Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 41

La nord-vest de Vilnius, în apropiere de râul Neris, se află ruinele unei vechi centrale electrice, prima din regiune. În vremurile bune, alimenta orașul cu ceva electricitate și mai multe joagăre și o fabrică aflate pe mal. Mergea în toate anotimpurile, deoarece putea fi aprovizionată cu cărbune polonez adus pe calea ferată îngustă, sau cu barjele pe râu.

Luftwaffe bombardase clădirea în primele cinci zile ale invaziei germane. După ce apăruseră liniile electrice sovietice, nu mai fusese reconstruită.

Drumul către centrală era blocat de un lanț legat de doi stâlpi din beton. Lacătul era ruginit pe dinafară, dar era bine uns în interior. Un anunț în rusă, lituaniană și poloneză spunea: OBUZE NEEXPLODATE, INTRAREA INTERZISĂ.

Dortlich coborî din camion și lăsă lanțul la pământ. Sergentul Svenka trecu cu mașina peste el. Pietrișul drumului era acoperit cu tufișuri care zgâriau caroseria cu un sunet înăbușit.

— Aici este locul în care întreaga echipă… spuse Svenka.

— Da, replică Dortlich, tăindu-i vorba.

— Chiar crezi că sunt mine pe aici?

— Nu. Iar dacă mă înșel, să ții asta pentru tine, spuse Dortlich.

Nu-i stătea în fire să facă altora confesiuni, iar faptul că avea nevoie de Svenka îl enerva.

O baracă de tablă, ruginită pe o latură, se afla în apropierea fundației crăpate și înnegrite a centralei electrice.

— Mergi până la dâmbul de colo. Dă jos lanțul din spate, indică Dortlich.

Dortlich legă lanțul de cârligul de remorcare al camionului, scuturând zalele ca să fie sigur că legătura este bună. Dispăru prin tufișuri ca să găsească un palet de lemn și să prindă lanțul de acesta, apoi porni cu camionul înainte până când paletul acoperit cu tufișuri se mișcă suficient pentru a lăsa în urmă ușile din metal ale unui adăpost antiaerian.

— După ultimul lor raid aerian, germanii au trimis parașutiști care să controleze vărsarea râului Neris, spuse Dortlich. Personalul centralei s-a adăpostit aici. Un parașutist a bătut la ușă și, când i s-a deschis, a aruncat înăuntru o grenadă incendiară. A fost greu de curățat locul. Îți ia un minut să te obișnuiești.

În timp ce vorbise, Dortlich descuiase trei lacăte de la ușă.

Ușile săriră în lături și aerul stătut îi dădu lui Svenka senzația de pârjol. Dortlich aprinse lanterna electrică și coborî pe treptele metalice. Svenka luă o gură de aer și-l urmă. Interiorul fusese văruit și se afla acolo un șir întreg de cufere din lemn. În ele erau obiecte de artă. Icoane învelite în zdrențe și un rând lung de tuburi din aluminiu, numerotate și sigilate cu ceară. Dincolo de cufere se aflau rame goale de tablou, unele cu sforile atârnând, altele cu resturi ale tablourilor care fuseseră tăiate în grabă.

— Adu tot ce este pe rândul ăsta și pe cele din capăt, spuse Dortlich.

Luă și el câteva colete învelite în pânză de cort și-l conduse pe Svenka la magazia de tablă. Înăuntru, pe capre, se afla un sicriu din stejar pe care era sculptat simbolul Asociației Mării Klaipeda și al Sindicatului Muncitorilor Portuari. Sicriul avea o bară decorativă de jur împrejur, iar partea inferioară era de culoare mai închisă, ca sub linia de plutire a unui vapor, un element decorativ extrem de elegant.

— Vasul în care va pleca sufletul tatălui meu, spuse Dortlich. Adu-mi cutia cu câlți. Cel mai important lucru este să nu se audă nimic.

— Dacă s-ar auzi ceva, ar crede că sunt ciolanele lui.

Dortlich îl pocni pe Svenka peste bot.

— Fii mai respectuos. Adu-mi șurubelnița.

Capitolul 42

Hannibal Lecter coborî fereastra murdară a compartimentului privind lung cum trenul șerpuia printre teii și pinii înalți de pe ambele părți ale căii ferate, apoi, când trecu la mai puțin de doi kilometri de el, văzu turnurile castelului Lecter. Câțiva kilometri mai încolo, trenul se opri scârțâind și șuierând în halta Dubrunst, unde urma să se aprovizioneze cu apă. Câțiva soldați și o mână de muncitori coborâră să se ușureze pe terasament. O vorbă aspră aruncată de conductor îi determină să se întoarcă în vagoane. Hannibal coborî odată cu ei, cu bagajele în spate. Când conductorul urcă în tren, Hannibal păși în pădure. Rupsese în bucăți o foaie de ziar, în caz că mecanicul l-ar fi văzut de pe locomotivă. Așteptă în pădure până când auzi pufăitul trenului și locomotiva cu aburi îndepărtându-se. Acum era singur în pădurea tăcută. Era obosit, dar hotărât.

Pe când Hannibal avea șase ani, Berndt îl dusese în spate în timp ce urcase pe scările de pe tancul cu apă și-l lăsase să se uite dincolo de marginea acoperită cu mușchi în apa care reflecta o porțiune rotundă de cer. Exista și o scară interioară, de asemenea. Berndt o folosea ca să înoate în bazin împreună cu o fată din sat, ori de câte ori avea ocazia. Berndt era acuma mort, departe, în adâncurile pădurii. Fata probabil că murise și ea.

Hannibal se spălă rapid în bazin. Se gândi la Lady Murasaki în apă, se gândi cum ar fi fost să înoate cu ea în bazin.

Porni iar în lungul căii ferate, intrând în pădure când auzi o drezină. Doi unguri negricioși acționau sistemul de propulsie al acesteia având cămășile înnodate în jurul mijlocului.

La un kilometru de castel, o linie electrică de înaltă tensiune, sovietică, traversa calea ferată. Buldozerele îi tăiaseră cale prin pădure. Hannibal putu simți încărcătura de electricitate statică când trecu pe sub fire și părul i se ridică pe brațe. Se îndepărtase suficient de linia electrică și de aceea de cale ferată ca să caute cu binoclul tatălui său un loc unde ar putea să-și pună tabăra. Erau două drumuri până la cabana de vânătoare, dacă aceasta mai era acolo. Linia de înaltă tensiune mergea de-a dreptul către orizont. Dacă ar fi continuat în acea direcție, ar fi trecut la câțiva kilometri de cabana de vânătoare.

Luă din bagaj o rație de la armata americană, aruncă țigaretele îngălbenite și mâncă toată carnea din conservă în timp ce medita. Scările prăbușindu-se peste bucătar, grinzile venind peste ei.

Era posibil să nu mai existe cabana de vânătoare. Dacă mai era acolo, tot ce ar mai fi fost în ea ar fi fost lucrurile prea grele pentru a fi luate de jefuitori. Pentru a face ceea ce nu putuseră să facă jefuitorii, avea nevoie de putere. Spre castel, atunci.

Chiar înainte de apus, Hannibal ajunse, prin pădure, lângă castelul Lecter. În timp ce se uita la căminul lui, rămăsese indiferent și lipsit de emoții; nu-i sănătos să-ți vezi locurile copilăriei, dar te ajută să vezi cât de la pământ ești, presupunând că vrei să știi adevărul.

Hannibal văzu castelul negru în lumina slabă a apusului, ca și cum ar fi fost decupat, bidimensional, castelul în care trăiau păpușile din hârtie ale lui Mischa. Castelul ei de hârtie însemna mai mult pentru el decât acesta din piatră. Păpușile din hârtie se curbau când ardeau. Flăcări pe hainele mamei sale.

Dintre pomii din spatele grajdului putea auzi limpede zgomotul cinei și pe orfani cântând Internaționala. O vulpe lătră în pădure în spatele lui.

Un bărbat cu cizmele murdare ieși din grajd cu un hârleț și o găleată și trecu prin grădină către bucătărie. Se așeză pe Piatra Judecății și își scoase cizmele, apoi intră în bucătărie.

Bucătarul zăcea pe Piatra Judecății, spunea Berndt. Împușcat pentru că era evreu și-l scuipase pe omul din trupele auxiliare care-l împușca. Berndt nu rostise niciodată numele acestuia. „Mai bine să nu-l știi până când nu se va termina războiul”, spusese strângându-și pumnii.

Întuneric deplin acum. Electricitatea mai funcționa cel puțin într-o parte a castelului Lecter. Când lumina se aprinse în biroul directorului, Hannibal luă binoclul de câmp. Prin deschizătura ferestrei putea să vadă că tavanul în stil italian al mamei sale fusese văruit în stil stalinist pentru a fi acoperite personajele mitologiei burgheze. Imediat apăru și directorul în cadrul ferestrei, cu o sticlă în mână. Era greoi și gârbovit. Supraveghetorul-șef apăru în spatele lui și-i puse mâna pe umăr. Directorul plecă de la fereastră și, peste câteva momente, lumina se stinse.

Nori zdrențuiți treceau peste lună, umbra lor acoperind ca un văl clădirile și odihnindu-se pe acoperiș. Pe urmă, mișcându-se odată cu umbra unui nor, traversă către grajd. Putea auzi cum calul uriaș fornăia în întuneric.

Cesar se trezi și hârâi să-și curețe gâtul, iar urechile i se ciuliră către intrare pentru a-l auzi pe Hannibal pătrunzând în boxă. Hannibal îi suflă în nas și-l frecă pe coamă.

— Trezește-te, Cesar, spuse el la urechea calului.

Urechea lui Cesar se îndreptă către fața lui Hannibal. Trebui să-i pună degetul sub nas ca să-l împiedice să fornăie de bucurie. Își puse mâinile cupă în fața lanternei și o aprinse cât să se uite la cal. Cesar era țesălat și potcovit. Trebuie să fi avut treisprezece ani acum, născut fiind când Hannibal avea cinci.

— Ai mai pus pe tine o sută de kile, spuse Hannibal.

Cesar îl împinse prietenește cu botul și Hannibal se feri în colțul boxei. Îi puse frâul și șaua și le prinse bine. Atârnă o desagă cu grăunțe de șa, iar Cesar întoarse capul spre ea, dorind să le mănânce pe loc.

Hannibal se duse la magazia în care fusese închis pe când era copil și luă un colac de frânghie, niște unelte și un felinar. Apoi duse de frâu calul pe pietriș și pe pământul moale spre pădure și spre cornul lunii.

Nu se dădu alarma la castel. Supraveghind din turnul crenelat de la apus, sergentul Svenka luă microfonul stației radio portative cărată cu greu pe cele două sute de trepte.