Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLULXXIII

CRĂCIUNUL ÎN SALONUL ÎNCHIS
Oare de asta nu vroia Dumbledore să-i mai întâlnească privirea lui Harry? Oare se aştepta să-l vadă pe Cap-de-Mort întorcându-i căutătura? Îi era teamă, poate, că ochii săi verzi se vor face deodată roşii, cu elipse ca la pisici, în loc de pupile? Harry îşi aminti cum ieşise la un moment dat chipul lui Cap-de-Mort din ceafa profesorului Quirrell şi îşi trecu mâna peste propria ceafă, întrebându-se cum s-ar simţi în cazul în care Cap-de-Mort ar ieşi prin propriul său craniu.

Se simţi murdar, contaminat, de parcă ar fi purtat un fel de microb letal, avu sentimentul că nu mai merita să stea în metrou pe drumul de întoarcere de la spital alături de oameni nevinovaţi, curaţi, ale căror minţi şi trupuri nu erau afectate de influenţa nefastă a lui Cap-de-Mort... nu numai că văzuse şarpele, ci fusese şarpele, acum o ştia...

Apoi îi trecu prin minte un gând îngrozitor şi ieşi la suprafaţă o amintire, una care îi făcu stomacul să se strângă si să forfotească, de parcă ar fi colcăit de şerpi.

Ce mai doreşte, în afară de adepţi?

Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt... cum ar fi o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

Eu sunt arma, îşi zise Harry, şi era ca şi când i-ar fi curs otravă prin vene, îngheţându-l, făcându-i să transpire, în timp ce se legăna o dată cu metroul prin tunelul întunecat. Eu sunt cel pe care încearcă să-l folosească Lordul Cap-de-Mort, de asta au pus să fiu păzit peste tot unde mă duc, nu pentru pro­tecţia mea, ci pentru a celorlalţi, numai că nu funcţionează, nu pot să pună pe cineva să mă urmărească tot timpul la Hogwarts... Chiar l-am atacat pe domnul Weasley azi-noapte, eu am fost. Cap-de-Mort m-a pus să o fac, şi ar putea să fie chiar şi acum în mine, ascultându-mi gândurile...

― Harry, ai păţit ceva, dragul meu? şopti doamna Weasley, aplecându-se peste Ginny ca să-i vorbească, în timp ce trenul huruia prin tunelul întunecat. Nu arăţi bine deloc, ţi-e rău?

Toţi se uitau la el. Clătină ferm din cap şi se holbă în sus la o reclamă pentru asigurări de casă.

― Harry, dragul meu, eşti sigur că n-ai păţit nimic? zise doamna Weasley pe o voce îngrijorată, în timp ce stră­băteau peticul de iarbă neîngrijită din mijlocul Pieţei Cum­plite. Pari foarte palid... eşti sigur că ai dormit bine? Să te duci chiar acum să te culci şi să dormi câteva ore bune înainte de cină, da?

Harry încuviinţă din cap; iată o scuză pregătită pentru a nu vorbi cu ceilalţi, adică exact ceea ce îşi dorea, aşa că, după ce doamna Weasley deschise uşa de la intrare, trecu repede de suportul de umbrele pe picioare de trol, urcă scările şi se duse direct în dormitorul lui şi al lui Ron.

Aici începu să măsoare camera în lung şi în lat, pe lângă cele două paturi şi rama goală a lui Phineas Nigellus, cu creierul fierbându-i şi mustindu-i de întrebări şi de alte idei îngrozitoare.

Cum devenise şarpe? Poate că era Animag... nu, nu avea cum, ar fi ştiut... poate că acela care era Animagus era de fapt Cap-de-Mort... da, îşi zise Harry, asta se potrivea, sigur că s-ar fi transformat într-un şarpe... şi când mă stăpâneşte, ne trans­formăm amândoi... Numai că asta tot nu explică în ce fel am ajuns la Londra şi înapoi în patul meu în cinci minute... dar Cap-de-Mort este până la urmă cam cel mai puternic vrăjitor din lume, în afară de Dumbledore, probabil că nu îi este deloc greu să transporte oamenii aşa.

Şi apoi, cu un junghi de panică, îşi zise: Dar este o nebunie ― dacă mă stăpâneşte Cap-de-Mort, chiar acum îi ofer o imagine completă în sediul Ordinului Phoenix! O să ştie cine este în Ordin şi unde este Sirius... şi am auzit o grămadă de lucruri pe rare nu ar fi trebuit să le aud, tot ce mi-a zis Sirius în prima seară când am venit aici...

Nu putea să facă decât un singur lucru: trebuia să plece imediat din Casa Cumplită. Avea să-şi petreacă Crăciunul la Hogwarts cu ceilalţi, ceea ce însemna că măcar urmau să fie în siguranţă în timpul sărbătorilor... dar nu, nu era de ajuns, mai erau o grămadă de oameni la Hogwarts care ar fi putut să fie schilodiţi şi răniţi. Dacă următorii erau Seamus, Dean sau Neville? Se opri din plimbat şi rămase pe loc, uitându-se la rama goală a lui Phineas Nigellus. Simţi o bilă de plumb în stomac. Nu avea de ales: trebuia să se întoarcă pe Aleea Boschetelor, să se rupă cu totul de lumea vrăjitorească.

Păi, dacă asta trebuia să facă, îşi zise el, nu mai avea sens să amâne. Încercând din răsputeri să nu se gândească la reacţia familiei Dursley când îl vor vedea la uşa lor, cu şase luni mai devreme decât se aşteptau, se apropie de cufăr, închise capacul cu putere, se uită automat în jur după Hedwig, înainte să-şi aducă aminte că era încă la Hogwarts ― ei bine, măcar nu mai trebuia să care şi colivia ― apucă un capăt al cufărului şi îl trase până la jumătatea distanţei, aproape de uşă, când o voce răutăcioasă zise:

― Să înţeleg că fugi?

Se întoarse. Phineas Nigellus apăruse pe pânza portretu­lui său şi se sprijinea de ramă, privindu-l pe Harry cu o expresie amuzată pe chip.

― Nu, nu fug, spuse Harry scurt, trăgându-şi cufărul prin cameră cu încă vreun metru.

― Am crezut, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba ascuţită, că, dacă eşti în Casa Cercetaşilor, se presupune că eşti curajos. Mi se pare că ar fi fost mai bine dacă ai fi fost în casa mea. Noi, Viperinii, suntem curajoşi, dar nu proşti. De exem­plu, dacă avem de ales, alegem mereu să ne salvăm pielea.

― Nu îmi salvez pielea, zise Harry repezit, trăgând de cufăr peste o porţiune de covor deosebit de denivelată şi mâncată de molii, chiar în faţa uşii.

― A, am înţeles, zise Phineas Nigellus, mângâindu-şi barba în continuare, nu este o fugă de laş ― eşti nobil.

Harry îl ignoră. Avea mâna pe clanţă când Phineas Nigellus zise agale:

― Am un mesaj pentru tine de la Albus Dumbledore.

Harry se întoarse spre el.

― Care e mesajul?

― "Rămâi unde eşti."

― Nu m-am mişcat! zise Harry, cu mâna tot pe clanţă. Spune, care-i mesajul?

― Tocmai ţi l-am spus, neghiobule, zise Phineas Nigellus liniştit. Dumbledore îţi spune, "Rămâi unde eşti."

― De ce? zise Harry, dând drumul capătului cufărului. De ce vrea să rămân? Ce a mai zis?

― Absolut nimic altceva, zise Phineas Nigellus, ridicând o sprânceană neagră şi subţire, de parcă i s-ar fi părut că Harry era obraznic.

Harry îşi pierdu cumpătul, ca un şarpe ieşit la drum din ierburi. Era epuizat şi peste poate de derutat; în ultimele douăsprezece ore trăise momente de teroare, de uşurare, apoi din nou de teroare, şi Dumbledore tot nu vroia să-i vorbească!

― Deci, asta e tot, da? întrebă el tare. "Rămâi unde eşti"? Asta mi-a zis şi după ce m-au atacat Dementorii ăia! Harry, stai locului, în timp ce adulţii rezolvă totul! Dar nu o să ne obosim să-ţi spunem nimic, creieraşul tău s-ar putea să nu facă faţă!

― Ştii, zise Phineas Nigellus, chiar mai tare decât Harry, exact de asta am detestat să fiu profesor! Tinerii sunt mult prea convinşi că au dreptate în toate cele. Ţie nu ţi-a trecut prin minte, biet papiţoi ambulant, că ar putea să existe un motiv extrem de întemeiat pentru care directorul Şcolii Hogwarts să nu-ţi împărtăşească fiecare detaliu neînsemnat al planurilor sale? Nu ţi-a dat niciodată prin cap, când te-ai simţit nedreptăţit, că respectarea ordinelor lui Dumbledore nu ţi-a făcut nici cel mai mic rău? Nu. Nu, ca toţi tinerii, eşti cât se poate de sigur că numai tu simţi şi gândeşti, că numai tu recunoşti pericolul, că numai tu eşti destul de isteţ ca să-ţi dai seama ce ar putea să plănuiască Lordul întunecat...

― Atunci chiar plănuieşte ceva care mă priveşte? întrebă Harry repede.

― Am zis eu aşa ceva? spuse Phineas Nigellus, examinân­du-şi distrat mănuşile de mătase. Acum, să mă scuzi, am lucruri mai bune de făcut decât să asist la crize adolescentine... la revedere.

Se duse până la marginea ramei sale şi dispăru.

― Foarte bine, pleacă! răcni Harry spre rama goală. Şi spune-i lui Dumbledore că-i mulţumesc pentru nimic!

Pânza goală tăcu în continuare. Fierbând, Harry îşi târî cufărul înapoi la picioarele patului, iar apoi se aruncă pe burtă pe cuvertura mâncată de molii, cu ochii închişi, simţindu-şi corpul greu şi străbătut de dureri.

Se simţea ca şi când ar fi călătorit kilometri întregi... i se părea imposibil că, în urmă cu mai puţin de douăzeci şi patru de ore, Cho Chang se apropia de el sub vâsc... era atât de obosit... Îi era teamă să doarmă... şi totuşi, nu ştia cum putea să se opună... Dumbledore îi spusese să rămână... asta trebuia să însemne că avea voie să doarmă... Însă îi era frică... dacă se întâmpla din nou?

Se cufunda în lumea umbrelor...

Era ca şi când avea în minte un film pe care-l aştepta să înceapă. Mergea pe un hol părăsit, către o uşă întunecată, pe lângă nişte pereţi masivi de piatră, luminaţi de torţe, şi către 0 deschidere spre o scară de piatră care cobora în stânga...

Ajunse la uşa neagră, dar nu putu să o deschidă... rămase acolo, uitându-se la ea şi dorindu-şi cu disperare să intre... dincolo de ea era ceva ce îşi dorea din tot sufletul... un premiu mai presus de orice vis... măcar dacă nu l-ar mai fi usturat cica­tricea... atunci ar fi putut să gândească mai limpede...

― Harry, spuse vocea lui Ron, de foarte, foarte departe, mama a zis că e gata cina, dar îţi pune ceva deoparte dacă vrei să dormi în continuare.

Harry deschise ochii, dar Ron plecase deja din cameră.

Nu vrea să fie singur cu mine, îşi zise Harry. Nu după ce a auzit ce a zis Moody.

Presupunea că nici unul dintre ei nu îl mai dorea acolo acum, când ştiau ce era în el.

Nu avea să se ducă la cină; nu avea să îi chinuie cu prezenţa sa. Se întoarse pe partea cealaltă şi, după puţin timp, adormi la loc. Se trezi mult mai târziu, la primele ore ale dimineţii; îl durea stomacul de foame şi Ron sforăia în patul de lângă el. Uitându-se prin cameră, desluşi silueta lui Phineas Nigellus stând iar în rama sa şi îi trecu prin minte că Dumbledore probabil că îl trimisese pe Phineas să vegheze asupra lui, în caz că mai ataca pe cineva.

Sentimentul de învinovăţire se intensifică. Aproape că îşi dorea să nu îl fi ascultat pe Dumbledore... dacă aşa avea să fie viaţa în Casa Cumplită de atunci încolo, poate că până l;i urmă i-ar fi fost mai bine pe Aleea Boschetelor.
*
Toţi ceilalţi îşi petrecură dimineaţa agăţând podoabe de Crăciun. Harry nu putea să-şi aducă aminte când mai fusese Sirius atât de bine dispus; chiar cânta colinde, părând încân­tat că urma să aibă companie de Crăciun. Harry îi auzea vocea răsunând dincolo de podea, din salonul rece unde stătea singur, privind pe fereastră cum cerul era din ce în ce mai alb, ameninţând cu ninsoarea, simţind tot timpul plăcerea necontrolată a faptului că le dădea ocazia celorlalţi de a vorbi în continuare despre el, ceea ce şi trebuia să fi făcut. Când o auzi pe doamna Weasley chemându-l la prânz cu blândeţe din capătul scărilor, se duse mai sus şi o ignoră.

În jurul orei şase sună soneria şi doamna Black începu iar să ţipe. Presupunând că era Mundungus sau vreun alt mem­bru din Ordin venit în vizită, Harry se sprijini mai confortabil de peretele camerei lui Buckbeak unde se ascundea, încercând să ignore cât îi era de foame, în timp ce îi dădu şobolani morţi de mâncare Hipogrifului. Avu un mic şoc când cineva bătu puternic la uşă câteva minute mai târziu.

― Ştiu că eşti acolo, zise vocea lui Hermione. Vrei să ieşi, te rog? Vreau să vorbesc cu tine.

― Ce cauţi aici? o întrebă Harry, deschizând uşa, în timp ce Buckbeak zgrepţăna în continuare pe podeaua acoperită cu paie după bucăţelele de şobolan pe care le-ar fi putut scăpa. Nu mergeai să schiezi cu părinţii tăi?

― Păi, sinceră să fiu, schiatul nu e tocmai o pasiune, zise Hermione, cu zăpadă în păr şi roşie în obraji, aşa că am venit aici de Crăciun. Dar să nu-i zici lui Ron. I-am spus că schiatul este extraordinar pentru că tot râdea de asta. Mama şi cu tata sunt puţin dezamăgiţi, însă le-am spus că toţi cei care privesc examenele cu seriozitate au rămas la Hogwarts ca să înveţe. Vor să am rezultate bune, or să înţeleagă ei. Oricum, zise ea vioi, hai în camera ta, mama lui Ron a făcut locul acolo şi a trimis nişte sandvişuri.

Harry o urmă înapoi la etajul doi. Când intră în cameră, fu destul de surprins să-i vadă pe Ron şi pe Ginny aşteptân­du-i acolo, aşezaţi pe patul lui Ron.

― Am venit cu Autobuzul Salvator, zise Hermione distrată, dându-şi jos haina, înainte ca Harry să apuce să vor­bească. Dumbledore mi-a zis ce s-a întâmplat azi dimineaţă la prima oră, dar a trebuit să aştept să se termine oficial semestrul înainte să plec. Umbridge este deja neagră de supărare că aţi dispărut cu toţii chiar de sub nasul ei, deşi Dumbledore i-a zis că domnul Weasley este la Sf. Mungo şi că atunci v-a lăsat pe toţi să mergeţi să îl vizitaţi.

Se aşeză lângă Ginny, iar cele două fete şi Ron îşi ridicară plivirea spre Harry.

― Cum te simţi? întrebă Hermione.

― Bine, spuse Harry rigid.

― Of, Harry, nu minţi, zise ea nerăbdătoare. Ron şi Ginny mi-au spus că te ascunzi de toţi de când v-aţi întors de la Sf. Mungo.

― Asta au zis, da? zise Harry, uitându-se urât la Ron şi Ginny.

Ron coborî privirea în pământ, însă Ginny păru cu totul nestânjenită.

― Păi, aşa este! spuse ea. Şi nici nu te uiţi la noi!

― Voi nu vă uitaţi la mine! zise Harry supărat.

― Poate că vă uitaţi pe rând şi nu vă potriviţi niciodată, sugeră Hermione, schiţând un zâmbet.

― Foarte amuzant, se răsti Harry, întorcându-se cu spatele la ei.

― Ah, vrei să nu te mai simţi neînţeles? spuse Hermione tăios. Fii atent, ceilalţi mi-au spus ce ai auzit aseară cu Urechile Extensibile...

― Da? mormăi Harry, cu mâinile băgate adânc în buzu­nare, în timp ce privea cum afară ningea cu fulgi mari. Vor­biţi cu toţii despre mine, nu-i aşa? Ei bine, am început să mă obişnuiesc.

― Am vrut să vorbim cu tine, Harry, zise Ginny, dar, având în vedere că te ascunzi de când ne-am întors...

― N-am vrut să vorbească nimeni cu mine, zise Harry, din ce în ce mai enervat.

― Păi, asta a fost o prostie din partea ta, zise Ginny su­părată, având în vedere că nu ştii pe nimeni în afară dr mine care a fost stăpânit de Ştii-Tu-Cine, iar eu pot să-ţi spun cum e.

Harry rămase nemişcat, sub impactul puternic al acestor cuvinte. Apoi se întoarse pe loc cu faţa către ea.

― Am uitat, zise el.

― Norocul tău, spuse Ginny calmă.

― Îmi pare rău, zise Harry, cât se poate de sincer. Deci... deci, crezi că sunt posedat?

― Păi, poţi să-ţi aminteşti tot ce ai făcut? întrebă Ginny. Ai perioade îndelungate în care nu ştii ce ai făcut?

Harry îşi stoarse creierul.

― Nu, zise el.

― Atunci nu ai fost niciodată posedat de Ştii-Tu-Cine, zise Ginny firesc. Când am păţit-o eu, nu îmi aminteam ce făcusem timp de ore întregi. Mă trezeam undeva şi nu ştiam cum ajunsesem acolo.

Harry abia îndrăzni să o creadă şi totuşi, inima i se uşură aproape împotriva dorinţei lui.

― Însă visul acela despre tatăl tău şi despre şarpe...

― Harry, ai mai avut vise de genul ăsta, zise Hermione. Până anul trecut, ai tot avut străfulgerări cu ceea ce făcea Cap-De-Mort.

― Asta a fost altceva, spuse Harry, clătinând din cap. Am fost în şarpe. Era ca şi când eram şarpele... dacă am fost transportat cumva la Londra de Cap-de-Mort...?

― Când o să citeşti Hogwarts: o istorie, poate c-o să îţi rea­minteşti că nu poţi să Apari şi să Dispari în şi din Hogwarts. Harry, nici Cap-de-Mort nu ar fi putut să te facă să zbori din camera ta, zise Hermione exasperată.

― Ai fost tot timpul în pat, prietene, zise Ron. Te-am vă­zut zvârcolindu-te în somn cel puţin un minut înainte să te putem trezi.

Harry începu să măsoare din nou camera în lung şi în lat, căzând pe gânduri. Ceea ce spuneau nu numai că îl liniştea, dar era şi logic... fără să se gândească la ce făcea, luă un sand­viş de pe farfuria de pe pat şi şi-l îndesă înfometat în gură.