Greg King Regele Nebun

GREG KING

REGELE NEBUN

Viaţa şi epoca lui LUDWIG 2-lea al BAVARIEI
CUPRINS:

1. Moştenirea Wittelsbachilor/11

2. Copilăria/37

3. Educaţia printului moştenitor/56

4. Reacţiile sale erau aproape morbide/72

5. Cel mai frumos tânăr pe care 1-am văzut vreodată/86

6. Dumnezeu a răpit dintre noi un rege bun/97 -f: Noua domnie/109

8. Vulturul şi porumbiţa/127

9. Wagner/140

10. Lumea te va ridica în slăvi”/155

11. Necazuri crescânde/165

12. Triumful lui Tristan/186

13. Ludwig şi Wagner împotriva întregii lumi/197

14. Furtuna iminentă/204

15. Exilul/216

16. Criza Schleswig-Holstein/223

17. K Războiul de şapte săptămâni/238

18. Scandal la Tribschen/251

19. Meistersinger, Rheingold şi Walkiire/264

20. Legături romantice de dragoste/279 21 O logodnă dezastruoasă/290

22. Refugiul în solitudine/307

23. Tratative şi alianţe/316

24. Războiul franco-prusac/326

25. Kaiserbrief/338

26. Bavaria în tumult/352

27. Amurgul/360

28. Dezmembrarea guvernului/368

29. Triumful festivalului de la Bayreuth/379

30. Prieteniile regelui/391

3J. Ambiţii arhitectonice/406

32. Linderhof şi Herrenchiemsee/426

33. Încurcături financiare/443

34. Boala regelui/453

35. Complotul/471

36. Lovitura de stat/483

37. Gotterdămmerung/503

38. Misterul lacului Starnberg 514

Epilog/531

Nota autorului

Se folosesc în cartea de fată diverse unităti-tip ale monedei germane, înainte de formarea Imperiului german sub hegemonia Prusiei, în 1871, era în circulaţie pe teritoriul Ba variei guldenul. După unificarea Germaniei, realizată de Bismark, Bavaria a adoptat noul sistem monetar cu marca prusacă, guldenul devenind egal cu aproximativ 1,75 mărci.

Maximilian losef I Rege al Bavariei 1756-1825 l. Auguste Wilhelmina Măria de Hessen 1765-1796

2. Carolina Friederike Wilhelmine de Baden 1776-1841

Luawig l, Rege al Bavariei N 1786-1868 A abdicat în 1848 1 Tereza von Saxa Hildburghausen 1792-1854

Maximilian A al H-lea Rege al Bavariei 1811-1864 1 Mărie Friederike de Prusia 1825-1889 1 Matilda 1813-1862 Ludwig al M Mare Duce 1806-1877 IlI-lea de Hessen

Ludwig al Il-lea Otto I Rege Sophie Friederike Rege al Bavariei al Bavariei 1805-1872 1845-1886 1848-1916 M 1 Ludovica Wilhelmine 1808-1892 M

Luitpold, Principe-regent al Bavariei 1821-1912

M

August Ferdinand de Austria

Ludwig al IlI-lea

Rege al Bavariei

A abdicat în 1918

Adalbert Wilhelm 1828-1875 M

Amalia Felipe Pilar-Infantă a Spaniei

Ludwig Ferdinand 1859-1949 M

Măria de la Paz Infantă a Spaniei

Franz Karl Maximilian

ArhidL ce al Austriei Duce al Bavariei i Elizabeth, Prinţesa a Sophie Charlotte Prinţesa aBavariei – 1 Karl Theodor Duce al Bavariei

Bavariei 1847-1897 („Gackl”)

— 1898 M 1839-1909

M Ferdinand ranz Joseph mpărat al Austriei d'Orleans Duce d'Alenton

Rudolf

Print moştenitor al Austriei

Moştenirea Wittelsbachilor

Lumina moale a serii de vară târzie cădea peste Miin-chen, capitala bavareză, aruncând umbre alungite asupra clădirilor încărcate cu ornamente şi a scuarurilor largi, pavate cu piatră, în înalturi, pe deasupra catedralei şi bisericilor oraşelor, o mare aurie de cupole şi de cruci scapără sub ultimele raze ale asfinţitului, în depărtare, pe fundalul cerului, Alpii îşi profilau întunecat contururile crestate, piscurile lor acoperite cu nea sclipind în reflexe palide, trandafirii, stacojii şi vineţii, care colorau amurgul. Una câte una, luminile se iveau la ferestre, răspunzând ca un ecou lumânărilor care îşi pâlpâiau flăcăruile în felinarele de fier forjat înşirate de-a lungul străzilor. Aerul cald mirosea dulceag, îmbălsămat de parfumurile pătrunzătoare ale cununilor de caprifoi şi trandafiri revărsate în cascadă peste balustradele balcoanelor. Un tumult de încântare plutea peste oraş, huruitul trăsurilor şi al faetoanelor alternând aci cu melodii şi râsete slobozite de pe terasele restaurantelor, aci cu şoaptele de taină ale îndrăgostiţilor care se preumblau pe malurile râu-lui Isar, aci cu frânturile de conversaţii ale mesenilor aflaţi la cină în casele cu ferestre lăsate larg deschise, ca nişte mreje gata să capteze orice adiere, cât de trecătoare.

La o depărtare de trei mile de centrul oraşului, pierdut printre alei şerpuitoare şi suburbii liniştite, un canal lung de o milă despica în două un parc cu vegetaţie luxuriantă, înecat de tei, stejari şi castani. La capătul canalului, oglindindu-se ca o fantasmă în luciul întunecat al apei, se înălţa Palatul Nymphenburg, reşedinţa de vară a regilor Bavariei. Pe fundalul nopţii văratice, ferestrele palatului străluceau de lumină ca nişte focuri în vâlvătăi, văpaia lor portocalie împrăştiindu-se peste curtea exterioară, aşternuta cu pietriş, şi învăluind santinelele în uniforme sclipitoare, care îşi făceau încolo şi încoace rondurile de strajă.

În lumina difuză, o figură singuratică se profila ca o umbră în cadrul uneia dintre ferestrele înalte, sorbind, pradă neliniştii, ţigara după ţigară. La fiecare câteva mij nute, o uşă lustruită, cu două canaturi, a încăperii alăturate, se da în lături, tulburând veghea solitară a bărbatului şi îngăduind o privire fugară, dincolo de prag, asupra tapetelor din mătase verzuie cu joc de ape-ape. Din când în când, printul moştenitor Maximilian, cel muncit de nelinişti, îşi abătea privirile de la fereastră şi asculta cu atenţie încordată la doctorii şi moaşele care îi prezentau în răstimpuri mici rapoarte despre travaliul sotiei sale. Se scurgea încet, oră după oră, noaptea devenind tot mai lungă pentru printul care aştepta cu înfrigurare venirea pe lume a primului său copil.

Chinurile facerii în care se zbuciuma prinţesa de coroană Mărie erau o sursă de mare îngrijorare. Doar cu un an înainte, ea suferise un avort. Prin urmare, această a doua sarcină căpătase o însemnătate deosebită, atât pentru viitorii părinţi, cât şi pentru poporul bavarez. Aşteptările tuturor se centrau exclusiv pe naşterea unui băiat: numai un fiu avea să asigure succesiunea la tron a dinastiei Wittelsbach până în secolul al XX-lea.

Luni, 25 august 1845, la jumătate de oră după miezul nopţii, ţipatul viguros al pruncului risipi tensiunea acelor momente de nelinişte: Mărie adusese pe lume un băiat sănătos, cu părul de culoare închisă şi cu ochi negri, moştenitorul prezumtiv la tronul Bavariei. Bunicul nou-născutului, regele Ludwig I, a trimis imediat un comişel ca să împărtăşească fericita veste si, în răstimp de o oră, întreaga capitală miincheneză a fost deşteptata din somn de răsunetul clopotelor şi de bubuitul celor o sută de salve de tun, vestind venirea pe lume a feciorului născut să fie rege într-o bună zi.

Chiar a doua zi, în arşiţa înăbuşitoare a verii târzii, arhiepiscopul Gubsattel din Miinchen a săvârşit slujba religioasă a botezului în somptuoasa Festsaal* din Palatul Nymphenburg. Sub bolţile înalte ale sălii, bogată în fresce, arcade în stil baroc şi ornamente aurite, familia regală bavareză şi oaspeţii ei, toţi în picioare, urmăreau din priviri cum regele Ludwig se apropie agale de cristelniţa cu lucrături de mare fineţe, din mijlocul imensei încăperi.

Monarhul purta maiestuos pe braţele-i întinse o pernă de catifea pe care era culcat nepotul său de curând venit pe lume: de sub încreţiturile mantiei ceremoniale de botez, din satin garnisit cu vechi horbote, păstrată prin tradiţie în familia Wittelsbach, pruncul dădea din picioruşe

Festsaal (Ib. Germană) – Sală festivă, de serbări şi plângea. Printul moştenitor şi prinţesa de coroană aleseseră drept naşi pentru fiul lor un grup de oameni iluştri: alături de bunicul nou-născutului, Ludwig I al Bavariei, ei îi induseseră şi pe unchiul lui, regele Otto al Greciei, şi pe fratele bunicului, regele Friedrich Wilhelm al IV-lea al Prusiei, care venise special pentru acest prilej sărbătoresc de la Tegernsee, împreună cu consoarta sa, Elizabeth.

Arhiepiscopul ridică încetişor pruncul, îl propti în în-i doitura braţului stâng şi cu mâna grea de inele stropi cu apă sfinţită căpşorul acoperit cu păr moale ca puful, pe când îi dărui solemn numele de botez: Otto Friedrich Wilhelm.

După câteva zile însă, regele Ludwig îşi rugă fiul şi nora să schimbe numele de botez al copilului. Sărbătoa^ rea creştineasca a Sfântului Ludwig, protectorul Bava-riei, se prăznuise chiar în ziua când îi venise nepotul pe lume; era, de asemenea, printr-o ciudată coincidentă, aniversarea propriei sale naşteri. Date fiind aceste semne de bun augur, regele pretinse că se cuvine ca, în o-noarea sa, nepotul să-i primească numele. şi astfel, Otto avea să devină Ludwig al II-lea, intrat mai târziu în istorie drept al Bavariei.

Ludwig al II-lea s-a născut într-o lume a opulentei şi a privilegiilor, dar a crescut într-o strălucitoare solitudine. La vârsta de optsprezece ani, el s-a urcat pe tronul bavarez, un tânăr frumos, încântător, vrednic de admiraţie, subjugând inimile supuşilor săi şi insuflându-le speranţe pentru o domnie glorioasă. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, chipeşul Adonis devenise un mizantrop gras şi buhăit, ascunzându-se de privirile iscoditoare ale curtenilor şi compatrioţilor într-o suită de castele din ce în ce mai fantastice. Temându-se pentru siguranţa financiară a regatului şi pentru stabilitatea politică a Bavariei, membrii familiei sale şi ai guvernului şi-au unit forţele ca să-1 înlăture printr-o lovitură de stat. La o zi după detronarea sa silită, i-a fost descoperit cadavrul, plutind printre trestiile de la malul lacului Starnberg, situat la periferia Miinchen-ului. Perspectivele favorabile deschise de timpuriu, o dată cu suirea sa pe tron, şi extraor-dinara-i frumuseţe, 1-au întruchipat în închipuirea poporului bavarez într-un erou romantic; refugiul lui în izolare, castelele somptuoase, plimbările nocturne cu sănii aurite şi moartea misterioasă 1-au transformat pe Ludwig al II-lea într-un mit modern.

Ludwig al II-lea s-a simţit stingher şi străin de lumea din jur. Crescut fără căldură sufletească, fără afecţiune, a devenit distant, un tânăr necomunicativ, secătuit din punct de vedere emoţional, neobişnuit de detaşat de viaţa cotidiană, în sihăstria lui, îi aduceau alinare povestirile înflăcărate despre viaţa la curtea de la Versailles a lui Ludovic al XlV-lea, legendele vechilor zei germanici şi ale întunecatei istorii a teutonilor, precum şi o întreagă lume de vise. Detesta atât de mult propriu-i secol, propriu-i anturaj, încât îşi căuta neobosit refugiul într-o altă ambiantă, mai putin ostilă, una plină de castele şi de palate din granit şi marmură, unde putea retrăi gloria vremurilor apuse, populate nu cu figurile neprietenoase ale curţii de la Miinchen, ci cu fantomele lui Parsifal, Lo-hengrin, Ludovic al XlV-lea şi a Măriei Antoaneta. Nu-mai gratie dramelor muzicale wagneriene, Ludwig a reuşit să evadeze, desi pentru scurtă vreme, într-un spatiu s* un timp unde se simţea cu adevărat acceptat, o eră a cavalerismului şi a fecioarelor frumoase, a cavalerilor neînfricaţi şi a cârmuirii de inspiraţie divină. Toate în jurul său, realităţile poziţiei lui – presiunile politice şi războaiele cu Prusia, intrigile politicienilor bavarezi, neputinţa de a fi monarh luminat în Bavaria – 1-au împins pe Ludwig tot mai mult spre această lume a iluziilor si, o dată cu trecerea anilor, el a retezat aproape şi ultimele legături cu societatea, cu tot ce se afla dincolo de pro-pria-i existentă rarefiată. Luptele sale cu Otto von Bis-mark, şi curtenii care puneau piedici prieteniei lui cu Wagner, condamnarea de către aceştia a tendinţelor sale lăuntrice spre solitudine şi practicarea homosexualităţii i-au strivit sufletul. Neînţeles şi singuratic, victimă a împrejurărilor şi a propriului caracter, îşi căuta refugiul într-un univers al închipuirii, în plimbări la miez de noapte prin întunecatele păduri bavareze, în tainice aventuri amoroase cu o serie de grăjdari şi soldaţi. Se şuşotea pe seama lui, era socotit nebun, se uneltea îm-potrivă-i şi era trădat – toate acestea fiindcă refuza să se supună convenientelor sociale şi să-şi trăiască viaţa aşa cum se cuvenea, potrivit regulilor de conduită. Dar se pare că nimic nu prevestise această tragedie copleşitoare atunci când viitorul Ludwig al II-lea venise pe lume, în acea fermecătoare seară de vară, întâmpinat cu bucurie şi speranţa deopotrivă de către familie şi supuşi.

Anul naşterii lui Ludwig, 1845, a consemnat, de asemenea, şi un eveniment jubiliar: împlinirea a 25 de ani de domnie a bunicului său, regele Bavariei, prilej de parade strălucitoare şi treceri în revistă a trupelor, cu mulţimi cuprinse de emoţie şi baluri elegante, cinstind aşadar cu mare fast aniversarea unui pătrar de secol de la urcarea monarhului pe tron. Prin naştere, pruncul atunci venit pe lume, era moştenitorul uneia dintre cele mai renumite dinastii regale din întreaga Europă, neamul VVittelsbach. Ludwig I era al douăzeci şi patrulea urmaş în linie genealogică a ducilor şi principilor-electori, care cârmuiseră în Bavaria, dar abia al doilea deţinător al titlului de rege. Ca dinastie, coborâtorii din această stirpe erau adesea sclipitori, având preocupări artistice şi fiind dăruiţi cu o hotărâre dârză, strălucitoare, de a reuşi în tot ce întreprindeau, trăsătură de caracter moştenita pesemne de la strămoşul lor îndepărtat, Carol cel Mare, încoronat la Roma ca împărat al Sfântului Imperiu roman. Sub stăpânirea Wittelsbachilor, Bavaria a prosperat si, în 1918, când dinastia a fost înlăturată de la putere, tara lor – singura dintre statele germane conduse până atunci de kaizerul Wilhelm al II-lea – avea să-şi păstreze un grad impresionant de autonomie în cadrul noii Republici de la Weimar. Dar, pasămite, începuturile acestui neam au fost umile, cufundate în negura istoriei teutonilor.

Wittelsbachii îşi trăgeau obârşia din vita Scheyernilor, o familie aristocratică veche, care stăpânea un mic ţinut autonom, situat lângă castelul lor de la Pfaffenhofen. În 1180, pe când Europa era sfâşiată de cruciade şi războaie, împăratul Friedrich I Barbarossa 1-a numit duce al Bava-riei pe capul familiei Scheyern, contele Otto. Aflând de un asemenea noroc, întrucât Wittelsbachii nu câştigaseră vreodată puterea nici chiar prin luptă sau răzmerită, Otto von Scheyern şi-a strâns toate bunurile şi s-a mutat de la Pfaffenhofen în castelul Wittelsbach. A şi preluat numele castelului, astfel născându-se o dinastie regală. ^Domnia Wittelsbachilor a ajuns la apogeu în 1314, Când unul dintre descendenţi a fost proclamat Ludwig al III-lea al statelor germane. Desi cunoscut în istorie pur şi simplu drept Ludwig Bavarezul, în culmea puterii sale, în 1328, el şi-a arogat titlul de împărat al Sfântului Imperiu roman. Domnia sa a fost marcată însă de necazuri: încercarea de a controla destinele Italiei 1-a adus în conflict cu Papa loan al XXII-lea, care, în disperare de cauză, 1-a excomunicat pe Ludwig şi a încercat să-i revoce rangul imperial şi celelalte demnităţi. Totuşi, Ludwig s-a dovedit a fi mult mai viclean pentru a cădea victimă intrigilor Vaticanului: şi-a adunat o oştire imensă, a mărşăluit în fruntea ei trecând Alpii şi 1-a mazilit pe stingheritorul Papă. După aceea, de-a lungul veacurilor, catolicii Wittelsbachi s-au aflat într-un permanent antagonism cu Sfântul Scaun pe tema problemelor influentei religioase şi ale politicii de stat.

Familia şi-a câştigat regatul de-abia în 1806, după ce deţinuse sute de ani titlurile de duce şi principe-elector. Încheind o alianţă oportună cu Napoleon, principele-elector Maximilian Josef I a cimentat apoi şi mai mult relaţiile cu atotputernicul Bonaparte, căsătorindu-şi fiica, Amelia, cu Eugene de Beauharnais, fiul vitreg al împăratului. Soldaţii lui Maximilian Josef au mărşăluit alături de „Marea armată” napoleoniană, înaintând triumfător în lungul şi-n latul Europei, învingând totul în cale, iar loialitatea principelui-elector i-a fost răsplătită cu acordarea suveranităţii asupra Bavariei.

Dar succesele proaspăt încoronatului rege nu s-au sfârşit cu amintita legătură matrimonială cu familia împăratului francez, întrucât Maximilian I şi-a căsătorit şi celelalte fete cu pretendenţi la fel de distinşi. Elizabeth, ca sotie a sefului familiei Hohenzollern, a devenit regina Prusiei; Mărie s-a măritat cu regele Saxoniei, Caroline cu împăratul Franz I al Austriei, iar Sophia, printr-o întorsătură destul de complicată a evenimentelor, 1-a luat în căsătorie pe propriu-i nepot, moştenitorul tronului austriac, devenind astfel nora propriei sale surori, Caroline. De fapt, în ceea ce-i priveşte pe Wittelsbachi, acest grad extrem de incestuos al căsătoriilor între consângeni reprezenta de multă vreme un mod de viaţă, în ciuda excentricităţilor vizibile cauzate adesea de asemenea înrudiri.

În timpul domniei lui Maximilian Josef ca monarh al Bavariei, rudele sale au înţesat curţile regale din Hessen, Baden, Prusia, Saxonia şi Austria; pe măsură ce secolul al XlX-lea înainta, s-au înjghebat şi alte legături prin căsătorii cu familiile domnitoare din Spania, România, Grecia, Rusia, Suedia, Danemarca şi Marea Britanie.

Ragatul bavarez era în veacul al XlX-lea unul dintre cele treizeci şi nouă de state independente care formau Deutscher Bund sau Confederaţia Germană, creată în 1815, la Congresul de la Viena, din rămăşiţele „Sfântului Imperiu roman de naţiune germană”. Bavaria reprezenta cel mai întins ţinut, hotărnicit de ampla buclă descrisă de Alpii colţuroşi de-a lungul frontierei tiroleze şi înglobând Franconia, părti din Suabia, precum şi albiile şerpuitoare săpate de Dunăre şi de râurile Inn şi Isar. Cea mai mare parte a pământului era arabil. Gospodării ţărăneşti se răsfirau pe zonele colinare şi pe câmpiile nesfârşite dinspre nord, mărginite de pădurile întunecate ale Boemiei şi Prusiei. Către sud, lacuri şi smârcuri mocirloase se aşterneau în depresiuni, sfârşindu-se brusc în Alpii ameninţători. La fiecare câteva mile, cătune şi sate Se înmănuncheau în jurul bisericilor văruite, durate în stil rococo, cu domuri în formă de bulb. De-a lungul şi de-a latul tării, clădiri medievale cu picturi în fresce şi scuaruri pavate cu piatră vibrau de ecoul Evului Mediu timpuriu din istoria Europei, aspectul lor sumbru fiind înviorat de frontoane bogat sculptate şi de o horbotă de flori strălucitoare revărsată din vase de pământ, tot timpul verii.

Cele patru milioane şi jumătate de trăitori populau Bavaria sub stăpânirea Wittelsbachilor. Multi erau ţărani, harnici şi truditori, oameni simpli, legaţi de pământ şi devotaţi celor două forte care le guvernau viaţa: influenta laică a dinastiei Wittelsbach şi puterea spirituală a Bisericii Catolice. Pe la mijlocul secolului al XlX-lea, ascensiunea protestantismului a subminat autoritatea tradiţională a Romei asupra popoarelor germanice, aproape o treime din acestea convertindu-se la Biserica Luterană. Dar chiar asa, tradiţia catolică a rămas adânc înrădăcinată, mai ales în Bavaria: sărbătorile creştineşti şi posturile erau ţinute de ambele părti ale populaţiei, fiecare sat se fălea cu o troiţă închinată sfântului protector şi aşezată la margine de drum, iar calendarul liturgic domina zilele şi lunile existentei umane. Religia catolică şi puterea regală au chezăşuit o atmosferă de stabilitate într-o lume aflată în rapidă schimbare, cei mai multi bavarezi rămânând credincioşi cu trup şi suflet idealurilor perpetuate de-a lungul secolelor de vieţuire în general liniştită: biserica, tronul, familia şi patria. Desi regatul era înconjurat din toate părţile de alti membri ai Confederaţiei germane, bavarezii tindeau în ansamblu să privească celelalte state co-asociate la Deutscher Bund cu un anume grad de neîncredere, ceea ce reflecta atitudinile xenofobe larg răspândite atât în provincie cât şi la oraşe.

În centrul vieţii bavareze se situa Miinchen-ul, capitala regatului. Miinchen-ul era, în veacul al XlX-lea, un amalgam bizar de vechi şi modern. Desfăşurându-se de-a lungul terenurilor joase, mlăştinoase, ce hotărniceau Alpii/reşedinţa monarhică se mândrea cu case medievale construite pe jumătate din lemn şi cu pieţe pietruite; totuşi, în vremea naşterii celui ce avea să fie Ludwig al II-lea, oraşul cunoscuse deja o dezvoltare industrială rapidă. Vizitatorii erau deseori frapaţi de dicotomia Munchen-ului, întrucât în ciuda clădirilor frumoase şi a faimei academice şi culturale, urbea încă mai păstra ceva mai mult decât o simplă notă provincială. Aceasta putea fi lesne percepută gratie bâlciurilor de pe străzi, unde ţăranii din satele învecinate veneau să-şi vândă produsele la tarabe improvizate, căruţelor trase de cai care aglomerau arterele centrale şi bulevardele, precum şi distracţiilor uşor burgheze din berării, cu fanfare zgomotoase şi dănţuitori tirolezi. Aceste elemente contrastante confereau capitalei bavareze un farmec aparte, întru totul diferit de atmosfera oarecum sumbră şi apăsătoare, predominantă în oraşele învecinate, Viena, la sud, şi Berlinul, mult mai departe, la nord.

Miinchen-ul fusese întemeiat în veacul al Xl-lea ca loc de azil al Bisericii Catolice. Datorită poziţiei sale geografice în centrul Europei, Miinchen-ul s-a găsit adeseori în calea armatelor invadatoare atât dinspre nord, cât şi dinspre sud. Drept urmare, a fost în dese rânduri ocupat de puteri străine, jefuit şi ars de austrieci, italieni şi suedezi, precum şi de olandezi şi francezi. Şapte turnuri fortificate, cu porţi solide, se înaltă peste zidurile care mai încercuiesc mcă centrul oraşului, crenelurile şi zimţii ambrazurilor nind o mărturie mută a unui trecut zbuciumat.

Mărginind periferia oraşului, apele repezi ale râului Sar unduiau pe lângă parcuri şi grădinile palatelor; râul era traversat de poduri de piatră, înfrumuseţate cu motive ornamentale, străjuit de cheiuri de granit şi flancat de străzi largi, umbrite de şiruri falnice de tei cu crengile împreunate ca un păienjeniş. In zilele cu cer limpede, Mimchen-ul oferea către sud o perspectivă magnifică a Alpilor învecinaţi. Vânturile de la munte se abăteau peste oraş, aducând o oarecare uşurare în verile cu zăpuşeala jilavă şi în toiul iernilor cu ploi reci ca gheata şi ninsori care-i făceau pe locuitori să dârdâie de frig.

Armonizându-se cu linia crestelor proiectate în depărtare, conturul capitalei pe cerul dominat de vârfuri de clopotniţa şi de cupole reflecta credinţele catolică şi protestantă, adânc înrădăcinate în sufletul bavarez. Stilurile acestor minuţios ornamentate lăcaşuri ale Domnului, variind de la trăsăturile caracteristice ale Renaşterii italiene reprezentate de Catedrala Sfântul Mihail, cu enormele sale arcuri în plin cintru*, placate cu stuc, până la greoaiele detalii baroce ale bisericii Theatiner-kirsche, zidită de principesa-electoare Henrietta Adelaida întru celebrarea naşterii fiului ei Maximilian, oglindeau toate natura diversă a oraşului. Cea mai impunătoare dintre bisericile capitalei bavareze, Frauenkirche sau Catedrala Sfintei Fecioare, fusese înălţată în stil gotic „flamboyant”* în secolul al XV-lea. Turnuri gemene, încununate cu domuri scunde, la o înălţime de peste trei sute de picioare deasupra acoperişurilor învelite cu olane, dominau oraşul ce se răsfira mai jos, deschizând o panoramă uimitoare asupra capitalei, până spre ţinuturile

* cintru – partea concavă a unei bolti * Denumire a ultimei perioade a artei gotice, începând cu veacul al XV-lea.

Înverzite şi roditoare, întunecata criptă a catedralei găzduieşte sicriul monumental, lucrat cu migală în piatră, alui Ludwig Bavarezul, cel mai strălucit dintre toţi suveranii dinastiei Wittelsbach.

Miinchenezii iubeau plăcerile, cea mai mare dintre acestea fiind savurarea berii, băutură preferată a întregului oraş. În Platzl, sălăşluia Hofbrăuhaus, prima fabrică de bere a statului, înfiinţată în 1585 de către ducele Wilhelm al V-lea. La orice oră din zi şi din noapte, pe timp de iarnă şi de vară, oamenii se adunau fie în taverne şi grădini-restaurante, fie în cluburi private, cu pereţii lambrisaţi, şi-n baruri la modă, pentru a închina o halbă cu bere proaspătă. Băutura tradiţională stabilea o legătură comună între toate clasele sociale, de la aristocraţie până la ţărănime. Bârfe, zvonuri, cele mai recente vesti, discuţii de familie puteau fi auzite în aceste vetre de întrunire, îndrăgostiţii îşi dădeau întâlnire aici, pentru a sărbători vreun eveniment, afaceriştii pentru a încheia un târg şi a fixa, după calendar, datele tranzacţiilor, iar politicienii, pentru a le vorbi alegătorilor şi a-i convinge. La sfârşitul zilei, cu toţii se simţeau bavarezi, sufleteşte legaţi prin loialitatea fată de patrie, coroană şi biserică.