Harry Potter şi Ordinul Phoenix

NOBILA ŞI FOARTE VECHEA CASĂ BLACK

Doamna Weasley îi urmă sus supărată.

― Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că încearcă să nu o trezeşti.

― A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce Hermi­one le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme fosforescent...

― Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi!

― Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor.

― Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul.

Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă loca­tarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le liniş­tească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi băteau din aripi neliniştite.

― Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da... am uitat...

Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul.

― De ce ai făcut asta?

― Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi inspectează camera.

Se vârî în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă.

― Tu ce zici?

Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea.

― Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i îm­piedice pe oameni să i se alăture lui Cap...

Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere.

― Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume.

Ron ignoră această ultimă replică.

― Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost...

Poc.

― AAAU!

― Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama.

― Aţi Apărut exact pe genunchii mei!

― Da, mă rog, este mai greu pe întuneric.

Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se aşeză lângă picioarele lui.

― Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat.

― Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry.

― Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, nu-i aşa?

― Voi ce credeţi că este? zise Harry.

― Poate fi orice, spuse Fred.

― Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abra­cadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?

― Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.

― Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.

― Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.

Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.

― Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.

― Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.

― Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.

― Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?

― Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.

― Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.

― Nu neapărat, spuse Fred.

― Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.

― Ce vrei să spui? zise Harry.

― Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Bles­tem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?

― Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.

― Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.

Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, veri­ficând dacă vorbeau sau nu.

Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.

― Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vor­bească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând... de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea "Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele... " iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el... se feri...

Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.

― Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Do­xii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.

O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se îmbră­caseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de culoarea măslinei, aco­periţi cu tapiserii murdare. Covorul scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe el şi draperiile lungi de cati­fea verzi ca muşchiul zumzăiau, de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În jurul acestora erau strânşi doam­na Weasley, Hermione, Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o duză la gură.

― Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o infestare atât de gravă ― ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă în ultimii zece ani...

Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şer­vet, însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o privire plină de reproş.

― Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să...

― Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, răspun­zând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în camera maică-mii. Oricum... biroul ăsta...

Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum pen­tru prima oară, se cutremura uşor.

― Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm drumul ― din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult mai rău.

― Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley.

Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei nu uitase de discuţia din seara precedentă.

Se auzi un clopoţel sunând puternic la parter, urmat de o groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate sea­ra trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele.

― Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, ieşind grăbit din cameră.

Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele doamnei Black cuprinseră casa din nou:

― Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, progenituri ale gunoiului...

― Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evi­dent că Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a lui Kingsley Shacklebolt, care spunea:

― Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru Dumbledore...

Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în mijlocul Doxiilor.

Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii domestici, care era deschis pe canapea.

― În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea.

Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn să se apropie.

― Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta.

Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray.

― Gata ― pulverizaţi!

Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în găleată.

― Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. Pulveri­zează imediat şi arunc-o!

Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea între arătător şi degetul mare.

― Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, fă­când cu ochiul.

― Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry.

Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie de George şi murmură cu jumătate de gură:

― Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize?

― O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov ― care te face la fel de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei Weas­ley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov.

― Instrumente de testare?

― Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia Leşinului ― am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas.

― Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George.

― Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă.

― Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că mo­mentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută.

― Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face griji... mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, pen­tru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore.

Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia pre­miul de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese necunoscut doam­nei Weasley. Femeia nu credea că a conduce un magazin de glume era o carieră potrivită pentru doi dintre fiii ei.

Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau strâm­be şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă un cas­tron de ouă negre, pe care acum le mirosea Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri viclene.

― Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă doam­na Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului.

Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai mul­te cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină de ceea ce Harry era sigur că era sânge.

Clinchetul soneriei se auzi iar. Toţi se uitară la doamna Weasley.

― Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri.

Ieşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Ime­diat, toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o gră­madă de ceaune în echilibru instabil.

― Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate ceaunele alea?

― Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns?

― Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la intrare.

Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru.

― Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia asta...

El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, ascul­tând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră.

― Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie... crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile?

― Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus şi să iau vreo două...

Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile.

― NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE!

― Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să poată pă­trunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte plăcută.

― COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURA­TE ÎN CASĂ...

― Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry ― auzi-o, iar începe. E mama lui Sirius.

Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi zbierete ale portretelor de pe hol.

George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un spiri­duş de casă.

Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca toţi spiri­duşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul cărnos era mare şi semăna cu un rât.

Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe cei­lalţi. Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târî picioa­rele cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepăr­tat al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, groasă ca a unei broaşte-bou.

― ... miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, trădă­toare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să facă...

― Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa.

Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bom­bănit şi tresări extrem de surprins.

― Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, întorcân­du-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred.

Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect inteligibil:

― Progenitură afurisită de trădător de sânge.

― Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte.

― Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume.

Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau să îl audă, continuă să bombăne.

― ... şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgea­ta, vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce caută aici? Kreacher nu ştie...

― Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai repede şi mai supărat ca niciodată.

― Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este priete­na mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o aseme­nea companie, ah, ce ar spune...

― Nu-i spune Sânge-Mâl! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, furioşi.

― Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, nu ştie ce...

― Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie.

Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.

― Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede cica­tricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a reuşit...

― Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred.

― Ce vrei, de fapt? întrebă George.

― Kreacher face curat, zise el evaziv.

― O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă.

Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât.

― Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale?

― Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher trăieşte ca să servească Nobila Casă Black ―

― Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de murdară, zise Sirius.

― Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima mamei sale...

― Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S-a menţinut în viaţă doar din ciudă.

Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi.

― Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost...

― Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl aruncăm.

― Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi murmură foarte repede:

Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi arun­cată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă...

― Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o voi face. Acum du-te, Kreacher.

Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă lui Sirius când îşi târî paşii pe lângă el era plină de o ură pro­fundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră.

― Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai zice că este şi criminal...

― Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş.

― Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim.

― A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un...

― Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de spe­ranţă, poate că...

― Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacţioneze.

Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară.

Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era scris cu litere mari:

Nobila şi Foarte Vechea Casă Black