Harry Potter şi Ordinul Phoenix

... să genereze lipsă de înţelepciune...

În fotoliul din faţa focului era cald şi confortabil, ploaia încă răpăia pe pervazuri, Şmecherilă torcea, flăcările sfârâiau...

Cartea îi alunecă din mâini lui Harry şi ateriză cu o bufni­tură surdă pe covorul din faţa focului. Capul îi căzu într-o parte...

Mergea iar de-a lungul unui hol fără ferestre, cu paşii răsunându-i în urechi. În timp ce uşa de la capătul cori­dorului era din ce în ce mai mare, inima îi bătea rapid de emoţie... de-ar fi putut să o deschidă... să treacă dincolo...

Întinse mâna... vârfurile degetelor erau la câţiva cen­timetri de ea...

― Harry Potter, domnule!

Se trezi cu o tresărire. În camera de zi fuseseră stinse toate lumânările, însă ceva se mişca prin apropiere.

― Cine-i acolo? zise Harry, ridicându-se în scaun.

Focul aproape că se stinsese, iar camera era foarte întunecată.

― Dobby v-a adus bufniţa, domnule! zise o voce chiţăitoare.

― Dobby? zise Harry cu un glas gros, uitându-se prin întu­neric către direcţia de unde venea vocea.

Dobby, Spiriduşul de casă, stătea lângă masa pe care Hermione lăsase douăsprezece pălării tricotate. Urechile sale mari şi ascuţite ieşeau acum pe sub toate pălăriile pe care le tricotase Hermione vreodată, după câte se părea. Le purta unele peste altele, aşa că arăta ca şi cum i se alungise capul cu aproape un metru, iar pe ultimul ciucure era aşeza­tă Hedwig, ciripind senin şi evident vindecată.

― Dobby s-a oferit voluntar să îi aducă bufniţa înapoi lui Harry Potter, chiţăi Spiriduşul, cu o expresie de adorare desăvârşită pe chip. Domnule, doamna profesoară Grubbly-Plank a zis că acum este bine.

Făcu o plecăciune foarte joasă, încât nasul ca un creion se frecă de suprafaţa tocită a covorului din faţa şemineului, iar Hedwig scoase un strigăt indignat şi zbură până pe braţul fotoliului lui Harry.

― Mulţumesc, Dobby! zise Harry, mângâind-o pe cap pe Hedwig şi clipind des, încercând să scape de imaginea uşii din vis... care fusese atât de reală.

Cercetându-l cu mai mare atenţie pe Dobby, observă că Spiriduşul de casă purta şi mai multe fulare şi nenumărate şosete, astfel încât picioarele îi păreau mult prea mari pen­tru restul corpului.

― Ăă... ai luat toate hainele pe care le-a lăsat Hermione?

― O, nu, domnule, zise Dobby fericit. Dobby i-a dus unele şi lui Winky, domnule.

― Da, ce mai face Winky? întrebă Harry.

Lui Dobby i se pleoştiră puţin urechile.

― Winky tot bea, domnule, bea mult, zise el cu tristeţe, plecându-şi ochii verzi, rotunzi şi mari cât nişte mingi de tenis. Tot nu o interesează hainele, Harry Potter. Şi nici pe ceilalţi spiriduşi de casă. Nici unul nu mai vrea să mai facă ordine în Turnul Cercetaşilor, nu când sunt ascunse pălării şi şosete peste tot. Li se pare că este jignitor, domnule. Dobby le face pe toate singur, domnule, dar pe Dobby nu îl deranjează, domnule, căci speră întotdeauna să îl întâl­nească pe Harry Potter şi în seara acesta, domnule, dorinţa i s-a îndeplinit!

Dobby făcu iar o plecăciune până la pământ.

― Dar Harry Potter nu pare fericit, continuă Dobby, îndreptându-se şi uitându-se timid la Harry. Dobby l-a auzit vorbind în şoaptă în somn. Harry Potter a avut coşmaruri?

― Nu tocmai coşmaruri, zise Harry, căscând şi frecându-se la ochi. Am avut vise şi mai rele.

Spiriduşul îl cercetă pe Harry cu ochii săi mari, ca nişte sfere. Apoi zise foarte serios, plecându-şi urechile:

― Dobby şi-ar dori să îl poată ajuta pe Harry Potter, căci Harry Potter l-a eliberat pe Dobby şi acum Dobby este mult, mult mai fericit.

Harry zâmbi.

― Nu ai cum să mă ajuţi, Dobby, dar îţi mulţumesc pen­tru propunere.

Se aplecă şi îşi ridică manualul de Poţiuni. Trebuia să încerce să îşi termine eseul a doua zi. Închise cartea şi, când o făcu, focul îi lumină cicatricele albe de pe mână ― rezul­tatul detenţiilor cu Umbridge...

― Stai puţin, Dobby, ai putea să faci ceva pentru mine, zise Harry rar.

Spiriduşul se uită la el, zâmbind larg.

― Orice, Harry Potter, domnule.

― Trebuie să găsesc un loc unde douăzeci şi opt de oameni să poată să exerseze Apărarea contra Magiei Negre fără să fie descoperiţi de nici un profesor. Mai ales de profesoara Um­bridge, zise Harry şi îşi încleştă mâna pe carte, astfel încât cica­tricele îi străluciră albe ca laptele.

Se aşteptase ca spiriduşului să-i piară zâmbetul sau să i se pleoştească urechile; se aşteptase să spună că era imposibil, sau că va încerca să găsească un loc, însă nu îşi prea făcea speranţe. Însă nu se aşteptase ca Dobby să facă un mic salt, fluturându-şi urechile vesel, şi să bată din palme.

― Dobby ştie locul perfect, domnule! zise el fericit. Dobby i-a auzit pe alţi spiriduşi de casă vorbind despre el când a venit la Hogwarts, domnule. Nouă ne este cunoscut drept Camera Du-Te-Vino, domnule, sau Camera Necesităţii!

― De ce? spuse Harry curios.

― Pentru că este o cameră în care se poate intra, zise Dobby cu seriozitate, când ai cu adevărat nevoie de ea. Uneori este acolo, uneori nu este, însă când apare, este mereu echipată conform nevoilor căutătorului. Dobby a folosit-o, domnule, zise Spiriduşul, coborându-şi vocea şi părând vinovat, când Winky a fost foarte beată; a ascuns-o în Camera Necesităţii şi acolo a găsit antidoturi pentru Berezero, un pat drăguţ de spiriduş de casă, pe care să o întind ca să doarmă, domnule... şi Dobby ştie că domnul Filch a găsit materiale suplimentare de curăţat când şi-a ter­minat proviziile, domnule, şi...

― Şi dacă ai avea mare nevoie să te duci la baie, zise Harry, amintindu-şi deodată ceva ce spusese Dumbledore la Balul de Crăciun de anul trecut, s-ar umple cu oale de noapte?

― Dobby presupune că da, domnule, zise Dobby, încuvi­inţând din cap cu sinceritate. Este o cameră cât se poate de uimitoare, domnule.

― Câţi oameni ştiu de ea? zise Harry, îndreptându-se în fotoliu.

― Foarte puţini, domnule. Mulţi o găsesc când au nevoie de ea, domnule, dar de cele mai multe ori nu o mai găsesc a doua oară, pentru că nu ştiu că este mereu acolo, aştep­tând să fie folosită, domnule.

― Sună extraordinar, zise Harry, cu inima bătându-i pu­ternic. Dobby, pare perfectă. Când poţi să-mi arăţi unde este?

― Oricând, Harry Potter, domnule, spuse Dobby, încân­tat de entuziasmul lui Harry. Am putea să mergem şi acum, dacă vreţi!

Pentru o clipă, Harry fu tentat să meargă cu Dobby. Aproape că se ridicase, intenţionând să se ducă în cameră să-şi ia Pelerina Invizibilă, când, nu pentru prima oară, o voce foarte asemănătoare cu cea a lui Hermione îi şopti în ureche: nechibzuit. Era, totuşi, foarte târziu, era extenuat şi avea de terminat eseul pentru Plesneală.

― Nu astă-seară, Dobby, zise Harry cu jumătate de gură, aşezându-se la loc. Este foarte important... nu vreau să o dau în bară, trebuie gândit totul cu grijă. Auzi, poţi să-mi spui exact unde este Camera asta a Necesităţii şi cum să ajung la ea?
*
Robele le fluturau şi vâjâiau în jur, în timp ce traversară lipăind stratul de legume inundat, ducându-se la cele două ore consecutive de Ierbologie, unde abia auziră ce spunea profesoara Lăstar, din cauza răpăitului picăturilor de ploaie ca nişte bucăţi de gheaţă pe acoperişul serei. Lecţia de Grijă faţă de Creaturile Magice din acea după-amiază trebui ţinută în altă parte decât pe domeniul bătut de furtună, şi anume într-o clasă liberă de la parter. Spre marea lor uşu­rare, Angelina îi căutase pe membrii echipei ca să le spună că antrenamentul de vâjthaţ fusese anulat.

― Foarte bine, zise Harry încet când îl anunţă, pentru că am găsit un loc unde să avem prima întâlnire de Apărare. Astă-seară, la opt, etajul şapte, vizavi de tapiseria cu Barnabas cel Smintit, pe care îl bat nişte troli cu bâtele. Poţi să le spui tu lui Katie şi Aliciei?

Păru puţin jignită dar promise să le spună şi celorlalţi. Harry se întoarse înfometat la cârnaţii şi piureul său. Când îşi ridică privirea să ia o gură de suc de dovleac, văzu că Hermione îl privea.

― Ce este? zise el cu o voce groasă.

― Păi... nimic, doar că planurile lui Dobby nu sunt tot­deauna foarte sigure. Mai ţii minte când te-a făcut să îţi pierzi oasele braţului?

― Camera asta nu este doar o idee nebunească a lui Dobby; şi Dumbledore ştie, mi-a vorbit de ea la Balul de Crăciun.

Figura lui Hermione se lumină.

― Ţi-a zis Dumbledore de ea?

― Doar în trecere, zise Harry, ridicând din umeri.

― A, păi, atunci e în ordine, spuse Hermione vioaie, fără vreun alt comentariu.

Cei doi şi cu Ron petrecură aproape restul zilei găsind oamenii care semnaseră lista la "Capul de mistreţ" şi spu­nându-le unde să se întâlnească în seara aceea. Oarecum spre dezamăgirea lui Harry, Ginny fu cea care reuşi să le gă­sească prima pe Cho Chang şi pe prietena ei; însă, până la sfârşitul cinei se convinse că veştile fuseseră transmise fie­căruia dintre cei douăzeci şi cinci de oameni care apăruseră la "Capul de mistreţ".

La şapte jumătate Harry, Ron şi Hermione ieşiră din camera de zi a Cercetaşilor, Harry strângând în mână o anu­mită bucată de pergament vechi. Cei din anul cinci aveau voie pe hol până la ora nouă, însă toţi trei se tot uitau în jur neliniştiţi, în timp ce se îndreptau spre etajul şapte.

― Staţi puţin, îi avertiză Harry, desfăşurând pergamentul când ajunse la capul scărilor, atingându-i cu bagheta şi mur­murând: Jur solemn că nu e nimic de capul meu.

Pe pergamentul gol apăru o hartă a Şcolii Hogwarts. Punc­te mici şi negre, etichetate cu nume, se mişcau întruna, ară­tând unde erau diverşi oameni.

― Filch este la etajul doi, zise Harry, ţinând harta aproape de ochi, iar Doamna Norris este la etajul patru.

― Şi Umbridge? întrebă Hermione neliniştită.

― În biroul ei, zise Harry, arătând-o cu degetul. În ordine, la drum.

Merseră repede pe coridor către locul pe care i-l descrisese Dobby lui Harry ― o bucată de perete gol vizavi de o tapiserie imensă, care înfăţişa încercarea prostească a lui Barnabas cel Smintit de a-i învăţa pe troli să facă balet.

― Bine, zise Harry încet, în timp ce un trol mâncat de molii se opri din bătaia neîncetată a celui ce se dorise pro­fesor de balet pentru a se uita la ei. Dobby a zis să trecem dincolo de porţiunea asta de perete de trei ori, concentrân­du-ne asupra a ceea ce ne trebuie.

Aşa făcură, întorcându-se brusc în dreptul ferestrei chiar de dincolo de bucata de perete şi apoi în dreptul vazei de mărimea unui om de pe partea cealaltă. Ron închise ochii, concentrându-se; Hermione spuse ceva în şoaptă; Harry îşi ţinu pumnii strânşi, în timp ce se uita înainte.