Harry Potter şi Ordinul Phoenix
Yüklə 4,8 Mb.
|
| Weasley nimic nu poate să apere,
Un cerc măcar să blocheze nu poate, De asta Viperinii vor toţi să cânte: Weasley e al nostru rege. Weasley s-a născut printre pubele Mereu lasă balonul să intre Weasley o să ne aducă o victorie Weasley e al nostru rege. ― ... şi Alicia îi pasează înapoi Angelinei! strigă Lee. În timp ce cotea, lui Harry îi fierbea stomacul din cauza a ceea ce tocmai auzise: ştia că Lee încerca să acopere cuvintele cântecului. ― Haide Angelina... se pare că nu mai trebuie să treacă decât de portar!... trage la poartă... şut!... aaaah!... Bletchley, portarul Viperinilor, salvase golul; îi aruncă balonul lui Warrington, care goni cu el, zburând în zigzag printre Alicia şi Katie; cântecul de dedesubt era din ce în ce mai tare, pe măsură ce Narrington se apropia de Ron. Weasley e al nostru rege, Weasley e al nostru rege, Mereu lasă balonul să intre Weasley e al nostru rege. Harry nu se putu abţine: renunţând să caute Hoţoaica, îşi întoarse Fulgerul spre Ron, o siluetă singuratică din capătul îndepărtat al stadionului, plutind în faţa celor trei cercuri, în timp ce uriaşul Warrington gonea spre el. ― ... balonul este la Warrington, Warrington se îndreaptă spre poartă, a ieşit din raza baloanelor-ghiulea şi nu îl mai are în faţă decât pe portar... Dinspre tribunele Viperinilor, de dedesubt, se ridică un val răsunător de cântece:
Însă strigătele de încântare veniră dinspre capătul Viperinilor: Ron zburase haotic, cu braţele întinse, şi balonul trecuse direct printre ele şi prin cercul din mijloc. ― Viperinii marchează! se auzi vocea lui Lee printre uralele şi huiduielile mulţimii de dedesubt, aşa că este zece la zero pentru Viperini... ai avut ghinion, Ron. Viperinii cântară şi mai tare: WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE... ― ... Cercetaşii sunt iar în posesia balonului, şi iat-o pe Katie Bell croindu-şi drum pe teren... strigă Lee cu vitejie, deşi cântecele erau atât de răsunătoare, încât abia putea să se mai facă auzit peste ele. WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE WEASLEY E AL NOSTRU REGE... ― Harry, CE FACI? strigă Angelina, zburând pe lângă el ca să ţină pasul cu Katie. VEZI-ŢI DE JOC! Harry realiză că rămăsese locului în aer peste un minut, urmărind desfăşurarea meciului fără să se gândească deloc unde era Hoţoaica. Coborî îngrozit şi începu iar să dea roată terenului, uitându-se în jur şi încercând să ignore refrenul care acum tuna în tot stadionul: WEASLEY E Al NOSTRU REGE WEASLEY E AL NOSTRU REGE... Oriunde se uita, nu era nici urmă de Hoţoaică; Reacredinţă dădea ture în jurul stadionului, ca şi el. Trecură unul pe lângă altul pe la jumătatea terenului, zburând în direcţii opuse, iar Harry îl auzi pe Reacredinţă cântând tare: WEASLEY S-A NĂSCUT PRINTRE PUBELE... ― ... şi iată-l din nou pe Warrington, răcni Lee, care îi pasează lui Pucey, Pucey trece de Spinnet, haide, Angelina, poţi să-l opreşti ― se pare că nu ― însă un frumos balon-ghiulea trimis de Fred Weasley, adică, de George Weasley, ah, cui îi pasă, oricum, de unul dintre ei, Warrington scapă balonul şi Katie Bell... ăă... Îl scapă şi ea... aşa că iată-l pe Montague cu balonul, Montague, căpitanul Viperinilor, ia balonul şi se ridică, haideţi, Cercetaşilor, blocaţi-l! Harry zbură pe lângă capătul stadionului, prin spatele stâlpilor porţii Viperinilor, forţându-se să nu se uite la ce se întâmpla în partea lui Ron. În timp ce trecea vâjâind pe lângă portarul Viperinilor, îl auzi pe Bletchley cântând şi el cu mulţimea de dedesubt: WEASLEY NIMIC NU POATE SA APERE... ―... Pucey o evită iar pe Alicia şi se îndreaptă direct spre poartă, opreşte-l, Ron! Harry nu fu nevoit să se uite ca să vadă ce se întâmplase: se auzi un mormăit teribil dinspre capătul Cercetaşilor, însoţit de noi zbierete şi aplauze de la Viperini. Uitându-se în jos, Harry o văzu în tribune pe Pansy Parkinson, cu faţa ei de mops, chiar în primele rânduri, cu spatele la teren, în timp ce-i dirija pe suporterii Viperini care răcneau: DE-ASTA TOŢI VIPERINII VOR SĂ CÂNTE WEASLEY E AL NOSTRU REGE. Însă douăzeci la zero era o nimica toată, Cercetaşii încă aveau timp să-i ajungă din urmă sau să prindă Hoţoaica. Câteva goluri şi aveau să conducă iar ca de obicei, se asigură Harry pe sine, plutind, croindu-şi drum printre ceilalţi jucători şi urmărind ceva strălucitor, care se dovedi cureaua de la ceasul lui Montague. Însă Ron mai încasă două goluri. Acum în dorinţa lui Harry de a prinde Hoţoaica apăru şi un dram de panică. Măcar dacă ar fi putut să o prindă curând şi să termine meciul repede. ... Katie Bell de la Cercetaşi îl evită pe Pucey, se fereşte de Montague, bună întoarcere, Katie, îi pasează lui Johnson, Angelina Johnson ia balonul, trece de Warrington, se îndreaptă spre poartă, haide, Angelina ― CERCETAŞII MARCHEAZĂ! Este patruzeci la zece, patruzeci la zece pentru Viperini şi Pucey preia balonul... Harry auzi printre uralele Cercetaşilor răgetul pălăriei ridicole cu leu a Lunei şi se simţi încurajat; mai erau doar treizeci de puncte, o nimica toată, puteau să se redreseze uşor. Harry se feri de un balon ghiulea pe care Crabbe îl trimise vâjâind spre el şi reîncepu să cerceteze terenul înnebunit după Hoţoaică, cu un ochi pe Reacredinţă, în caz că dădea semne să o fi zărit, însă Reacredinţă, ca şi el, zbura în continuare în jurul stadionului, căutând fără succes... ―... Pucey îi pasează lui Warrington, Warrington lui Montague, Montague înapoi lui Pucey... intervine Johnson, Johnson preia balonul, Johnson către Bell, arată bine... adică rău... Bell este lovită de un balon-ghiulea trimis de Goyle de la Viperini şi Pucey intră iar în posesia balonului...
MEREU LASĂ BALONUL SĂ INTRE WEASLEY O SĂ NE ADUCĂ O VICTORIE...
Coborî în picaj... În câteva secunde, Reacredinţă coborî în goană din văzduh, în stânga lui Harry ― o siluetă verde cu argintiu, neclară, lipită de mătură... Hoţoaica ocoli unul dintre stâlpii porţii la bază şi porni către partea opusă a tribunelor; schimbarea ei de direcţie îi fu favorabilă lui Reacredinţă, care era mai aproape; Harry îşi întoarse Fulgerul; acum el şi Reacredinţă erau umăr la umăr... La câţiva metri de pământ, Harry îşi desprinse mâna dreaptă de pe mătură, întinzându-se după Hoţoaică... În dreapta sa, întinse braţul şi Reacredinţă, care încerca să ajungă la ea şi s-o apuce... Totul se termină în două secunde efemere şi disperate, de respiraţie tăiată... degetele lui Harry se strânseră în jurul micuţei mingi mişcătoare... unghiile lui Reacredinţă zgâriară deznădăjduite dosul palmei lui Harry... Harry se ridică pe mătură, ţinând în mână mingea care se zbătea, iar spectatorii Cercetaşi strigară la unison... Erau salvaţi, nu conta că Ron încasase acele goluri, nimeni nu avea să îşi amintească, atâta timp cât câştigaseră Cercetaşii... ZDUF.
Harry fu lovit de un balon-ghiulea în şale şi fu aruncat de pe mătură. Din fericire, era la doar doi-trei metri de pământ, având în vedere că plonjase atât de jos ca să prindă Hoţoaica, însă tot era rănit şi căzu pe spate pe terenul îngheţat. Auzi fluierul strident al doamnei Hooch, o explozie dinspre tribune, compusă din huiduieli, strigăte de supărare şi batjocoritoare, o bufnitură şi apoi vocea alarmată a Angelinei. ― Eşti bine? ― Sigur că da, zise Harry sumbru, apucând-o de mână şi lăsând-o să-l ridice. Doamna Hooch zbura către unul dintre jucătorii Viperini de deasupra lui, deşi nu putea să-şi dea seama cine era din unghiul acela. ― A fost matahala aia de Crabbe, zise Angelina supărată, a lovit balonul-ghiulea spre tine în clipa în care a văzut că prinseseşi Hoţoaica... dar am câştigat, Harry, am câştigat! Harry auzi pe cineva pufnind în spatele său şi se întoarse, ţinând încă strâns Hoţoaica în mână: Draco Reacredinţă aterizase în apropiere. Cu faţa albă ca varul de mânie, tot îşi bătea joc. ― I-ai salvat pielea lui Weasley, nu-i aşa? îi zise lui Harry. Nu am văzut niciodată un portar atât de prost... dar a fost născut printre pubele... ţi-au plăcut versurile mele, Potter? Harry nu răspunse. Se întoarse cu spatele ca să întâmpine restul echipei, ai cărei membri aterizau unul câte unul, strigând şi lovind triumfători aerul cu pumnii; toţi, în afară de Ron, care se dăduse jos de pe mătură lângă stâlpii porţii şi părea să îşi croiască drum către vestiare de unul singur. ― Am vrut să mai scriem nişte versuri! strigă Reacredinţă, în timp ce Katie şi Alicia îl îmbrăţişau pe Harry. Dar nu am găsit rime pentru "grasă" şi "urâtă"... ştii, am vrut să cântăm şi despre mama lui... ― Aşa e cu strugurii acri, zise Angelina, aruncându-i o privire dezgustată lui Reacredinţă. ― ... şi nu am putut să includem nici "inutil"... pentru tatăl lui, mă înţelegi tu... Fred şi George îşi dăduseră seama la ce se referea Reacredinţă. În timp ce dădeau mâna cu Harry, înţepeniră, întorcându-şi privirea spre Reacredinţă. ― Lasă! zise Angelina imediat, luându-i de braţ pe Fred. Lasă, Fred, lasă-l să ţipe, este supărat că a pierdut, parvenitul mic şi... ― ... dar ţie îţi place familia Weasley, nu, Potter? zise Reacredinţă batjocoritor, ţi-ai petrecut vacanţele la ei şi aşa mai departe, nu-i aşa? Nu înţeleg cum poţi să suporţi putoarea, dar presupun că, atunci când eşti crescut de Încuiaţi, până şi cocioaba familiei Weasley miroase bine... Harry îl prinse pe George. Între timp, fu nevoie de eforturile combinate ale Angelinei, Aliciei şi ale lui Katie pentru a-l împiedica pe Fred să sară pe Reacredinţă, care râdea în gura mare. Harry se uită în jur după doamna Hooch, care încă îl mustra pe Crabbe pentru atacul său nepermis cu balonul-ghiulea. ― Sau, Potter, zise Reacredinţă, râzând batjocoritor, în timp ce se dădea înapoi, poate că ţii minte cum puţea casa mamei tale, iar cocina familiei Weasley îţi aminteşte de ea... Harry nu fu conştient că îi dăduse drumul lui George, şi nu ştiu decât că, o clipă mai târziu, amândoi alergau spre Reacredinţă. Uitase complet că îi priveau toţi profesorii: nu vroia decât să-i provoace cât mai multă durere posibil lui Reacredinţă; neavând timp să îşi scoată bagheta, doar îşi retrase pumnul în care ţinea Hoţoaica şi îl afundă cât putu de tare în stomacul lui Reacredinţă... ― Harry! HARRY! GEORGE! NU! Auzi voci de fete care strigau, pe Reacredinţă ţipând, pe George înjurând, un fluierat şi răcnetele mulţimii din jurul lui, însă nu îi păsa. Abia când cineva din apropiere strigă "Impedimenta!" şi puterea vrăjii îl aruncă înapoi, abandonă încercarea de a-l toca pe Reacredinţă centimetru cu centimetru. ― Ce credeţi că faceţi? strigă doamna Hooch, în timp ce Harry se ridica în picioare. Se părea că ea fusese cea care aruncase Vraja de Oprire asupra lui; ţinea fluierul într-o mână şi bagheta în cealaltă; mătura fusese abandonată la câţiva metri depărtare. Reacredinţă era ghemuit pe pământ, scâncind şi gemând, şi îi curgea sânge din nas; George avea o buză umflată; Fred încă era ţinut cu greutate de cei trei înaintaşi, iar Crabbe chicotea. ― Nu am mai văzut un asemenea comportament... Înapoi la castel, amândoi, şi să vă duceţi direct la biroul şefului casei voastre! Duceţi-vă! Acum! Harry şi George părăsiră terenul cu paşi mari, gâfâind amândoi, fără să-şi spună nimic unul altuia. Strigătele şi cuvintele batjocoritoare ale mulţimii deveniră din ce în ce mai şterse, până când ajunseră în holul de intrare, unde nu mai auziră nimic, în afară de propriii lor paşi. Harry realiză că încă îi zvâcnea ceva în mâna dreaptă, având pumnul vătămat de la maxilarul lui Reacredinţă. Uitându-se în jos, văzu aripile arginti ale Hoţoaicei ieşindu-i printre degete şi zbătându-se să se elibereze. Nici nu ajunseră bine la uşa biroului profesoarei McGonagall, când ea se apropie cu paşi mari de-a lungul holului din spatele lor. Purta un fular de la Cercetaşi, dar şi-l dădu jos de la gât cu mâinile tremurânde, în timp ce se apropia de ei, părând neagră de supărare. ― Înăuntru! zise ea mânioasă, arătând spre uşă. Harry şi George intrară. Profesoara se duse în spatele biroului şi rămase în faţa lor, tremurând de furie şi aruncându-şi pe jos fularul Cercetaşilor. ― Ei, bine? zise ea. Nu am văzut niciodată o asemenea demonstraţie condamnabilă. Doi contra unu! Explicaţi! ― Ne-a provocat Reacredinţă, zise Harry cu rigiditate. ― V-a provocat? strigă profesoara McGonagall, dând cu pumnul în birou, astfel încât cutia de metal cu carouri alunecă de pe el şi se deschise cu putere, umplând podeaua cu Tritoni de turtă dulce. Tocmai pierduse, nu-i aşa? Sigur că vroia să vă provoace! Dar ce ar fi putut să vă spună ca să justifice ce aţi... ― Mi-a insultat părinţii, se răsti George. Şi pe mama lui Harry. ― Dar în loc să o lăsaţi pe doamna Hooch să lămurească situaţia, aţi decis să faceţi o demonstraţie de duel Încuiat, nu-i aşa? răcni profesoara McGonagall. Aveţi idee ce aţi...? ― Hm, hm. Harry şi George se întoarseră amândoi. Dolores Umbridge stătea în prag, înfăşurată într-o pelerină verde de tweed, care evidenţia considerabil asemănarea ei cu o ditamai broasca râioasă, şi zâmbea neatrăgător, şters, într-un fel de rău augur, pe care Harry ajunsese să-l lege de o nenorocire iminentă. ― Pot să te ajut, doamnă profesoară McGonagall? întrebă profesoara Umbridge cu vocea ei otrăvitor de dulce. Profesoarei McGonagall i se urcă sângele la cap. ― Să mă ajuţi? repetă ea, cu o voce sugrumată. Cum adică, să mă ajuţi? Profesoara Umbridge se apropie de centrul biroului, cu acelaşi surâs şters. ― Vai, m-am gândit că îmi vei fi recunoscătoare pentru un plus de autoritate. Harry nu ar fi fost surprins dac-ar fi văzut-o pe profesoara McGonagall scoţând scântei pe nări. ― Te-ai gândit greşit, zise ea, întorcându-se cu spatele la Umbridge. Ascultaţi cu atenţie. Nu îmi pasă cum v-a provocat Reacredinţă, nu îmi pasă dacă v-a insultat fiecare membru al familiei pe care îl aveţi, comportamentul vostru a fost dezgustător şi vă dau fiecăruia o săptămână de detenţie! Potter, nu te uita aşa la mine, o meriţi! Dacă vreunul dintre voi mai... ― Hm, hm. Profesoara McGonagall închise ochii, parcă rugându-se să aibă răbdare, în timp ce îşi întoarse iar chipul către profesoara Umbridge. ― Da? ― Eu cred că merită ceva mai mult decât nişte simple detenţii, zise Umbridge, zâmbind chiar mai larg. Ochii profesoarei McGonagall se deschiseră brusc cât erau de mari. ― Din păcate, zise ea, cu o tentativă de zâmbet reciproc care o făcea să arate de parcă i se blocase maxilarul, ceea ce contează este ce cred eu, având în vedere că sunt în casa mea, Dolores. ― Păi, Minerva, de fapt, surâse afectată profesoara Umbridge, cred că vei descoperi că ceea ce cred eu chiar contează. Ah, unde este? Tocmai mi l-a trimis Cornelius... adică ― scoase un mic râset, în timp ce cotrobăia prin geantă ― tocmai mi l-a trimis ministrul... a, da... Scoase o foaie de pergament pe care o desfăşură, dregân-du-şi pedant vocea înainte să citească: ― Hm, hm... "Decretul Educaţional Numărul Douăzeci şi Cinci". ― Altul! exclamă profesoara McGonagall violent. ― Păi, da, zise Umbridge, zâmbind în continuare. Sinceră sa fiu, Minerva, tu ai fost cea care m-a făcut să-mi dau seama că mai aveam nevoie de un amendament... Îţi aminteşti cum ai trecut peste mine, când nu am vrut să permit reînfiinţarea echipei de vâjthaţ a Cercetaşilor? Cum i-ai prezentat situaţia lui Dumbledore, care a insistat să i se permită echipei să joace? Ei bine, zău că nu puteam să accept aşa ceva. Am luat imediat legătura cu ministrul, care a fost de acord cu mine că Marele Inchizitor trebuie să aibă puterea de a-i priva pe elevi de privilegii, altminteri acesta... adică eu... ar avea mai puţină autoritate decât profesorii de rând! Şi acum, înţelegi, nu-i aşa, Minerva, câtă dreptate am avut să încerc să împiedic reînfiinţarea echipei Cercetaşilor? Groaznice apucături... mă rog, citeam amendamentul... hm, hm... "Marele Inchizitor va avea de acum autoritate supremă asupra tuturor pedepselor, sancţiunilor şi privării de privilegii în ceea ce-i priveşte pe elevii de la Hogwarts, precum şi puterea de a modifica aceste pedepse, sancţiuni şi privări de privilegii care ar fii putut fi ordonate de alţi profesori. Semnat, Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, Ordinul lui Merlin Clasa Întâi etc. etc." Rulă pergamentul şi îl puse înapoi în geantă, zâmbind în continuare. ― Deci... chiar cred că voi fi nevoită să le interzic celor doi să mai joace vâjthaţ vreodată, zise ea, uitându-se de la Harry la George şi invers. Harry simţi Hoţoaica zbătându-se înnebunită în mâna sa. ― Ne interziceţi? zise el, cu un glas ciudat de depărtat, să mai jucăm... vreodată. ― Da, domnule Potter, cred că o interzicere pe viaţă va avea rezultatul dorit, zise Umbridge, zâmbind şi mai larg, în timp ce îl urmărea cum se chinuia să înţeleagă ce spusese. Tu şi domnul Weasley aici de faţă. Şi cred, pentru mai multă siguranţă, că ar trebui împiedicat şi fratele geamăn al acestui tânăr... Dacă nu l-ar fi oprit coechipierii, sunt sigură că l-ar fi atacat şi el pe tânărul domn Reacredinţă. Desigur, aş dori să li se confişte măturile; le voi ţine în siguranţă în biroul meu, ca să mă asigur că nu îmi va fi încălcată interdicţia. Însă nu exagerez, doamna profesoară McGonagall, continuă ea, întorcându-se iar spre profesoara McGonagall, care acum stătea la fel de nemişcată ca şi când ar fi fost cioplită din gheaţă, cu ochii la ea. Restul echipei poate să continue să joace, din partea lor nu am văzut nici un semn de violenţă. Ei bine... bună ziua. Şi, cu o expresie de satisfacţie maximă, Umbridge ieşi din cameră, lăsând o tăcere îngrozită în urma ei.
Nu se simţeau deloc câştigători. Oriunde se uita Harry, vedea chipuri dezamăgite şi supărate; chiar şi membrii echipei erau prăbuşiţi în jurul focului, toţi în afară de Ron, care nu mai fusese văzut de când se terminase meciul. ― Dar este cumplit de nedrept, zise Alicia în gol. Şi mă rog, cum rămâne cu Crabbe şi cu acel balon-ghiulea pe care l-a trimis după ce se auzise fluierul? Lui i s-a interzis? ― Nu, zise Ginny amărâtă, încadrându-l cu Hermione pe Harry. Doar i s-a dat de scris, l-am auzit pe Montague râzând din cauza asta la cină. ― Şi să îi interzică lui Fred, care nici măcar nu a făcut nimic! zise Alicia mânioasă, dându-şi cu pumnul în genunchi. ― Nu sunt eu de vină că nu am făcut nimic, zise Fred cu o expresie foarte sumbră pe chip, l-aş fi bătut pe nenorocitul ăla mic până îl luau cu făraşul, dacă nu m-aţi fi oprit voi trei. Harry se uită amărât pe fereastra întunecată. Ningea. Hoţoaica pe care o prinsese mai devreme zbura acum cu viteză prin camera de zi; oamenii îi urmăreau traiectoria ca şi când ar fi fost hipnotizaţi, iar Şmecherilă sărea de pe un scaun pe altul, încercând să o prindă. ― Mă duc la culcare, zise Angelina, ridicându-se încet. Poate că până la urmă o să se dovedească totul un vis urât... poate că o să mă trezesc mâine şi o să descopăr că încă nu am jucat... Fu urmată în scurt timp de Alicia şi Katie. Fred şi George se duseră şi ei să se culce ceva mai târziu, uitându-se urât la toţi cei pe lângă care trecură, iar Ginny îi imită imediat după aceea. Lângă foc nu mai rămaseră decât Harry şi Hermione. ― L-ai văzut pe Ron? întrebă Hermione cu o voce joasă. Harry clătină din cap. ― Cred că ne evită, zise Hermione. Unde-o fi... ? Dar, chiar în clipa aceea, se auzi un scârţâit în spatele lor când Doamna Grasă se aplecă înainte şi Ron intră strecurându-se prin gaura portretului. Era într-adevăr foarte palid şi avea zăpadă în păr. Când îi văzu pe Harry şi Hermione, încremeni locului. ― Unde ai fost? zise Hermione neliniştită, ridicându-se imediat. ― M-am plimbat, bâigui Ron, îmbrăcat în continuare cu hainele de vâjthaţ. ― Pari îngheţat, spuse Hermione. Vino şi stai jos! Ron se duse lângă şemineu şi se prelinse în scaunul care era cel mai departe de Harry, fără să se uite la el. Hoţoaica furată vâjâi pe deasupra capetelor lor. ― Îmi pare rău, murmură Ron, uitându-se în jos. ― Pentru ce? zise Harry. ― Pentru că am crezut că pot să joc vâjthaţ, spuse Ron. O să plec de la echipă mâine la prima oră. ― Dacă pleci, spuse Harry, înciudat, n-or să mai rămână decât trei jucători în echipă. Văzându-i pe Ron derutat, adăugă: ― Mie mi s-a interzis pe viaţă. La fel şi lui Fred şi George. ― Poftim? strigă Ron. Hermione îi spuse toată povestea; Harry nu fu în stare să o mai spună o dată. După ce fata termină, Ron păru mai chinuit ca niciodată. ― Este numai vina mea... ― Nu tu m-ai pus să-l pocnesc pe Reacredinţă, zise Harry supărat. ― ... dacă nu aş fi atât de nepriceput la vâjthaţ... ― ... nu are nici o legătură cu asta. ― ... m-a afectat cântecul ăla... ― ... oricine ar fi fost afectat. Hermione se ridică şi se duse la fereastră, departe de discuţia celor doi, privind cum zăpada era viscolită spre ochiul de geam. ― Ştii ceva, te rog, las-o baltă! izbucni Harry. E destul de greu şi fără să te învinovăţeşti pentru toate! Ron nu spuse nimic, ci rămase privind mâhnit tivul umed al robei sale. După un timp spuse cu o voce pustie: ― În viaţa mea nu m-am simţit mai rău ca acum. ― Mersi la fel, spuse Harry cu amărăciune. ― Ei bine, spuse Hermione, cu vocea tremurându-i puţin. Mie nu îmi vine în minte decât un singur lucru care v-ar putea înveseli pe amândoi. ― Serios? zise Harry sceptic. ― Serios, spuse Hermione, cu un zâmbet larg pe chip, întorcându-se cu spatele la fereastra neagră ca tăciunele, plină de urme de zăpadă. S-a întors Hagrid. Yüklə 4,8 Mb. Dostları ilə paylaş:
|