Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Nu, zise o voce din mintea lui Harry, în timp ce amintirea lui Cho se apropia, nu o să vezi asta, nu o s-o vezi, este ceva personal...

Simţi o durere acută în genunchi. Revăzu biroul lui Plesneală şi-şi dădu seama că se prăbuşise pe jos; se lovise tare cu unul dintre genunchi de un picior al biroului lui Plesneală. Se uită la profesor, care îşi coborâse bagheta şi îşi freca încheie­tura. Era un semn roşu acolo, ca o urmă de arsură.

― Ai vrut să faci Blestemul Înţepător? întrebă Plesneală calm.

― Nu, zise Harry supărat, ridicându-se de pe podea.

― Aşa m-am gândit şi eu, zise Plesneală dispreţuitor. M-ai lăsat să ajung prea departe. Ai pierdut controlul.

― Aţi văzut tot ce am văzut şi eu? întrebă Harry, fără să fie sigur că vroia să audă răspunsul.

― Fragmente din ce ai văzut tu, zise Plesneală, strângând din buze. Al cui era câinele?

― Al mătuşii Marge, murmură Harry, urându-l pe Plesneală.

― Păi, pentru prima încercare nu a fost atât de jalnic pe cât ar fi putut să fie, spuse Plesneală, ridicându-şi iar bagheta. Până la urmă ai reuşit să mă opreşti, deşi ai pierdut timp şi energie strigând. Trebuie să te concentrezi în continuare. Îndepărtezi prin puterea minţii ceea ce nu vrei să ai aproape şi nu mai eşti nevoit să recurgi la baghetă.

― Încerc, zise Harry supărat, dar nu îmi spuneţi cum!

― Vezi cum te porţi, Potter, spuse Plesneală ameninţător. Acum, vreau să închizi ochii.

Harry îi aruncă o căutătură urâtă, înainte să facă ce i se spusese. Nu îi plăcea ideea de a sta acolo cu ochii închişi, în timp ce Plesneală se afla în faţa lui, cu bagheta în mână.

― Eliberează-ţi mintea, Potter, zise vocea rece a lui Plesneală. Detaşează-te de sentimente...

Însă furia lui Harry faţă de Plesneală continuă să îi curgă prin vine ca veninul. Să se detaşeze de furia sa? La fel de uşor s-ar fi putut detaşa de propriile picioare...

― Nu o faci, Potter... trebuie să fii mai disciplinat de atât... acum, concentrează-te...

Harry încercă să îşi elibereze mintea şi se strădui să nu gândească, să nu îşi amintească şi să nu simtă...

― Hai să mai încercăm o dată... la trei... Unu ― doi ― trei Legilimens!

Un dragon mare şi negru se aşeza pe picioarele din spate în faţa lui... tatăl şi mama sa îi făceau cu mâna dintr-o oglindă fermecată... Cedric Diggory zăcea pe pământ, privindu-l cu nişte ochi pustii...

― NUUUUUUU!

Harry era iar în genunchi, cu faţa în mâini şi îl durea creierul de parcă cineva ar fi încercat să i-l scoată din craniu.

― Ridică-te! zise Plesneală tăios. Ridică-te! Nu te strădu­ieşti, nu faci nici un efort. Îmi permiţi să îţi pătrund în amintirile de care te temi, îmi oferi nişte arme!

Harry se ridică din nou. Îi bătea inima cu putere, de parcă l-ar fi văzut aievea pe Cedric mort în cimitir. Plesneală părea mai palid decât de obicei şi mai supărat, dar nici pe departe la fel de iritat ca Harry.

― Fac... eforturi, zise acesta printre dinţi.

― Ţi-am spus să te eliberezi de trăiri!

― Da? Păi, în clipa asta îmi este foarte greu, se îmbufnă Harry.

― Atunci vei fi o pradă uşoară pentru Lordul Întunecat! tună Plesneală. Proştii care merg mândri cu inima înainte, care nu îşi pot controla sentimentele, care se delectează cu amintiri triste şi se lăsă provocaţi atât de uşor... cu alte cuvinte, oamenii slabi... nu au nici o şansă împotriva puterilor sale! Îţi va pătrunde în minte ridicol de uşor, Potter!

― Nu sunt slab, zise Harry pe o voce joasă, cuprins de o mânie atât de mare, încât se gândi că ar fi putut să îl atace pe Plesneală cât de curând.

― Atunci dovedeşte-o! Stăpâneşte-te! strigă Plesneală. Controlează-ţi furia, disciplinează-ţi mintea! O să mai încercăm o dată! Acum, pregăteşte-te! Legilimens!

ÎI urmărea pe unchiul Vernon cum bătea în cuie căsuţa poştală... o sută de Dementori pluteau traversând lacul spre el... alerga pe un coridor fără ferestre cu domnul Weasley... se apropiau de uşa neagră şi simplă de la capătul coridoru­lui... Harry se aşteptă să intre... dar domnul Weasley îl conduse spre stânga, coborând un etaj de trepte de piatră...

― ŞTIU! ŞTIU!

Era iar în patru labe pe podeaua din biroul lui Plesneală, cicatricea îl ustura neplăcut, însă vocea care tocmai îi părăsise buzele era triumfătoare. Se ridică iar şi îl văzu pe Ples­neală holbându-se la el, cu bagheta ridicată. Se părea că, de data asta, Plesneală ridicase vraja înainte ca Harry să fi apucat să încerce să se opună.

― Ce s-a întâmplat, Potter? întrebă el, privindu-l atent pe Harry.

― Am văzut... mi-am amintit, gemu Harry. Tocmai mi-am dat seama...

― Ce ţi-ai dat seama? întrebă Plesneală tăios.

Harry nu îi răspunse imediat; încă savura momentul de iluminare absolută, în timp ce îşi freca fruntea...

Visase de luni întregi un coridor fără ferestre, care avea în capăt o uşă închisă, fără să priceapă vreodată că era un cal. Acum, revăzând amintirea, ştiu că în tot acest timp visase coridorul pe care fugise cu domnul Weasley pe doisprezece august, când se grăbeau să ajungă la sălile de judecată de la Minister; era holul care ducea la Departamentul Misterelor, iar domnul Weasley fusese acolo când fusese atacat de şarpele lui Cap-de-Mort.

Ridică privirea spre Plesneală.

― Ce se află în Departamentul Misterelor?

― Ce ai spus? întrebă Plesneală încet şi Harry constată foarte satisfăcut că Plesneală se enervase.

― Am întrebat ce se află în Departamentul Misterelor, domnule? zise Harry.

― Şi de ce, mă rog, zise Plesneală rar, întrebi asemenea lucruri?

― Pentru că, spuse Harry, urmărindu-i pe Plesneală şi aşteptându-i reacţia, acel coridor pe care l-am văzut îl visez de luni de zile... tocmai l-am recunoscut... duce la Depar­tamentul Misterelor... şi cred că acolo există ceva ce Cap de-Mort vrea...

― Ţi-am spus să nu pronunţi numele Lordului Întunecat!

Se uitară urât unul la altul. Harry simţi iar că îl durea cicatricea, însă acum nu-i mai păsa. Plesneală părea agitat; însă când vorbi din nou, era ca şi când ar fi încercat să pară calm şi detaşat.

― În Departamentul Misterelor, Potter, există multe lucruri, dintre care ai înţelege foarte puţine şi nu te priveşte nici unul. Ai priceput?

― Da, zise Harry, frecându-şi încă cicatricea care îl durea şi mai tare.

― Vreau să vii aici miercuri la aceeaşi oră. O să continuăm atunci.

― Bine, zise Harry, dorindu-şi cu disperare să iasă din biroul lui Plesneală şi să-i găsească pe Ron şi Hermione.

― Trebuie să îţi eliberezi mintea de orice trăire în fiecare seară înainte să adormi; să o goleşti, să o faci să fie pustie şi liniştită, înţelegi?

― Da, spuse Harry, care abia dacă îl mai asculta.

― Şi ai grijă, Potter... voi şti dacă nu ai exersat...

― Da, murmură Harry.

Îşi luă ghiozdanul, îl aruncă pe umăr şi se îndreptă grăbit spre uşa de la birou. Când o deschise, se uită înapoi la Plesneală, care era cu spatele la Harry, îşi culegea propriile gânduri din Pensiv şi le punea cu grijă înapoi în propriul cap. Harry ieşi fără să mai spună un cuvânt, închizând cu atenţie uşa în urma lui, cu cicatricea zvâcnindu-i dureros.

Îi găsi pe Ron şi pe Hermione la bibliotecă, unde lucrau la cel mai recent munte de teme date de Umbridge. Alţi elevi, aproape toţi din anul cinci, stăteau la mesele cu lămpi din apropiere, cu nasul în cărţi, şi scriind de zor cu penele, în timp ce cerul de dincolo de fereastra cu şipci verticale se întuneca din ce în ce mai tare. Singurul sunet care se mai auzea era scârţâitul uşor, făcut de unul dintre pantofii lui Madam Pince, în timp ce bibliotecara se plimba ameninţător printre rafturi, respirând în ceafa celor care îi atingeau preţioasele cărţi.

Harry îşi dădu seama că avea frisoane; îl durea în continuare cicatricea şi simţea că avea un început de febră.

Când se aşeză vizavi de Ron şi Hermione, se zări în oglinda din spatele lor; era foarte palid şi cicatricea părea mai evidentă decât de obicei.

― Cum a fost? şopti Hermione, adăugând îngrijorată: Harry, te simţi bine?

― Da... mi-e... bine... nu ştiu. Fiţi atenţi... tocmai mi-am seama de ceva...

Şi le spuse ce se întâmplase şi ce dedusese.

― Deci... vrei să spui că... şopti Ron, în timp ce Madam Pince trecea pe lângă ei, cu pantoful scârţâind uşor, că arma... chestia pe care o vrea Ştii-Tu-cine... se află la Ministerul Magiei?

― În Departamentul Misterelor, acolo trebuie să fie, şopti Harry. Am văzut uşa aia când m-a dus tatăl tău la sălile de judecată, la audierea mea, şi sigur e cea pe care o păzea când l-a muşcat şarpele.

Hermione scoase un oftat lung şi încet.

― Bineînţeles, şopti ea.

― Bineînţeles, ce? zise Ron nerăbdător.

― Ron, gândeşte-te puţin... Sturgis Podmore a încercat să treacă de o uşă de la Ministerul Magiei... aia trebuie să fi fost, e prea mare coincidenţa!

― Cum a încercat Sturgis să intre prin efracţie, când el e partea noastră? întrebă Ron.

― Păi, nu ştiu, recunoscu Hermione. E puţin cam ciudat...

― Ia zi, ce se află la Departamentul Misterelor? îl întrebă Harry pe Ron. Tatăl tău a zis vreodată ceva de asta?

― Ştiu că celor care lucrează acolo li se spune "nevorbitori", zise Ron, încruntându-se. Pentru că nimeni nu pare să ştie exact ce se face acolo... E un loc straniu pentru a ţine o armă.

― Nu e deloc straniu, este perfect logic, spuse Hermione. Presupun că trebuie să fie ceva strict secret, care e prelucrat de Minister... Harry, sigur te simţi bine?

Harry tocmai îşi trecuse ambele mâini peste frunte, de parcă ar fi încercat să o netezească uşor cu fierul.

― Da... mi-e bine, zise el, lăsându-şi în jos mâinile care tre­murau. Mă simt doar puţin... nu prea îmi place Occlumanţia.

― Presupun că oricine altcineva s-ar simţi la fel de slăbit dacă i-ar fi fost atacată mintea de atâtea ori, spuse Hermione înţelegătoare. Fii atent, hai să ne întoarcem camera de zi, acolo o să fie ceva mai confortabil.

Însă camera de zi era aglomerată, plină de hohote de râs şi de entuziasm; Fred şi George îşi prezentau cel mai recent articol de marfă din magazinul de glume.

― Pălăriile Decapitate! strigă George, în timp ce Fred flutura o pălărie ascuţită, ornată cu o pană pufoasă roz, în faţa elevilor care îl urmăreau. Doi galioni fiecare, ia priviţi-1 pe Fred!

Fred îşi puse pălăria pe cap, zâmbind. Preţ de o clipă arătă doar stupid; apoi îi dispăru atât pălăria, cât şi capul. Mai multe fete ţipară, însă toţi ceilalţi râseră în hohote.

― Şi jos! strigă George, iar mâna lui Fred păru să pipăie după ceva prin aer, deasupra umărului, după care îi reapăru capul, când îşi dădu jos pălăria cu pană roz.

― Dar cum funcţionează pălăriile alea? zise Hermione, cu atenţia distrasă de la teme, privindu-i pe Fred şi pe George. Mă rog, e clar că e un fel de Vrajă de Invizibilitate, dar este destul de deşteaptă, având în vedere că a extins câmpul invizibilităţii dincolo de limitele unui obiect fermecat... Însă îmi imaginez că farmecul nu ar dura prea mult timp.

Harry nu răspunse; îi era rău.

― Trebuie să fac asta mâine, murmură el, punându-şi loc în ghiozdan cărţile pe care tocmai le scosese.

― Păi, atunci notează-ţi în agenda de teme, zise Hermione încurajator. Ca să nu uiţi.

Harry şi Ron schimbară nişte priviri rapide, după care Harry băgă mâna în ghiozdan, scoase agenda şi o deschise nesigur.

― Nu o lăsa pe mai târziu, eşti de mâna a doua ― un molâu! îl certă cartea, în timp ce Harry îşi nota tema pentru Umbridge, iar Hermione zâmbea spre agendă.

― Cred că mă duc să mă culc, zise Harry, vârându-şi agenda de teme înapoi în ghiozdan şi gândindu-se să nu uite să o arunce în foc cu prima ocazie.

Traversă camera de zi, ferindu-se de George, care încercă să îi pună o Pălărie Decapitată pe cap, şi ajunse în liniştea şi răcoarea de pe scara de piatră care ducea către dormitoarele băieţilor. Iar îi era rău, exact ca în noaptea în care avusese viziunea cu şarpele, dar se gândi că i-ar fi prins bine să se întindă puţin.

Deschise uşa camerei sale şi făcu un pas dincolo de prag, când simţi o durere atât de puternică, încât crezu că cineva îi despicase creştetul. Nu ştia unde era, dacă stătea întins sau în picioare, şi nici măcar cum îl cheamă.

În urechi îi răsună un râset nebunesc... era mai fericit decât fusese de foarte mult timp... Încântat, înnebunit, triumfător... se întâmplase ceva minunat, absolut minunat...

― Harry? HARRY!

Cineva îi dăduse o palmă. Râsetul nebunesc fu marcat de un strigăt de durere. Fericirea se scurse din el, însă râsetul continuă...

Deschise ochii şi, făcând-o, îşi dădu seama că râsetul sălbatic venea din propria gură. În clipa în care îşi dădu seama, acesta încetă; Harry se trezi gâfâind pe podea, holbându-se spre tavan, cu cicatricea zvâcnindu-i îngrozitor. Ron era aplecat deasupra lui, părând foarte îngrijorat.

― Ce s-a întâmplat? zise el.

― Nu... nu ştiu... icni Harry, ridicându-se în capul oaselor. Este foarte fericit... foarte fericit...

― Ştii-Tu-Cine?

― S-a întâmplat ceva de bine, bâigui Harry.

Tremura la fel de tare cum făcuse după ce văzuse cum şarpele îl atacase pe domnul Weasley şi îi era foarte rău.

― Ceva ce spera să se întâmple.

Cuvintele se auziră, la fel cum se întâmplase în vestiarul Cercetaşilor, de parcă le-ar fi rostit un străin prin gura lui Harry, şi totuşi, ştia că erau adevărate. Trase aer în piept, impunându-şi să nu vomite pe Ron. Era foarte bucuros că Dean şi Seamus nu erau acolo ca să-l vadă.

― Hermione mi-a zis să vin să văd ce faci, spuse Ron încet, ajutându-l pe Harry să se ridice în picioare. A spus că la ora asta probabil că eşti vulnerabil, după ce s-a jucat Plesneală cu mintea ta... Totuşi, presupun că o să-ţi fie de ajutor de-acum încolo, nu-i aşa?

Se uită nesigur la Harry, în timp ce îl ajuta să se ducă la patul său. Harry încuviinţă nu foarte convins şi se prăbuşi pe perne, simţind dureri în tot corpul după ce căzuse de atâtea ori în seara aceea, cu cicatricea usturându-l în continuare. Nu putea să nu aibă impresia că prima incursiune în Occlumanţie îi slăbise rezistenţa minţii, în loc să i-o întărească, şi se întreba cu un sentiment de mare nelinişte ce se întâmplase de îl făcuse pe Cap-de-Mort mai fericit decât fusese de paisprezece ani încoace.