Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Ministerul Magiei

Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune rapi­dă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. Totul părea să depindă de au­dierea sa de pe doisprezece august.

― Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry unde era. Acum ce mai e? Te-au condamnat? La voi există condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă.

― Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry.

― Şi or să te condamne acolo?

― Presupun că da.

― Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon răutăcios.

― Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se.

Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius.

― NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC!

― Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător.

― DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu fiul meu!

― BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe care încă o ţinea strâns în mână.

Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând îngroziţi.

― Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea Mag­noliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi stră­duindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am folosit-o. Când au apărut doi Dementori...

― Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon mâ­nios. CE fac?

― Ţi-am spus ― absorb toată fericirea din tine, spuse Harry, şi dacă au ocazia, te sărută...

― Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin din orbite. Te sărută?

― Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură.

Mătuşa Petunia scoase un ţipăt slab.

― Sufletul lui? Nu l-au luat ― încă mai are...

Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi veri­ficat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul său.

― Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar făcut-o, zise Harry exasperat.

― Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine cunoscutele mişcări, nu?

― Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi.

― Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce nu e golit?

― Pentru că am folosit Vraja...

ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un no­rişor de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemi­neul din bucătărie.

― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustaţă, ceva ce nu fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, ASCULTĂ-MĂ BINE!

Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul bufniţei. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să fie de la Dumbledore, explicând totul ― Dementorii, doam­na Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând discur­sul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe horn, Harry citi mesajul de la Sirius.

Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu mai ieşi din casă.
Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de per­gament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai exista nimic în plus.

Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu avea de gând să-i spună nimeni "bravo" pentru felul cum se luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care erau pagubele.

― ... un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, nu o să...

― Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius.

― Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut ştii-tu-ce, ai recunoscut-o!

Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva să plece din bucătărie, departe de familia Dursley.

― Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care funcţionează împotriva lor.

― Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise unchiul Vernon pe un ton exasperat.

― Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, exte­nuat. Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el.

― Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are legă­tură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul... singurul...

Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul "vrăjitor".

― Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni.

― Nu ştiu de ce au ajuns aici.

Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o coinci­denţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? Fu­seseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum prezisese Dumbledore că vor face?

― Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui Harry.

― Da, zise Harry.

Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se gân­dească...

― Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa legii!

― Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea răvăşită.

― Atunci de ce?

― Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui însuşi decât unchiului Vernon.

― Poftim? Cine i-a fi trimis?

― Lordul Cap-de-Mort, zise Harry.

Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca "vrăjitor", "magie" sau "baghetă", putea să audă numele celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească.

― Lordul ― stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa schimono­sită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire de înţe­legere iluminatoare. Am auzit numele ăsta... el a fost cel care...

― Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet.

― Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis găliganul ăla. A dispărut.

― S-a întors, zise Harry cu greutate.

Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o far­macie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de din­colo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare.

― S-a întors?! şopti mătuşa Petunia.

Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu era singura persoană din cameră care avea o idee despre ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de-Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari şi temători. Faţada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu vehemenţă toată viaţa lui ― că nu exist magie şi nici o altă lume decât lumea în care trăiau ea şi un­chiul Vernon ― părea să se fi năruit.

― Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut.

Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui Dudley şi îi strânseră.

― Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort.

― Da.

― Cel care ţi-a omorât părinţii.

― Da.

― Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine?

― Aşa se pare, zise Harry.

― Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi talia pantalonilor.

Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea sub ochii lui Harry.

― Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se par­tea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să pleci din această casă!

― Poftim? spuse Harry.

― M-ai auzit ― AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie dis­trusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă tavan şi acel Ford Anglia zburător ― AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi-a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ!

Harry rămase ţintuit locului. Scrisorile de la Minister, dom­nul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN CASĂ.

― Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! Ieşi, şi să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de bufniţe!

A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, care era într-un plic roşu, însă bufniţa trecu pe deasupra lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un ţipăt şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufniţa dădu drumul plicului chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn.

Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă mătuşa Petunia i-o luă înainte.

― Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să aud ce spune. Este o Urlătoare.

― Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, poate să fie periculoasă!

― Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce tre­murândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea Boschetelor...

Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să scoată fum.

― Deschide-o! o îndemnă Harry. Termină cu ea! O să se întâmple oricum.

― Nu.

Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea târziu ― plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi dădu drumul.

Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă.

― Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia.

Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele plicului se transformară în cenuşă.

― Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce ― eu, nu ― Petunia?

Mătuşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, durându-l capul de parcă urma să explodeze.

― Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec.

― Băiatul ― băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea sfârşită.

― C-cum?

― Rămâne, spuse ea.

Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare.

― El... dar, Petunia...

― Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea.

Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă foarte palidă.

― Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. O să trebuiască să îl ţinem în continuare.

Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi.

― Dar, Petunia, draga mea...

Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry.

― Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! Acum du-te la culcare.

Harry nu se mişcă.

― De la cine era Urlătoarea?

― Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia.

― Sunteţi în contact cu vrăjitorii?

― Ţi-am spus să te duci la culcare!

― La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de dinainte?

― Du-te la culcare!

― Cum de... ?

― AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA CULCARE!

CAPITOLUL III