Harry Potter şi Ordinul Phoenix

LUNA LOVEGOOD
Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el.

― ... ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice că o să pierdem trenul...

În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le care, rezul­tatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de tare.

― AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR!

― CORCITURI JEGOASE, MÂNJIŢI CASA STRĂMOŞI­LOR MEI!

Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte neliniştit.

― Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig.

Bufniţa zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei.

― Sunteţi gata?

― Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi re­pede ochelarii.

― A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione.

Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să fie cu unul mai puţin.

― Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross însoţiţi de paznici?

― Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl corectă Hermione.

― De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de-Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după un tomberon şi o să încerce să mă omoare?

― Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, sigur o să pierdem trenul...

― VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doam­na Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi ieşi imediat din cameră.

Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în colivie şi coborî în fugă după Hermione, târându-şi cufă­rul după el.

Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să fie trezită iar de gălăgia de pe hol.

― Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weas­ley, peste zbieretele continue "SÂNGE-MÂLILOR! GU­NOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!" Lasă-ţi cufărul şi bufniţa, Alastor o să se ocupe de bagaje... ah, pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu!

Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca să ajungă la doamna Weasley.

― Ah, zău aşa... zise doamna Weasley disperată. Mă rog, să fie pe răspunderea ta!

Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat.

― Unde este Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul dois­prezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe trotuar.

― Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, luân­du-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de lângă Harry.

O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie.

― Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas.

― Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe Stur­gis... de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la Minister... dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute nici măcar nişte călimări goale... cum pot să suporte Încuiaţii să călăto­rească fără magie...

Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi pro­pria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu mătuşa Petunia.

Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, scoţând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna dispoziţie... chiar se întorcea la şcoală...

― Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi alţii.

― Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle răsucite.

― Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius dădea din coadă înnebunit.

― Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe Alastor cu bagajele, uite...

Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior încăr­cat cu cuferele lor.

― Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui Tonks, nu cred că am fost urmăriţi...

Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu cufe­re al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu Lupin.

― Nici o problemă? mormăi Moody.

― Nimic, zise Lupin.

― Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. A ajuns la fel de neserios ca Mundungus.

― Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr.

― Şi tu, Harry. Ai grijă.

― Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi ― aveţi grijă ce scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc.

― Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom vedea curând.

Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe peron începură să se urce grăbiţi în tren.

― Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, îmbră­ţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de două ori. Să scrieţi... să fiţi cuminţi... dacă aţi uitat ceva, o să vi le tri­mitem noi... urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă...

Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, şoptind:

― Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un câine!

― Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi Ginny făceau cu mâna lângă el.

Siluetele lui Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe pe­ron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi Sirius dispăru după o curbă.

― Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton îngrijorat.

― Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumi­na zilei de luni întregi, săracul de el.

― Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George spre dreapta, pe coridor.

Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se clătinau pe loc.

― Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? între­bă Harry.

Ron şi Hermione schimbară o privire.

― Hm, zise Ron.

― Noi ― păi ― Ron şi cu mine ar trebui să mergem în va­gonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată.

Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte pre­ocupat de unghiile de la mâna sa stângă.

― A, zise Harry. În ordine. Bine.

― Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse Her­mione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când.

― Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar ― s-ar putea să vă văd mai târziu.

― Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să merg acolo, aş prefera să ― dar trebuie ― adică, nu mă bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător.

― Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi.

Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu Expresul de Hogwarts fără Ron.

― Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le reţinem locuri.

― Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi mânerul cufărului în cealaltă.

Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest com­portament în cinci compartimente consecutive, îşi aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce mincinos fan­faron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce scria în articole.

Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville Popo­neaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul său ro­tund lucea din cauza efortului de a-şi târî cufărul şi de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o singură mână.

― Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny... este plin peste tot... nu am găsit loc...

― Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood...

Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe nimeni.

― Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o urmară.

― Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne aşezăm aici?

Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. Poate că era din cauză că îşi pu­sese bagheta după ureche, ca să fie în siguranţă, pentru că ale­sese să poarte un colier de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră asupra lui Harry. Încuviinţă din cap.

― Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i.

Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui Hed­wig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut.

― Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny.

― Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry Potter, adăugă ea.

― Ştiu, zise Harry.

Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui.

― Dar nu ştiu cine eşti tu.

― Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede.

― Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă -Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de-Şoim.

― Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o voce cântătoare.

Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la ce­lălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un chicotit.

Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, des­tul de indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători.

― Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville.

― Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând instru­mentul din imitaţie de marmură pe care i-l trimisese bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară.

― Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut pe cel vechi acum mult timp... nu, uite...

Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, scoa­se ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de spini.

― Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru.

Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având înfă­ţişarea sinistră a unui organ intern bolnav.

― Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu dacă pot să-l înmulţesc.

Harry ştia că materia preferată a lui Neville era Ierbo­logia, dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi dea seama la ce i-ar fi trebuit această plăntuţă pipernicită.

― Face ― hm ― ceva? întrebă el.

― O grămadă de chestii! zise Neville mândru. Are un meca­nism extraordinar de apărare. Uite, ţine-l pe Trevor, te rog...

Îl aruncă pe Trevor în poala lui Harry şi scoase o pană din ghiozdan. Ochii cât cepele ai Lunei Lovegood apărură din nou peste revistă, pentru a vedea ce făcea Neville. Ne­ville o ţinu pe Mimbulus mimbletonia la nivelul ochilor, cu limba între dinţi, alese un loc şi înţepă planta cu vârful penei de scris.

Din fiecare furuncul al plantei ţâşni un lichid dens, lipi­cios, verde şi în jeturi. Stropii atinseră tavanul, ferestrele, şi stropiră revista Lunei Lovegood; Ginny, care îşi acoperise faţa cu mâinile la timp, arăta ca şi cum ar fi purtat o pălărie verde scârboasă, dar Harry, care avusese mâinile ocupate, ca să-l împiedice pe Trevor să scape, fu lovit direct în faţă. Mirosea a băligar rânced.

Neville, care era şi el ud leoarcă pe faţă şi pe piept, îşi scutură capul ca să-şi scoată lichidul din ochi.

―S-scuze! strigă el. Nu am mai încercat asta până acum... nu mi-am dat seama că o să fie atât de... dar nu vă faceţi griji, Sevamizeră nu este otrăvitoare, adăugă el agitat, în timp ce Harry scuipa pe jos o gură plină de lichid.

Exact în acel moment se deschise uşa compartimentului lor.

― A... bună, Harry, zise o voce emoţionată. Aă... am picat prost?

Harry îşi şterse lentilele ochelarilor cu mâna cu care nu-l ţinea pe Trevor. O fată foarte drăguţă, cu părul negru, lung şi strălucitor stătea în prag, zâmbindu-i: Cho Chang, căută­toarea echipei de vâjthaţ a celor de la Ochi-de-Şoim.

― A... bună, spuse Harry în gol.

― Ăă... zise Cho. Păi... nu am vrut decât să te salut... la revedere.

Îmbujorată, fata închise uşa şi plecă. Harry se lăsă pe spă­tarul scaunului şi oftă adânc. Ar fi preferat ca Cho să-l fi găsit stând cu un grup de persoane foarte interesante, tăvă­lindu-se pe jos de râs din cauza unei glume pe care tocmai o spusese; nu să stea cu Neville şi "Nebuna" Lovegood, ţinând o broască şi plin de Sevămizeră.

― Nu contează, spuse Ginny încurajator. Uite, putem să scăpăm uşor de toate astea.

Îşi scoase bagheta.

― Curăţenius!

Sevamizeră dispăru.

― Scuze, zise Neville iar, pe un ton foarte scăzut.

Ron şi Hermione apărură abia după o oră, timp în care căruciorul cu mâncare trecuse deja. Harry, Ginny şi Neville îşi terminaseră pateurile cu dovleac şi erau ocupaţi să facă schimb de surprize din broaştele de ciocolată, când uşa compartimentului se deschise şi cei doi intrară, însoţiţi de Şmecherilă şi de Pigwidgeon, care ciripea ascuţit în colivie.

― Sunt mort de foame, zise Ron, punându-l pe Pigwid­geon lângă Hedwig, înşfăcând o broască de ciocolată de la Harry şi aruncându-se pe locul de lângă el.

Rupse ambalajul, muşcă broasca de cap şi se lăsă pe spate cu ochii închişi, de parcă ar fi avut o dimineaţă obositoare.

― Ei bine, există doi Perfecţi din anul cinci pentru fiecare casă, spuse Hermione, părând foarte nemulţumită, în timp ce luă şi ea loc. Un băiat şi o fată din fiecare.

― Şi ghici cine este Perfect la Viperini? zise Ron, cu ochii încă închişi.

― Reacredinţă, răspunse Harry imediat, convins că i se va confirma cel mai sumbru gând.

― Desigur, spuse Ron cu amărăciune, băgându-şi în gură restul broaştei şi luându-şi încă una.

― Şi vaca aia de Pansy Parkinson, spuse Hermione răută­cioasă. Nu ştiu cum a ajuns Perfectă când este mai proastă decât un trol inconştient...

― Dar de la Astropufi? întrebă Harry.

― Ernie Macmillan şi Hannah Abbott, spuse Ron, în timp ce mânca.

― Şi Anthony Goldstein şi Padma Patil la Ochi-de-Şoim, spuse Hermione.

― Ai fost cu Padma Patil la balul de Crăciun, zise o voce neclară.

Toţi se întoarseră către Luna Lovegood, care îl privea fix pe Ron peste exemplarul din Zeflemistul.

El îşi înghiţi bucăţica de broască de ciocolată.

― Da. Ştiu, zise el, părând uşor surprins.

― Nu prea i-a plăcut, îl informă Luna. Nu crede că te-ai purtat frumos cu ea, pentru că nu ai vrut să dansezi. Pe mine nu cred că m-ar fi deranjat, zise ea gânditoare, mie nu prea îmi place să dansez.

Se retrase iar după Zeflemistul. Ron se holbă la revistă cu gura căscată pentru câteva clipe, apoi se uită la Ginny, cău­tând un fel de explicaţie, dar Ginny îşi muşca pumnul ca să nu râdă. Ron clătină din cap uluit şi apoi se uită la ceas.

― Ar trebui să patrulăm din când în când pe culoare, le spuse el lui Harry şi Neville, şi putem să-i pedepsim pe cei care nu se poartă cum trebuie. Abia aştept să-i prind cu ceva pe Crabbe şi Goyle...

― Ron, nu ai voie să abuzezi de statutul tău! zise Her­mione tăios.

― Da, sigur, pentru că Reacredinţă nu o să abuzeze deloc de statutul lui, spuse Ron sarcastic.

― Şi atunci, o să te cobori la nivelul lui?

― Nu, doar o să am grijă să-i prind pe prietenii lui înainte să-i prindă el pe ai mei.

― Pentru numele lui Dumnezeu, Ron...

― O să-l fac pe Goyle să scrie versuri, o să moară, urăşte să scrie, zise Ron fericit.

Îşi coborî vocea până la mormăitul lui Goyle şi, schi­monosindu-şi faţa cu o expresie de concentrare chinuită, mimă că scrie ceva în aer. Nu... am voie... să... semăn... cu... un... babuin... din... spate.

Toţi râseră, însă nimeni nu râse mai tare ca Luna Love­good. Aceasta scoase un ţipăt de fericire care o trezi pe Hedwig şi o făcu să bată din aripi indignată, iar pe Şmeche­rilă îl făcu să sară pe raftul de bagaje, scuipând. Luna râse cu atâta poftă, încât îi scăpă din mâini revista care îi alunecă pe picioare şi ajunse pe jos.

― A fost amuzant!

Ochii ei mari înotau în lacrimi în timp ce încerca să respire, uitându-se la Ron. Cu totul derutat, băiatul se uită în jur la ceilalţi, care acum râdeau de figura lui şi de râsetele prelungi ale Lunei Lovegood, care se mişca în faţă şi în spate, ţinându-se cu mâinile de burtă.

― Ai păţit ceva? zise Ron, încruntându-se la ea.

― Un babuin... din spate! îngăimă ea, ţinându-se de coaste.

Toţi ceilalţi o priveau pe Luna cum râdea, dar Harry, uitân­du-se la revista de pe jos, observă ceva care îl făcu să o ridice i­mediat. Fiind cu susul în jos, îi fusese greu să-şi dea seama ce era imaginea de pe copertă, dar acum Harry îşi dădu seama că era o caricatură destul de nereuşită a lui Cornelius Fudge; Ha­rry îl recunoscu doar datorită melonului prăzuliu. Una dintre mâinile lui Fudge era încleştată în jurul un săculeţ cu galbeni cealaltă mână strângea de gât un goblin. Desenul era intitulat Până unde va merge Fudge pentru a câştiga Gringotts?

Dedesubt era o listă cu titlurile altor articole din cuprin­sul revistei.