Harry Potter şi Ordinul Phoenix

ORDINUL PHOENIX
― Mama ― ?

― Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot încer­căm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm repede, înainte să se trezească iar cu toţii.

― Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi.

― Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu ― este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac.

Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, ob­servă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă care ducea la bucătăria de la subsol.

Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de dea­supra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele înspăi­mântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier atârnate de (avanul întunecat. În cameră fuseseră îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă lungă de lemn era aşeza­tă chiar în mijlocul lor, plină cu suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă a mesei.

Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur şi sări în picioare.

― Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă bucur că te văd!

Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de pergament rămaşi pe masă.

― A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun nu te-a adus prin Groenlanda?

― A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu ― scuze ―

― Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând exas­perată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă.

În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl puse în braţele deja încărcate ale lui Bill.

― Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru cină.

Bill îşi scoase bagheta, murmură "Evanesco!" şi perga­mentele dispărură.

― Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mun­dungus, nu-i aşa?

Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe scoa­se un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit.

― A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. Sunt de acord cu tine, Sirius...

Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol.

Ginny chicoti.

― S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry.

― Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe onoarea mea, chiar a venit. Da... eşti bine, Harry?

― Da, spuse Harry.

Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi a­prinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În câteva se­cunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care se ridicară.

― Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului mirositor.

― Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna Weas­ley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai ales nu când ne pregătim să mâncăm?!

― Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly.

Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc

În buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete arse.

― Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum lung.

― Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, să­rind în faţă.

Doamna Weasley ezită, părând neliniştită.

― Hm ― nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut destule azi.

― Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua tacâmurile.

În curând, mai multe cuţite mari tăiau carnea şi legumele după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale.

― Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el.

― Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni.

― Ştii, nu aş fi plecat, zise Mundungus, aplecându-se în faţă, şi având o notă rugătoare în glas, însă am avut o posi­bilitate de afaceri...

Harry simţi ceva care trecu pe lângă genunchii săi şi se sperie, dar era doar Şmecherilă, pisica roşcată cu picioare dungate a lui Hermione, care se frecă o dată de picioarele lui Harry, torcând, şi apoi sări în poala lui Sirius, unde se ghemui. Sirius o mângâie absent după urechi, în timp ce se întorcea, încă posomorât, spre Harry.

― Ai avut o vară frumoasă până acum?

― Nu, a fost oribil, zise Harry.

Pentru prima oară, pe chipul lui Sirius apăru un fel de zâmbet fugar.

― Eu, unul, nu înţeleg de ce te plângi.

― Cum? spuse Harry, nevenindu-i să creadă.

― Eu aş fi primit atacul Dementorilor cu braţele deschise.

O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletul meu ar fi între­rupt la fix monotonia. Crezi că ţie ţi-a fost greu, cel puţin tu ai putut să te plimbi prin jur, să-ţi întinzi picioarele, să te baţi... eu sunt blocat înăuntru de o lună.

― Cum aşa? întrebă Harry, încruntându-se.

― Pentru că încă mă caută Ministerul Magiei, iar Cap-de-Mort trebuie să ştie deja că sunt un Animagus, trebuie să-i fi spus Şobo, aşa că măreaţa mea deghizare este inutilă. Nu pot să fac prea multe pentru Ordinul Phoenix... sau cel puţin aşa crede Dumbledore.

În tonul şters din glasul lui Sirius, când rosti numele lui Dumbledore, apăru ceva care îi spuse lui Harry că nici Sirius nu era tocmai mulţumit de director. Harry simţi un val subit de afecţiune faţă de naşul său.

― Cel puţin tu ai ştiut ce se întâmplă, zise el, ca să-l încurajeze.

― A, da, spuse Sirius sarcastic. Ascultând raporturile lui Plesneală, fiind nevoit să suport toate aluziile lui meschine din cauza faptului că el este afară, riscându-şi viaţa, în timp ce eu stau aici, simţindu-mă foarte bine... Întrebându-mă cum merge curăţenia...

― Ce curăţenie? întrebă Harry.

― Încercăm să facem locul ăsta potrivit pentru a fi locuit de oameni, spuse Sirius, arătând cu mâna în jur prin bucătăria deprimantă. De zece ani nu a mai trăit nimeni aici, de când a murit iubita mea mamă, dacă nu îl pui la so­coteală pe bătrânul ei spiriduş de casă, care a luat-o razna ― nu a mai curăţat nimic de ani întregi.

― Sirius, zise Mundungus, care nu părea să fi fost deloc atent la conversaţie, însă examinase îndeaproape un pocal gol. Asta e argint masiv, amice?

― Da, zise Sirius, privindu-i cu dezgust. Cel mai valoros argint prelucrat de goblini în secolul cincisprezece, gravat cu blazonul familiei Black.

― Însă asta poate să iasă, mormăi Mundungus, lustruin­du-l cu mâneca.

― Fred ― George ― NU, DOAR DUCEŢI-LE ÎN MÂNĂ! strigă doamna Weasley.

Harry, Sirius şi Mundungus se uitară în jur şi, într-o fracţi­une de secundă, se îndepărtară de masă, aruncându-se în par­tea cealaltă. Fred şi George vrăjiseră un ceaun mare de tocană, o carafă de fier de Berezero şi un tocător de lemn masiv pen­tru tăiatul pâinii, echipat cu tot cu cuţit, ca să zboare către ei. Ceaunul cu tocana alunecă pe toată lungimea mesei şi se opri chiar la capăt, lăsând o urmă lungă şi neagră de arsură pe su­prafaţa de lemn; carafa de Berezero căzu cu un zgomot puter­nic, vărsând conţinutul peste tot; cuţitul de pâine alunecă de pe tocător şi ateriză, cu vârful în jos şi tremurând primejdios, exact unde fusese mâna lui Sirius cu câteva secunde înainte.

― PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! ţipă doamna Weasley. NU ERA CAZUL ― M-AM SĂTURAT DE TOATE ASTEA ― DOAR PENTRU CĂ ACUM AVEŢI VOIE SĂ FA­CEŢI VRĂJI, NU E NEVOIE SĂ FOLOSIŢI BAGHETELE PENTRU ORICE LUCRU NEÎNSEMNAT!

― Am vrut doar să economisim puţin timp! zise Fred, grăbindu-se să smulgă cuţitul de pâine din masă. Scuze, Sirius, amice ― n-am vrut să...

Harry şi Sirius râdeau amândoi; Mundungus, care căzuse cu scaunul pe spate, se ridică înjurând, iar Şmecherilă şuie­ră supărat şi se băgă ca săgeata sub dulap, de unde ochii mari şi galbeni îi străluceau în întuneric.

― Băieţi, zise domnul Weasley, ridicând ceaunul şi ducân­du-i înapoi în mijlocul mesei, mama voastră are dreptate, ar trebui să daţi dovadă de simţ de răspundere, acum că sun­teţi majori -

― Nici unul dintre fraţii voştri nu a creat asemenea pro­bleme! urlă doamna Weasley la gemeni când unul dintre ei trânti o nouă carafă de Berezero pe masă, vărsând aproape la fel de mult. Bill nu simţea nevoia să Apară din doi în doi metri! Charlie nu vrăjea tot ce-i ieşea în cale! Percy...

Amuţi subit, trăgându-şi răsuflarea şi uitându-se speriată la soţul ei, a cărui expresie împietrise brusc.

― Să mâncăm, zise Bill repede.

― Arată minunat, Molly, spuse Lupin, punând în locul ei o porţie generoasă de tocană pe o farfurie şi dând-o mai departe, spre capătul celălalt al mesei.

Preţ de câteva minute fu linişte, cu excepţia clinchetului farfuriilor şi al cuţitelor, şi al târâtului scaunelor, în timp ce toată lumea se aşeză la masă. Apoi doamna Weasley se întoarse spre Sirius.

― Vroiam să-ţi spun, Sirius, că e ceva închis în biroul acela din salon. Se tot se zbate şi face zgomot. Ar putea să fie un Bong, desigur, însă m-am gândit să-l rugăm pe Alastor să se uite la el înainte să-i dăm drumul.

― Cum zici tu, spuse Sirius indiferent.

― Şi draperiile din camera aia sunt pline de Doxii, con­tinuă doamna Weasley. M-am gândit că am putea încerca să rezolvăm mâine.

― Abia aştept, zise Sirius.

Harry simţi sarcasmul din glasul lui, însă nu era sigur că nu fusese singurul.

Vizavi de Harry, Tonks le distra pe Hermione şi Ginny, transformându-şi nasul printre înghiţituri. Strângând din ochi de fiecare dată cu aceeaşi expresie chinuită pe care o avusese în camera lui Harry, nasul i se umflă până ajunse o excrescenţă ca un cioc care semăna cu al lui Plesneală, se micşoră până deveni cât o ciupercuţă şi apoi îi crescu mult păr în fiecare nară. Se părea că era o distracţie de masă obiş­nuită, pentru că Hermione şi Ginny îi cereau cât de curând să le arate nasurile lor preferate.

― Fă-o pe aia cu râtul, Tonks.

Tonks le ascultă şi Harry, ridicându-şi privirea, avu pen­tru câteva clipe impresia că un Dudley feminin îi zâmbea de pe partea cealaltă a mesei.

Domnul Weasley, Bill şi Lupin aveau o discuţie profundă despre goblini.

― Încă nu dau nici un semn, zise Bill. Tot nu pot să-mi dau seama dacă ei cred sau nu că s-a întors. Sigur s-ar putea să prefere să rămână neutri. Să nu se implice.

― Sunt convins că nu s-ar duce niciodată la Ştiţi-Voi-Cine, zise domnul Weasley, clătinând din cap. Şi ei au suferit pier­deri; mai ţineţi minte familia de goblini pe care a omorât-o ultima dată, undeva pe lângă Nottingham?

― Cred că depinde de ce li se oferă, spuse Lupin. Şi nu mă refer la aur. Dacă li se oferă libertăţile pe care noi li le refuzăm de secole întregi, or să fie tentaţi. Tot nu ai sorţi de izbândă cu Ragnok, Bill?

― Momentan e cam antivrăjitori, zise Bill, tot vorbeşte despre treaba aia cu Bagman. Bănuieşte că Ministerul a mu­şamalizat totul, că goblinii nu şi-au primit niciodată aurul de la el, ştiţi voi...

Un ropot de râsete din mijlocul mesei acoperi restul cuvintelor lui Bill. Fred, George, Ron şi Mundungus se prăpădeau de râs pe scaunele lor.

― ... şi atunci, chicoti Mundungus, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi, şi atunci, dacă puteţi să credeţi, îmi zice, "Auzi, Dung, de unde ai luat toate broaştele astea? Pentru că mie mi le-a furat un nenorocit!" Şi eu spun, "ţi-a furat broaştele, Will, şi acum ce o să faci? Să înţeleg că vrei altele, nu? Şi dacă mă credeţi, băieţi, himera nemâncată şi-a cumpărat toate broaş­tele de la mine cu mai mult decât plătise la început...

― Sinceră să fiu, nu cred că este cazul să îţi mai ascultăm afacerile povestite, Mundungus, zise doamna Weasley tran­şant, în timp ce Ron se prăbuşi pe masă, tăvălindu-se de râs.

― Să mă ierţi, Molly, spuse Mundungus imediat, ştergân­du-se la ochi şi făcându-i cu ochiul lui Harry. Dar, ştii, Will le-a furat de fapt de la Warty Harris, aşa că n-am făcut ceva foarte rău.

― Nu ştiu de unde ai învăţat tu ce este bine şi ce este rău, Mundungus, însă mi se pare că ai pierdut nişte lecţii cru­ciale, spuse doamna Weasley cu răceală.

Fred şi George îşi ascunseră chipurile după nişte pocale de Berezero; George sughiţa. Dintr-un anumit motiv, doam­na Weasley îi aruncă o privire foarte urâtă lui Sirius, înainte să se ridice şi să aducă nişte rubarbă mărunţită pentru bud­incă. Harry se uită la naşul său.

― Molly nu este de acord cu Mundungus, spuse Sirius în şoaptă.

― Cum de este în Ordin? zise Harry foarte încet.

― Este folositor, murmură Sirius. Ştie toţi borfaşii ― mă rog, e şi normal, fiind şi el unul dintre ei. Însă îi este şi foar­te loial lui Dumbledore, care l-a ajutat cândva să iasă dintr-o încurcătură. E bine să ai pe cineva ca Dung prin preajmă, aude lucruri pe care noi nu le auzim. Însă Molly crede că este exagerat să-l invităm la cină. Nu l-a iertat pentru că a plecat de la post când trebuia să te păzească.

După trei porţii de rubarbă tocată şi budincă, talia blugilor lui Harry deveni neplăcut de strânsă (ceea ce în­semna ceva având în vedere că blugii fuseseră cândva ai lui Dudley). Când puse lingura jos, conversaţia ajunse într-un punct mort: domnul Weasley se rezemă de spătarul scau­nului, părând sătul şi relaxat; Tonks căsca larg, iar nasul îi revenise acum la normal; Ginny, care îl ispitise pe Şmecherilă să iasă de sub dulap, stătea cu picioarele încrucişate pe podea, aruncându-i dopuri de Berezero după care să alerge.

― Cred că e aproape ora de culcare, zise doamna Weas­ley, căscând.

― Nu chiar, Molly, spuse Sirius, dând la o parte farfuria goală şi întorcându-se spre Harry. Ştii, mă surprinzi. Cre­deam că primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi aici o să fie să începi să întrebi de Cap-de-Mort.

Atmosfera din cameră se schimbă cu rapiditatea pe care o asocia Harry venirii Dementorilor. Dacă acum câteva secunde fusese relaxată şi adormită, acum ea era alertă, chiar încordată. Un fior făcuse turul mesei când fusese menţionat numele lui Cap-de-Mort. Lupin, care fusese pe punctul să ia o sorbitură de vin, îşi coborî încet pocalul, părând precaut.

― Am întrebat! zise Harry indignat. I-am întrebat pe Ron şi Hermione, dar mi-au spus că nu avem voie în Ordin, aşa că...

― Şi au dreptate, zise doamna Weasley. Sunteţi prea mici.

Stătea perfect dreaptă pe scaun, cu pumnii încleştaţi pe braţele lui, fără urmă de somnolenţă.

― De când trebuie să fie cineva în Ordinul Phoenix ca să pună întrebări? întrebă Sirius. Harry a fost închis o lună în casa aia Încuiată. Are dreptul să ştie ce s-a întâm...

― Stai puţin! îl întrerupse George, ridicând vocea.

― Cum, lui Harry i se răspunde la întrebări? spuse Fred supărat.

― Noi încercăm de o lună să scoatem ceva de la voi şi nu ne-aţi spus absolut nimic! zise George.

― Sunteţi prea tineri, nu sunteţi în Ordin, spuse Fred, pe o voce subţire, care suna nefiresc de asemănătoare cu cea a mamei sale. Harry nici măcar nu e major!

― Nu este vina mea că nu vi s-a spus ce face Ordinul, spuse Sirius calm, este hotărârea părinţilor voştri. Harry, pe de altă parte...

― Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna Weasley tranşant.

Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, părea ameninţătoare.

― Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore?

― Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui om care se pregătea pentru o luptă.

― Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând accen­tul cu putere pe ultimul cuvânt.

Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe Sirius.

― Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior ge­neral în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit decât majoritatea...

― Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doam­na Weasley. Are doar cincisprezece ani şi...

― Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii din­tre ei.

― Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele scaunului. Însă este încă...

― Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea.

― Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorân­du-se brusc. Nu este James, Sirius!

― Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, spuse Sirius cu răceală.

― Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel mai bun prieten!

― Şi care este problema? zise Harry.

― Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite!

― Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând vocea.

― Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai în casă şi să...

― În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile lui Dumbledore! zise Sirius tare.

― Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul ei. Arthur, susţine-mă!

Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse doar după ce şi-i puse la loc pe nas.

― Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anu­mită măsură, acum că stă la sediu.

― Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe lot ce vrea!

― Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele ― nu toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu ― de la noi decât decât să primească o versiune înflorită de la... alţii.

Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră con­trolului doamnei Weasley.

― Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă rog... văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: Dum­bledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi vrea binele lui Harry...

― Nu este fiul tău, spuse Sirius încet.

― E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. Pe cine altcineva mai are?

― Mă are pe mine!

― Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, nu-i aşa?

Sirius dădu să se ridice de la masă.

― Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos.

Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză încet pe scaun, cu chipul alb ca varul.

― Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii.

― Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat.

Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când spu­sese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era un copil.

― Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. Ginny ― Ron ― Hermione ― Fred ― George ― vreau să ieşiţi din această bucătărie, acum.

Urmă imediat un cor de proteste.

― Suntem majori! ţipară Fred şi George într-un glas.

― Dacă Harry are voie, eu de ce nu am? strigă Ron.

― Mamă, vreau să ştiu! se tângui Ginny.

― NU! strigă doamna Weasley, ridicându-se, cu ochii scânteind. Vă interzic categoric!

― Molly, nu poţi să-i opreşti pe Fred şi George, zise dom­nul Weasley obosit. Sunt majori.

― Sunt încă la şcoală.

― Însă acum sunt adulţi, spuse domnul Weasley, cu ace­eaşi voce obosită.

Doamna Weasley avea acum chipul roşu ca focul.

― Ah, bine atunci, Fred şi George pot să rămână, dar Ron...

― Harry o să ne spună oricum tot ce-i ziceţi mie şi lui Hermione! spuse Ron înflăcărat. Nu-i ― nu-i aşa? adăugă el nesigur, întâlnindu-i ochii lui Harry.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să-i zică lui Ron că nu-i va spune nici un cuvânt, ca să vadă şi el cum era să fii lăsat pe dinafară şi să vadă dacă îi plăcea. Însă impul­sul răutăcios dispăru când se uitară unul la altul.

― Sigur că da, zise Harry.

Ron şi Hermione zâmbiră.

― Bine! strigă doamna Weasley. Bine! Ginny ― LA CUL­CARE!

Ginny nu plecă în linişte. O auziră ţipând şi strigând la mama ei până în capul scărilor, iar când ajunse pe hol, urletele doamnei Black se alăturară gălăgiei. Lupin se duse grăbit la portret ca să restabilească tăcerea. Abia după ce se întoarse, închizând uşa de la bucătărie în urma sa şi aşezân­du-se la loc la masă, Sirius vorbi.

― Bine, Harry... ce vrei să ştii?

Harry trase aer în piept şi puse întrebarea care îl obsedase în ultima lună.

― Unde este Cap-de-Mort? zise el, ignorând noile cutre­murări şi tresăriri la auzul numelui. Ce face? Am încercat să mă uit la ştirile Încuiate, însă încă nu a apărut nimic care să aibă legătură cu el, nici o moarte stranie, nimic.

― Asta pentru că încă nu a existat vreo moarte stranie, zise Sirius, oricum, nu din câte ştim noi... şi ştim destul de multe.

― În orice caz, mai multe decât crede el, spuse Lupin.

― Cum de nu mai omoară oameni? întrebă Harry.

Ştia că anul trecut Cap-de-Mort omorâse, şi nu o dată.

― Pentru că nu vrea să atragă atenţia asupra lui, spuse Sirius. Ar fi periculos pentru el. Ştii, întoarcerea sa nu s-a desfăşurat exact aşa cum şi-a dorit. A stricat-o.

― Sau mai bine zis, i-ai stricat-o tu, zise Lupin, cu un zâm­bet mulţumit.

― Cum? întrebă Harry perplex.

― Nu ar fi trebuit să supravieţuieşti! zise Sirius. Nimeni în afară de Devoratorii Morţii nu ar fi trebuit să ştie că s-a întors. Însă tu ai supravieţuit ca martor.

― Ultima persoană care vroia să fie anunţată de întoarcerea lui era Dumbledore, spuse Lupin. Şi tu te-ai asigurat ca Dumbledore să ştie imediat.

― Şi la ce a folosit asta? întrebă Harry.

― Glumeşti? zise Bill, nevenindu-i să creadă. Dumbledore era singurul de care îi era frică Ştii-Tu-Cui!

― Datorită ţie, Dumbledore a putut să reînfiinţeze Ordi­nul Phoenix cam la o oră după ce s-a întors Cap-de-Mort spuse Sirius.

― Şi ce a făcut Ordinul? zise Harry, uitându-se în jur la toţi

― Ne-am străduit cât am putut să nu-l lăsăm pe Cap-de-Mort să-şi îndeplinească planurile, spuse Sirius.

― De unde ştiţi care îi sunt planurile? întrebă Harry repede.

― Dumbledore are o idee vicleană, zise Lupin, şi de obi­cei ideile viclene ale lui Dumbledore se dovedesc corecte.

― Atunci, ce bănuieşte Dumbledore că pune la cale?

― Păi, în primul rând, vrea să îşi refacă armata, spuse Sirius. Pe vremuri, avea mulţimi întregi sub controlul său: vrăjitoare şi vrăjitori pe care îi obligase sau îi vrăjise să îl ur­meze, loialii săi Devoratori ai Morţii, o mare varietate de creaturi întunecate. L-ai auzit plănuind să recruteze uriaşi; ei bine, ei sunt exact unul dintre grupurile pe care le caută. Sigur, nu va încerca să înfrunte Ministerul Magiei doar cu doisprezece Devoratori ai Morţii.

― Deci, încercaţi să-l împiedicaţi să mai strângă adepţi?

― Încercăm cât putem, spuse Lupin.

― Cum?

― Păi, partea cea mai importantă este să încercăm să con­vingem cât mai mulţi oameni că s-a întors Cap-de-Mort cu ade­vărat, să-i punem în gardă, zise Bill. Însă văd că nu e simplu.

― De ce?

― Din cauza atitudinii Ministerului, zise Tonks. Harry, l-ai văzut pe Cornelius Fudge după ce s-a întors Ştii-Tu-Cine. Ei bine, nu şi-a schimbat deloc punctul de vedere. Refuză cu îndărătnicie să creadă că s-a întâmplat.

― Dar de ce? zise Harry disperat. De ce e atât de prost? Dacă Dumbledore...

― Ah, ei bine, ai pus punctul pe "i", spuse domnul Weasley cu un zâmbet crispat. Dumbledore.

― Ştii, lui Fudge îi este teamă de el, spuse Tonks cu tristeţe.

― Îi este teamă de Dumbledore? zise Harry uluit.

― Îi este teamă de ceea ce pune la cale, zise domnul Weasley. Fudge crede că Dumbledore plănuieşte să-l dea jos. Crede că Dumbledore vrea să fie Ministrul Magiei.

― Dar Dumbledore nu vrea să...

― Sigur că nu, zise domnul Weasley. Nu a dorit niciodată postul de ministru, deşi mulţi l-au sfătuit să accepte după ce a ieşit la pensie Millicent Bagnold. Fudge a venit la putere, însă nu a uitat niciodată cât de popular şi susţinut a fost Dumbledore, chiar dacă Dumbledore nu s-a înscris nicio­dată pentru postul acesta.

― În sufletul lui, Fudge ştie că Dumbledore este mult mai inteligent ca el, un vrăjitor mult mai puternic, şi la începutul său în Minister îi tot cerea lui Dumbledore ajutor şi sfaturi, zi­se Lupin. Însă se pare că a îndrăgit puterea şi că are mult mai multă încredere în sine. Adoră să fie Ministrul Magiei şi a reu­şit să se autoconvingă că este cel mai deştept şi că Dumble­dore pur şi simplu creează probleme ca să se afle în treabă.

― Cum poate să creadă aşa ceva? spuse Harry supărat. Cum poate să creadă că Dumbledore ar inventa pur şi sim­plu totul ― că eu aş inventa totul?

― Pentru că, dacă acceptă că s-a întors Cap-de-Mort, apar nişte probleme cum nu a mai avut Ministerul de aproape pais­prezece ani, zise Sirius cu amărăciune. Fudge pur şi simplu nu este în stare să o creadă. Este mult mai plăcut să se convingă pe el însuşi că Dumbledore minte ca să-i pună beţe în roate.

― Vezi care este problema? spuse Lupin. În timp ce Mi­nisterul insistă că nu este nici un pericol din partea lui Cap-de-Mort, este greu să-i convingi pe oameni că s-a întors, mai ales că ei nu vor să o creadă din start. Mai mult decât atât, Ministerul face mari presiuni asupra Profetului zilei, pentru ca acesta să nu raporteze nimic din ceea ce ei numesc zvonurile intrigante ale lui Dumbledore, aşa că majoritatea comunităţii vrăjitoreşti habar n-are că s-a întâmplat ceva, şi asta îi face ţinte uşoare pentru Devoratorii Morţii, dacă folo­sesc Blestemul Imperius.

― Însă le spuneţi oamenilor, nu-i aşa? spuse Harry, uitân­du-se în jur la domnul Weasley, Sirius, Bill, Mundungus, Lupin şi Tonks. Anunţaţi oamenii că s-a întors?

Zâmbiră toţi nefericiţi.

― Păi, având în vedere că toată lumea crede că sunt un cri­minal în masă nebun şi că Ministerul a pus un preţ de zece mii de galioni pe capul meu, nu prea pot să mă plimb pe stradă şi să încep să împart fluturaşi, nu? spuse Sirius agitat.

― Şi nici eu nu sunt oaspetele cel mai iubit al celor mai mulţi din comunitate, zise Lupin. Este consecinţa profe­sională a faptului că sunt vârcolac.

― Tonks şi Arthur şi-ar pierde slujbele de la Minister dacă ar începe să vorbească, spuse Sirius, şi este foarte important pentru noi să avem spioni în Minister, pentru că în mod sigur Cap-de-Mort va veni după ei.

― Totuşi, am reuşit să convingem câţiva oameni, zise domnul Weasley. Tonks, aici de faţă, de exemplu ― este prea tânără ca să fi fost în Ordinul Phoenix data trecută, şi faptul că avem Aurori de partea noastră este un avantaj ex­traordinar. Şi Kingsley Shacklebolt a fost o achiziţie valo­roasă; se ocupă de căutarea lui Sirius, aşa că transmite la Minister informaţii conform cărora Sirius este în Tibet.

― Însă dacă nici unul dintre voi nu daţi de veste că s-a întors Cap-de-Mort ― începu Harry.

― Cine a zis că nici unul dintre noi nu dă de veste? zise Sirius. De ce crezi că are Dumbledore atâtea probleme?

― Ce vrei să spui?

― Încearcă să-l discrediteze, spuse Lupin. Nu ai citit Profetul zilei săptămâna trecută? Au raportat că fusese votat pentru înlăturarea de la Conducerea Confederaţiei Internaţionale de Vrăjitori pentru că a îmbătrânit şi şi-a pierdut îndemânarea, însă nu este adevărat; a fost înlăturat de vrăjitorii din Minister după ce a rostit un discurs în care anunţa întoarcerea lui Cap-de-Mort. L-au retrogradat din funcţia de Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei ― asta este Înalta Curte a Vrăjitorilor ― şi sunt pe cale să-i retragă şi Ordinul lui Merlin, Clasa Întâi.

― Însă Dumbledore spune că nu îi pasă ce fac, atâta timp cât nu-l scot de pe imaginile Broaştelor de Ciocolată, zise Bill, zâmbind.

― Nu este de râs, spuse domnul Weasley tranşant. Dacă va continua să sfideze Ministerul, ar putea să ajungă în Azkaban, şi ultimul lucru pe care îl vrem este ca Dum­bledore să fie închis. Atâta timp cât Ştii-Tu-Cine ştie că Dumbledore este undeva aici şi ştie ce pune la cale, va fi precaut. Dacă Dumbledore nu îi mai stă în cale ― ei bine, Ştii-Tu-Cine va avea drum liber.

― Dar, dacă încearcă să recruteze mai mulţi Devoratori ai Morţii, sigur se va afla că s-a întors Cap-de-Mort, nu-i aşa? întrebă Harry disperat.

― Cap-de-Mort nu se duce la casele oamenilor şi nu le bate la uşă, Harry, spuse Sirius. Păcăleşte, blestemă şi îi şantajează. Are mult antrenament la lucratul în taină. Oricum, strângerea adepţilor nu este singurul lucru care îl interesează. Are şi alte planuri, pe care le poate pune în funcţiune chiar foarte curând, şi momentan se concentrează asupra lor.

― Ce mai doreşte, în afară de adepţi? întrebă Harry încet. I se păru că Sirius şi Lupin schimbaseră cea mai fugară

privire posibilă înainte ca Sirius să-i răspundă.

― Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt. Cum Harry continuă să pară derutat, Sirius spuse:

― Ca de pildă o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

― Ca atunci când a fost puternic ultima oară?

― Da.

― Ce fel de armă? spuse Harry. Ceva mai rău decât Abra­cadabra?

― De ajuns!

Doamna Weasley vorbi din umbră, de lângă uşă. Harry nu observase când se întorsese, după ce o dusese sus pe Ginny. Stătea cu braţele încrucişate şi părea mânioasă.

― Vreau să mergeţi la culcare, acum. Toţi, adăugă ea, uitându-se la Fred, George, Ron şi Hermione.

― Nu poţi să ne spui ce să facem ― începu Fred.

― Vei vedea că pot, se răsti doamna Weasley.

Tremură puţin când se uită la Sirius.

― I-ai dat destule informaţii lui Harry. Dacă îi mai spui ceva, poţi să-l şi înscrii în Ordin.

― De ce nu? zise Harry repede. Mă voi alătura, vreau să mă alătur, vreau să lupt.

― Nu.

De data aceasta nu vorbise doamna Weasley, ci Lupin.

― Ordinul este format doar din vrăjitori majori, spuse el. Vrăjitori care au terminat şcoala, adăugă el, când Fred şi George deschiseră gura. Este vorba de nişte pericole de care nici nu aţi auzit, nici unul dintre voi... cred că Molly are dreptate, Sirius. Am spus destule.

Sirius ridică puţin din umeri, însă nu îl contrazise. Doa­mna Weasley le făcu semn imperios fiilor ei şi lui Hermi­one. Unul câte unul, se ridicară, iar Harry, dându-se bătut, le urmă exemplul.

CAPITOLUL VI