul secretar al cabinetului, Ziegler, primi sarcina să supravegheze această operaţiune, în vreme ce lui Hesselschwerdt şi frizerului regelui, Hoppe, li se încredinţa misiunea importantă să-i selecteze pe noii membri ai cabinetului.

Hesselschwerdt îi împărtăşi degrabă această veste lui Holnstein. Cu toate că nu mai era de mult timp în slujba regelui, Holnstein păstra încă legături strânse atât cu casa regală, cât şi cu membrii guvernului. El îl informă pe Lutz despre planurile regelui; astfel, guvernul bavarez află că Ludwig uneltea neobosit să răstoarne cabinetul.

Aghiotantul regelui, contele Durckheim, evoca mai târziu: „Era o mare nenorocire pentru Rege că în toamna lui 1885 nu mersese la Miinchen aşa cum obişnuia în acea perioadă a anului, în seara de 8 noiembrie, se afla deja pe drum, când dădu pe neaşteptate ordin ca trăsura să se întoarcă şi să se îndrepte spre Linderhof. După câteva zile de şedere acolo, porni către Hohenschwangau. • • Acest fapt că lipsise o vreme destul de lungă din Miinchen reprezenta punctul de cotitură hotărâtor – începutul sfârşitului. Ca urmare a acestei acţiuni, Regele nu-şi în primire reşedinţa mimcheneză nici în timpul Dacă ar fi venit măcar atunci, mersul evenimentelor ar n fost poate diferit şi catastrofa din 1886 nu s-ar fi petrecut- – în cursul iernii şi în primăvara lui 1886, se rernar0 nebun lipsa de lealitate şi de discreţie manifestate până atunci când se discuta despre problemele personale ale Regelui, începură să apară cu regularitate articole tendenţioase în ziare pe această temă – la început numai în străinătate, apoi şi în presa bavareză. Se purtau discuţii publice şi se auzeau critici făţişe în berării, nu doar cu privire la dezastrele financiare suferite de Trezoreria regală şi la proiectele de construcţie ale Regelui, ci mai ales la stilul de viaţa al Maiestăţii Sale, la obiceiurile lui şi alte asemenea lucruri. Se făceau insinuări calomnioase despre soldaţi care serviseră ca lachei pentru câtăva vreme şi cele mai exagerate povesti erau publicate în presă despre cadouri date oamenilor, despre presupusa maltratare la care-i supunea Maiestatea Sa pe servitori, şi aşa mai departe.

În mod cu totul uimitor, politia nu interveni niciodată, desi în localurile publice se auzeau neîncetat cele mai grosolane ofense aduse Maiestăţii sale, adevărate crime de «lese majeste». Ca totdeauna în asemenea cazuri, putini oameni erau instigatori reali. Cei mai multi ascultau doar, cădeau de acord sau nu împărtăşeau părerea exprimată, plecau acasă şi repetau ceea ce auziseră. Este foarte uşor să declanşezi o criză când nici un obstacol nu ti se pune în cale!

Trebuie că observatorilor imparţiali le-a trecut prin minte ideea că se încerca în mod deliberat să se stârnească un val de ostilitate împotriva persoanei Regelui.

Lucrurile n-ar fi ajuns niciodată atât de departe dacă ^egele s-ar fi aflat la Palatul de reşedinţa din Miinchen Ca de obicei în timpul iernii între lunile februarie şi mai! Maiestatea Sa preferase să stea deoparte, singur şi la Hohenschwangau. Cine ar fi putut astfel să confirme sau să dezmintă genul de clevetiri care se răspândeau pe seama stării sale mentale?”6

Durckheim era pe deplin conştient că se urzea ceva şi înţelegea că Ludwig se expunea unui pericol. Nu ştia că, în vreme ce regele chibzuia la situaţia financiară şi la construirea castelelor, familia regală şi guvernul bavarez se angrenaseră în mod activ într-un complot menit să-1 înlăture pe Ludwig de la domnie.

Regelui „Nu este îndeajuns de nebun să fie imobilizat şi ţinut la loc sigur, într-o cameră închisă cu cheia, dar prea anormal să se descurce convenabil în lume cu oameni rezonabili.”1 Acestea sunt cuvintele rostite de împărăteasa Elizabeth despre vărul ei Ludwig. De-a lungul vieţii, Ludwig dăduse dovadă de o excentricitate pronunţată. In ultimii zece ani de domnie, lăsase impresia că suferă de o degradare neliniştitoare a stării de sănătate mentală, caracterizată de unul dintre slujitori drept „o prăbuşire în întunericul impenetrabil şi fără fund”, asociată cu o extravagantă crescândă, care ducea la concluzia că era nebun.2 în raportul final, guvernul bavarez folosise istoria familiei Wittlesbach, boala psihică a printului Otto şi comportamentul bizar al regelui din ultimii ani de viaţa drept dovadă incontestabilă că Ludwig era un alienat mintal incurabil.

Wittelsbachii aveau o lungă istorie pe linia excentrici-In spiţa paternă a lui Ludwig, existase un record ^spăimântător de consangvinitate prin căsătorii şi legă-Ufi amoroase ilicite între rude de sânge, fapt ce poate să fi subminat psihicul deja fragil al familiei. Maximiliart avusese două surori care suferiseră de boli mintale. Prinţesa Mărie se îmbrăca totdeauna în alb, astfel încât să depisteze orice pată sau urmă de murdărie, şi îşi schimba hainele de patru, cinci ori pe zi. Cealaltă soră, prinţesa Alexandra, fusese obsedată în tot cursul vieţii de ideea că înghiţise la un moment dat un întreg pian cu coadă confecţionat din sticlă, îşi petrecuse multi ani sechestrată într-o mănăstire.

Si în neamul reginei Mărie exista o istorie de comportament bizar. Doi dintre strămoşii ei, landgraful de Hessen Ludwig al IX-lea şi fiica acestuia Caroline, erau predispuşi la accese de paranoia. Familia reginei Măria se perpetuase de asemenea prin numeroase căsătorii între rude de sânge: părinţii ei erau veri primari, bunicile erau surori, iar străbunicii fuseseră de asemenea veri de gradul întâi.3 Despre unchiul ei, regele Prusiei Friedrich Wilhelm al IV-lea, se spunea că manifestase simptome de dementă.

Maximilian şi Mărie îi ţinuseră pe fiii lor departe de aceste rude excentrice, dar atât Ludwig, cât şi Otto aflaseră prin intermediul bârfelor ce circulau la curtea regală despre aceşti unchi şi mătuşi cu apucături ciudate. Pe măsură ce înainta în vârstă, gândul că ar putea să fie şi el predispus la o boală psihică îl frământa fără încetare pe Ludwig, provocându-i chinuri morale. Cele mai sumbre temeri i se adeveriră când maladia se abătu asupra fratelui său; dementa lui Otto îl îngrozea pe Ludwig, prilejuindu-i să întrevadă întunecata mostenii6 ereditară a familiei.

Otto începu să manifeste pentru prima dată semne ale unei stări patologice în timpul războiului franco-prusac/nebun părea incapabil să se concentreze, suferind de insomnie sj epuizare nervoasă. Pe 6 ianuarie 1871, Ludwig îi scria baronesei Leonrod: „Este într-adevăr dureros să-1 văd pe Otto într-o asemenea stare de suferinţă care pare să se agraveze în fiecare zi. În unele privinţe, este mai iritabil şi mai nervos decât mătuşa Alexandra – şi toate aceste manifestări grăiesc de la sine. Nu doarme adeseori timp de patruzeci şi opt de ore încheiate; nu şi-a scos cizmele din picioare opt săptămâni, se comportă ca un smintit, face grimase înspăimântătoare, latră precum câinii şi câteodată spune cele mai indecente lucruri; apoi este iarăsi normal pentru o perioadă de vreme. Gietl şi Solbrig 1-au examinat si, dacă nu le urmează curând sfaturile, va fi prea târziu să se mai vindece vreodată!”4

Comportamentul printului în vârstă de douăzeci şi şase de ani deveni în cele din urmă atât de straniu şi dezechilibrat, încât Ludwig ceru unei comisii alcătuite din patru medici, condusă de doctorul curţii regale, Gietl, să-1 consulte pentru a-i pune diagnosticul. După examinarea preliminară, Gietl îi trimise regelui un raport: „Cei patru medici consideră în mod unanim necesar ca gravitatea situaţiei, precum şi consecinţele serioase ale comportamentului său, să-i fie explicate Alteţei Sale Regale. Numai dacă Maiestatea Voastră nu dă alte ordine, socot de datoria mea să-mi asum această misiune ^trucat îl cunosc pe Alteţa Sa Regală de când s-a născut s1 îl observ de mai mult timp decât oricine altcineva.”5

Ludwig primea cu regularitate rapoarte despre starea ^e sănătate a fratelui său, dar medicii recunoscură cu Promptitudine că nu-1 puteau ajuta prea mult. La început, tto fu tratat pentru epuizare nervoasă; niciunul dintre medicii desemnaţi să-1 îngrijească nu era specializat îrdeficiente mentale şi toţi şovăiră să admită că printul putea suferi de vreo boală ereditară. Pe 16 iunie, Ludwig îi scrise mamei sale: „Sunt profund mâhnit de starea foarte proastă a sănătăţii lui Otto; ce păcat că avertismentele lui Gietl n-au servit la nimic! Dacă Otto nu-şi corijează purtările acum, va fi prea târziu să se mai îndrepte vreodată; şi apoi nimic nu mai poate fi făcut şi se va îndrepta rapid către propria-i ruină.”6

Ludwig însuşi nu cunoştea nimic despre boala fratelui; citea cu conştiinciozitate de la un cap la altul diversele rapoarte, dar credea cu naivitate că Otto se putea vindeca dacă îşi schimba comportamentul, în acest sens, îi trimise mamei sale o scrisoare: „I-am spus lui Gietl să meargă şi să-1 vadă pe Otto la Hohenschwangau deoarece e absolut necesar să ducă o viaţă ordonată şi să asculte de recomandările medicilor; este deja aproape prea târziu pentru că nu vrea pur şi simplu să urmeze sfaturile doctorilor.”7 Spre sfârşitul lui octombrie, comportamentul lui Otto devenise complet imprevizibil, iar Ludwig se văzu nevoit să accepte că boala fratelui era mai degrabă de natură mentală decât fizică, îi relată în acest fel mătuşii sale Amalie, regina Greciei: „Starea lui Otto este deplorabilă. E pe cale să ajungă întocmai ca mătuşa Alexandra; suferă de o surescitare morbidă a întregului sistem nervos care este de-a dreptul înspăimântătoare.”8

Declinul lui Otto surveni cu rapiditate; în 1872, fusese deja pus sub supraveghere strictă. Desi Ludwig continua să-şi viziteze cu regularitate fratele, aceste prilejuf1 deveniră curând o caznă cumplită, îl găsea adesea stând singur în beznă, refuzând să-şi părăsească încăperii6-Otto evita să se spele cu săptămânile, părul îi atârna & li nebun soioase peste fata scofâlcită şi nu putea fi deter-să se îmbrace. Refuza să stea de vorbă cu Ludwig şi îşi închipuia deseori că auzea voci care-1 strigau, plângând şi ţipând pe când Ludwig îl privea cuprins de neputinţă. Fiecare vizită făcută lui Otto îl zguduia sufleteşte, lăsându-1 înfricoşat că s-ar putea întâmpla ca şi el să cadă victimă acestei maladii.9

Spre sfârşitul lui 1872, situaţia se agravase atât de mult, încât Ludwig porunci ca fratele său să fie ţinut sub cheie la Nymphenburg, departe de privirile iscoditoare ale curtenilor munchenezi. Otto se revoltă că trebuia să stea închis în camerele lui, scriindu-i: „Având în vedere că n-am făcut nimic rău, nimic nu te îndreptăţeşte să mă tratezi astfel. Am fost constrâns să suport întemniţarea şi sunt prizonier; tratamentul meu este degradant/'10 Sfătuit în permanentă de medici, Ludwig continuă să-1 priveze pe fratele său de libertate. Vizitele lui se răriră simţitor. După un asemenea prilej, îi scrise reginei Mărie: „Din fericire, 1-am găsit pe Otto mai putin irascibil decât mă aşteptam. Nu-i place totuşi să iasă la plimbare şi încă pretinde că are furuncule pe picioare. Pe când ne plimbam cu trăsura, nu contenea să-şi îngroape capul în palme – nu mă privea drept în fată şi răspundea la salut mult prea târziu după ce oamenii respectivi trecuseră deja.”11

În 1873, doctorul Gietl fu înlocuit cu un psihiatru speClalizat, medicul Bernhard von Gudden, care conducea

Un sanatoriu pentru alienaţi situat în apropiere de yWnchen. În luna august a aceluiaşi an, Otto se alătură ratelui şi mamei sale la Hohenschwangau ca să paricipe la sărbătorirea zilei de naştere a lui Ludwig, iar

°ctorul Gudden se dovedi destul de lipsit de tact să sosească acolo chiar în toiul festivităţilor pentru a-i prezenta regelui raportul despre starea de sănătate a printului. După ce-1 citi, Ludwig nu mai avu nici o îndoială că fratele său era incurabil; Otto fu expediat în grabă înapoi la Nymphenburg. Dar oricât de mult se străduia regele să tăinuiască boala fratelui, comportamentul lui Otto îi zădărnicea toate eforturile, în 1875, diplomatul britanic însărcinat cu afaceri la Miinchen, sir Robert Morier, întocmi un raport pentru ministerul afacerilor externe din Londra despre motivele amânării unei vizite oficiale ce trebuia să fie făcută reginei Victoria de către printul Otto: „Starea de sănătate i s-a înrăutăţit în decursul ultimei luni şi în tot oraşul nu se vorbeşte decât despre «escaladă»… cu prilejul festivităţilor Corpus Christi* desfăşurate cu trei zile în urmă. Regele, care s-a supărat pe Biserică, a refuzat să ia parte la sărbătoarea religioasă sau să-i îngăduie Printului să asiste. Acest lucru pare să fi tulburat mintea Printului Otto (ale cărui halucinaţii au luat în ultimul timp o întorsătură mistică) si, tocmai când procesiunea intra în Catedrală, pătrunse prin mijlocul cordonului de soldaţi înşiruiţi pe stradă, se năpusti înăuntru (învesmântat într-o jachetă de vânătoare, treaz de-a binelea) şi se aruncă pe treptele altarului chiar în fata Arhiepiscopului care oficia sfânta liturghie şi începu cu glas tare să-şi mărturisească păcatele spre a obţine iertarea lor. Îl transportară cu mare greutate în sacristie şi îl aduseră acolo într-o stare de spirit mai liniştită.”1

Nymphenburg nu se dovedise a fi destul de îndepăf'

* Corpus Christi – Joia Verde, a noua joi după Pastele catolic &; Vi 458 nebun tat pentru a preveni asemenea manifestări de surescitare intensă şi Ludwig se văzu forţat să ia măsuri mai drastice. La sfatul doctorului Gudden, printul fu consemnat în Furstenreid, un castel retras, situat la mare depărtare de curtea miincheneză. Pe 15 iunie 1876, Otto fu exclus din armata bavareză, iar la sfârşitul lui 1878, medicii declarară în cele din urmă că suferă de dementă.

Comportamentul lui Otto se degrada cu trecerea anilor. Viaţa sa de exilat în Fursteinreid era un coşmar: urlete prelungi şi ţiuitoare răzbăteau din încăperile sale la orice oră din zi şi din noapte şi până la urmă trebui ca pereţii să fie capitonaţi cu un strat izolator, fiindcă se pocnise de repetate ori cu capul de ei. În momentele mai liniştite, îşi petrecea timpul amuzându-se cu jucăriile trimise de Ludwig si, mai târziu, de guvernul bavarez. Când mânca, îşi sfaşia hrana cu degetele, ca un animal sălbatic, îşi petrecu restul zilelor închis acolo, zdrobind muşte pe geamul ferestrelor şi cufundându-se şi mai mult în abisurile nebuniei.13