Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Nu la aşa ceva, zise o voce micuţă şi sinceră din mintea sa.

Harry se strâmbă şi îşi ascunse faţa între palme. Nu putea să se mintă singur; dacă ar fi ştiut că insigna de Perfect era pe drum, s-ar fi aşteptat să o primească el, nu Ron. Oare asta îl făcea la fel de arogant ca Draco Reacredinţă? Oare se credea superior tuturor celorlalţi? Oare chiar credea că era mai bun ca Ron?

Nu, zise mica voce sfidător.

Ce era adevărat? Harry se întrebă, examinându-şi neli­niştit propriile sentimente.

Sunt mai bun decât el la vâjthaţ, zise vocea. Însă nu la altceva.

Asta era adevărat cu siguranţă, îşi spuse Harry; la învă­ţătură nu era cu nimic mai bun ca Ron. Însă cum rămânea cu lecţiile practice? Cum rămânea cu aventurile pe care le avuseseră el, Ron şi Hermione de când veniseră la Hog­warts, riscând adeseori mai mult decât exmatricularea?

Păi, Ron şi Hermione au fost cu mine în cea mai mare parte a timpului, zise vocea din capul lui Harry.

Ei, nu chiar tot timpul, se contrazise pe el însuşi. Nu s-au luptat cu Quirrell alături de mine. Nu s-au confruntat cu Cruplud şi cu vasiliscul. Nu au scăpat de toţi Dementorii aceia în noaptea când a evadat Sirius. Nu au fost cu mine în cimitir, în noaptea când s-a întors Cap-de-Mort...

Şi acelaşi sentiment de nedreptate care îl copleşise în noaptea când venise apăru din nou. Sunt sigur că am făcut mai multe, îşi zise Harry indignat. Am făcut mai multe decât amândoi!

Dar poate că, zise mica voce cu imparţialitate, poate că Dumbledore nu-i alege pe Perfecţi după cât s-au implicat în situaţii periculoase de tot felul... poate că îi alege din alte motive... Ron trebuie să aibă ceva ce tu nu ai...

Harry deschise ochii şi se uită printre degete la picioarele cu gheare de leu ale dulapului, amintindu-şi ce spusese Fred: "Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar fi făcut Perfect pe Ron..."

Pufni scurt în râs. O secundă mai târziu, fu scârbit de el însuşi.

Ron nu îl rugase pe Dumbledore să îi dea insigna de Perfect. Nu era vina lui. Oare el, Harry, prietenul cel mai bun al lui Ron, avea să se îmbufneze pentru că nu avea o insignă, să râdă cu gemenii pe la spatele lui Ron, să-i strice bucuria când, pentru prima dată, i-o luase înainte?

În acel moment, Harry auzi din nou paşii lui Ron pe scări. Se ridică, îşi aranjă ochelarii şi arboră un zâmbet când Ron dădu iar buzna pe uşă.

― Am prins-o în ultima clipă! spuse el fericit. A spus că să-mi ia o Măturin dacă poate.

― Grozav, zise Harry, şi fu uşurat să audă că renunţase te vocea sa călduroasă. Auzi ― Ron ― bravo, prietene.

Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.

― Nu m-am gândit niciodată că o să mă aleagă pe mine! zise el, clătinând din cap. Am crezut că o să te aleagă pe tine!

― Nu, eu ara făcut prea multe probleme, zise Harry, ca un ecou al lui Fred.

― Da, spuse Ron, da, presupun că da... păi, ar trebui să ne apucăm să ne facem bagajele, nu?

Era ciudat cum reuşiseră lucrurile să li se împrăştie peste tot de când veniseră. Le luă aproape toată după-amiaza să îşi strângă toate cărţile şi obiectele din casă şi să le îngră­mădească înapoi în cuferele pentru şcoală. Harry observă că Ron îşi tot muta insigna de Perfect, punând-o întâi pe nop­tieră, apoi în buzunarul de la blugi, apoi scoţând-o şi punând-o pe robele împachetate, parcă pentru a vedea efectul roşului pe negru. Abia după ce veniră Fred şi George şi se oferiră să i-o pună în frunte cu o Vrajă de Lipire Permanentă, o înveli cu afecţiune în şosetele maro şi o închise în cufăr.

Doamna Weasley se întoarse de pe Aleea Diagon în jurul orei şase, încărcată cu cărţi şi ducând un pachet lung, învelit în hârtie de ambalaj groasă, pe care Ron îl luă de la ea cu un suspin plin de dorinţă.

― Nu îl desface acum, avem invitaţi la cină, vreau să fiţi toţi jos, zise ea, însă, în clipa în care dispăru din câmpul lui vizual, Ron rupse hârtia înnebunit şi examină fiecare centimetru al noii sale mături, având o expresie extaziată pe chip.

Jos, la subsol, doamna Weasley agăţase un stindard roşu deasupra mesei mai mult decât încărcate, pe care scria:
FELICITĂRI

RON ŞI HERMIONE

NOII PERFECŢI
Părea să fie mai bine dispusă decât o văzuse Harry pe tot parcursul vacanţei.

― M-am gândit să dăm o mică petrecere, nu o masă obiş­nuită, le spuse ea lui Harry, Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny când intrară în cameră. Tatăl tău şi Bill sunt pe drum, Ron. Le-am trimis amândurora bufniţe şi sunt încân­taţi, adăugă ea, cu un zâmbet larg.

Fred îşi dădu ochii peste cap.

Sirius, Lupin, Tonks şi Kingsley Shacklebolt erau deja acolo, iar Ochi-Nebun Moody intră şi el şchiopătând, la scurt timp după ce Harry îşi luase o Berezero.

― Vai, Alastor, ce mă bucur că ai venit, spuse doamna Weasley veselă, în timp ce Ochi-Nebun îşi dădu jos pelerina de drum. De mult timp vrem să te rugăm ceva ― poţi să te uiţi la biroul din salon şi să ne spui ce este în el? Nu am vrut să-l deschidem, pentru că s-ar putea să fie ceva foarte neplăcut.

― Nici o problemă, Molly...

Ochiul albastru deschis al lui Moody se învârti în sus şi se uită fix prin tavanul bucătăriei.

― Salon... mormăi el, în timp ce i se contracta pupila. Biroul din colţ? Da, îl văd... da, este un Bong... vrei să mă duc şi să scap de el, Molly?

― Nu, nu, mă ocup eu mai târziu, zâmbi doamna Weasley, tu ia-ţi ceva de băut. De fapt, ne-am adunat să săr­bătorim ceva...

Făcu un semn către stindardul roşu.

― Al patrulea Perfect din familie! spuse ea cu drag, ciu­fulindu-l pe Ron.

― Perfect, da? mormăi Moody, uitându-se la Ron cu ochiul normal, în timp ce ochiul magic i se învârtea, privind într-o parte a capului.

Harry avu sentimentul neplăcut că se uita la el şi se apropie de Sirius şi Lupin.

― Ei bine, felicitări, spuse Moody, privindu-i încă pe Ron cu ochiul normal, persoanele autoritare atrag mereu proble­me, dar presupun că Dumbledore crede că poţi suporta ma­joritatea blestemelor pentru că, dacă nu ar fi fost aşa, nu te-ar fi ales...

Ron păru oarecum speriat de această perspectivă asupra subiectului, dar fu scutit de efortul de a răspunde de sosirea tatălui său şi a fratelui său mai mare. Doamna Weasley era atât de bine dispusă, încât nici nu se plânse că îl aduseseră pe Mundungus cu ei; acesta purta un pardesiu lung, care părea să aibă tot felul de gâlme ciudate în locurile cele mai neobişnuite, şi refuză propunerea de a-l da jos şi de a şi-l pu­ne lângă pelerina de drum a lui Moody.

― Păi, cred că se cuvine să rostim un toast, spuse domnul Weasley, după ce toată lumea îşi luase ceva de băut şi îşi ridică pocalul. Pentru Ron şi Hermione, noii Perfecţi ai Cercetaşilor!

Ron şi Hermione zâmbiră, în timp ce toată lumea bău în cinstea lor, aplaudând după aceea.

― Eu nu am fost niciodată Perfect, zise Tonks veselă din spatele lui Harry, când toată lumea se îndreptă către masă ca să-şi ia ceva de mâncare.

Astăzi avea părul roşu ca roşia şi până la talie; arăta ca sora mai mare a lui Ginny.

― Şeful Casei mele a spus că îmi lipsesc anumite calităţi elementare.

― Cum ar fi? zise Ginny, care îşi alegea un cartof copt.

― Cum ar fi abilitatea de a fi cuminte, spuse Tonks.

Ginny râse; Hermione arăta de parcă nu ştia dacă să zâm­bească sau nu şi ajunse la un compromis, luând o gură gene­roasă de Berezero, cu care se înecă.

― Dar tu, Sirius? întrebă Ginny, bătând-o pe spate pe Hermione.

Sirius, care stătea chiar lângă Harry, scoase un râset ase­mănător cu un lătrat.

― Nimeni nu m-ar fi făcut pe mine Perfect, petreceam prea mult timp în detenţie cu James. Lupin a fost băiat cu­minte, el a primit insigna.

― Cred că Dumbledore a sperat că voi putea să îi con­trolez cât de cât pe cei mai buni prieteni ai mei, zise Lupin. Nu mai este cazul să spun că nu am reuşit câtuşi de puţin.

Harry se simţi deodată ceva mai bine. Nici tatăl său nu fusese ales Perfect. Dintr-o dată, petrecerea părea mult mai plăcută; îşi încărcă farfuria, privindu-i pe toţi cei din cameră cu mai mult drag decât până atunci.

Ron îşi ridica în slăvi mătura pentru oricine vroia să-l asculte.

― ... de la zero la şaptezeci în zece secunde, nu e rău, nu? Când te gândeşti că o Cometă Două Sute Nouăzeci poate doar de la zero la şaizeci, şi asta în caz de vânt prielnic, con­form cărţii Care e mătura ideală?

Hermione vorbea foarte concentrată cu Lupin despre părerea ei despre drepturile spiriduşilor.

― Adică, este o prostie la fel de mare ca şi izolarea vârcolacilor, nu-i aşa? Totul porneşte de la modul îngrozitor în care vrăjitorii cred că le sunt superiori tuturor fiinţelor...

Doamna Weasley şi Bill se certau ca de obicei, din cauza părului lui Bill.

― ... chiar nu îl mai poţi ajusta, doar eşti atât de chipeş, ţi-ar sta mult mai bine cu părul scurt, nu-i aşa, Harry?

― A, nu ştiu, zise Harry, puţin speriat că i se cerea părerea. Se îndepărtă încet de ei, ducându-se spre Fred şi George, care se înghesuiseră într-un colţ cu Mundungus.

Acesta se opri din vorbit când îl văzu pe Harry, dar Fred îi făcu cu ochiul şi îi făcu semn lui Harry să se apropie.

― E în ordine, îi spuse el lui Mundungus, putem să avem încredere în Harry, el ne finanţează.

― Uite ce ne-a adus Dung, zise George, întinzând mâna spre Harry.

Era plină de un fel de păstăi negre uscate. Scoteau un zgomot slab, ca un zornăit, deşi erau complet inerte.

― Seminţe de Tentaculă Veninoasă, spuse George. Avem nevoie de ele pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, însă fac parte din substanţele necomerciale clasa C, aşa că ne-a fost cam greu să facem rost de ele.

― Ia zi, zece galioni pe toate, Dung? spuse Fred.

― După ce m-am chinuit atât ca să le obţin? zise Mun­dungus, holbându-şi şi mai mult ochii injectaţi şi căzuţi. Îmi pare rău, băieţi, dar nu le dau nici cu un cnut sub douăzeci.

― Dung e tare glumeţ, îi spuse Fred lui Harry.

― Da, până acum cea mai bună a fost cu şase sicii pe o pungă de Pene Întortocheate, spuse George.

― Aveţi grijă, îi preveni Harry în şoaptă.

― Poftim? spuse Fred. Mama e ocupată cu gânguritul lui Ron cel Perfect, nu suntem în nici un pericol.

― Dar Moody ar putea să fie cu ochiul pe voi, le atrase atenţia Harry.

Mundungus se uită tulburat peste umăr.

― Aici are dreptate, mormăi el. Bine, băieţi, zece să fie, dacă le luaţi repede.

― Mersi, Harry! zise Fred încântat, după ce Mundungus îşi goli buzunarele în mâinile întinse ale gemenilor şi se duse repede să-şi ia ceva de mâncare. Ar fi bine să le ducem sus...

Harry îi privi cum se duseră, simţindu-se puţin neliniştit. Tocmai îi dăduse prin gând că domnul şi doamna Weasley vor dori să ştie de unde avuseseră Fred şi George banii pen­tru magazinul de glume când, aşa cum era inevitabil, vor afla în sfârşit de el. Când le dăduse gemenilor câştigurile de la Turnirul Trivrăjitor i se păruse ceva foarte simplu, dar dacă dacă asta avea să ducă la o ceartă în familie şi la o înstrăinare de genul celei a lui Percy? Oare doamna Weasley mai avea să îl considere pe Harry ca pe un fiu, dacă avea să afle că, datorită lui, Fred şi George putuseră să pună bazele unei cariere care ei i se părea nepotrivită?

Stând unde îl lăsaseră gemenii, singur cu vinovăţia apăsă­toare din coşul pieptului, Harry îşi auzi menţionat numele. Vocea joasă a lui Kingsley Shacklebolt putea fi auzită chiar şi peste gălăgia din jur.

― ... de ce nu l-a făcut Dumbledore Perfect pe Potter? zise Kingsley.

― O fi avut motivele lui, răspunse Lupin.

― Dar i-ar fi arătat că are încredere în el. Eu asta aş fi făcut, insistă Kingsley, mai ales având în vedere că Profetul zilei îl atacă la fiecare câteva zile...

Harry nu se uită la ei; nu vroia ca Lupin sau Kingsley să ştie că îi auzise. Deşi nu îi era deloc foame, îl însoţi pe Mundungus înapoi la masă. Plăcerea trezită de petrecere se evaporase la fel de repede cum apăruse; îşi dorea să fie sus în patul său.

Ochi-Nebun Moody mirosea un picior de pui cu ce-i mai rămăsese din nas; era limpede că nu putea să detecteze nici un pic de otravă, pentru că apoi smulse cu dinţii o bucăţică de carne.

― ... mânerul este făcut din lemn de stejar spaniol, cu un lac antiblestem şi control înglobat al vibraţiei ― îi spunea Ron lui Tonks.

Doamna Weasley căscă zgomotos.

― Păi, cred că o să mă duc să mă ocup de Bongul ăla înainte să mă culc... Arthur, nu vreau să stea prea târziu, da? Noapte bună, Harry, dragul meu.

Ieşi din bucătărie. Harry îşi puse deoparte farfuria şi se întrebă dacă putea să o urmeze fără să atragă atenţia.

― Ţi-e bine, Potter? mormăi Moody.

― Da, sigur, minţi Harry.

Moody luă o gură din termosul său, uitându-se pieziş cu ochiul albastru deschis la Harry.

― Vino aici, am ceva care ar putea să te intereseze, zise el. Dintr-un buzunar interior al robelor, Moody scoase o fotografie vrăjitorească veche şi foarte ponosită.

― Ordinul Phoenix cel original, mormăi Moody. Am găsit-o noaptea trecută, când îmi căutam Pelerina Invizibilă de rezervă, având în vedere că Podmore nu a fost destul de bine crescut ca să mi-o înapoieze pe cea mai bună... m-am gândit că unora le-ar plăcea să o vadă.

Harry luă poza. Un mic grup de oameni, unii făcându-i cu mâna, alţii ridicându-şi ochelarii, se uitau şi ei la el.

― Ăsta-s eu, zise Moody, identificându-se fără să fie nevoie. Moody cel din poză era de neconfundat, deşi părul nu îi era chiar atât de cărunt şi nasul intact.

― Şi uite-l pe Dumbledore lângă mine, pe Dedalus Diggle în partea cealaltă... ea este Marlene McKinnon, a fost ucisă la două săptămâni după ce a fost făcută poza asta, i-au omorât toată familia. Ei sunt Frank şi Alice Poponeaţă...

Stomacul lui Harry, care oricum nu era în largul lui, se făcu cât o nucă în clipa când se uită la Alice Poponeaţă; îi cunoştea foarte bine chipul rotund şi prietenos, deşi nu o întâlnise niciodată, pentru că semăna leit cu fiul ei, Neville.

― Săracii oameni, mormăi Moody. Mai bine moartea decât ce au păţit ei... şi ea este Emmeline Vance, ai cunoscut-o, şi uite-l pe Lupin, evident... Benjy Fenwick, şi el a mierlit-o, nu am mai găsit decât bucăţele din el... voi de acolo, daţi-vă la o parte, adăugă el, înţepând poza cu degetul, şi micuţii oameni din fotografie se dădură într-o parte, pentru ca cei care erau parţial ascunşi să poată să vină în faţă. Acesta este Edgar Bones... fratele Ameliei Bones, l-au omorât şi pe el, şi pe fami­lia lui, a fost un mare vrăjitor... Sturgis Podmore, fir-aş al naibii, cât pare de tânăr... Caradoc Dearborn, a dispărut la şase luni după asta, nu i-am găsit niciodată cadavrul... Hagrid, desigur, arată exact la fel ca întotdeauna... Elphias Doge, l-ai cunoscut, uitasem că purta pălăria aia idioată... Gideon Prewett, a fost ne­voie de cinci Devoratori ai Morţii ca să-l omoare pe el şi pe fra­tele său Fabian, s-au luptat ca nişte eroi... mişcaţi-vă, mişcaţi-vă...

Oamenii mărunţi din poză se înghesuiră între ei şi cei ascunşi chiar în rândul din spate apărură în faţă în fotografie.

― Acesta este fratele lui Dumbledore, Abeforth, singura dată când l-am cunoscut, ciudat tip... ea este Dorcas Meado­wes, Cap-de-Mort a omorât-o el însuşi... Sirius, când încă purta părul scurt... şi... uite, m-am gândit că o să te intereseze!

Inima lui Harry se întoarse pe dos. Mama şi tatăl lui îi zâmbeau, stând de o parte şi de alta a unui om scund, cu ochii sticloşi, pe care Harry îl recunoscu imediat ca fiind Şobo, cel care îi trădase, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi contribuind astfel la uciderea lor.

― Ce zici? zise Moody.

Harry îşi ridică privirea către chipul plin de cicatrice şi ridat al lui Moody. Era clar că Moody avea impresia că toc­mai îi făcuse o mare bucurie lui Harry.

― Da, zise Harry, încercând iar să arboreze un zâmbet. Hm... ştiţi, tocmai mi-am amintit, nu mi-am terminat încă...

Fu scutit de efortul de a inventa un lucru pe care nu îl împachetase. Sirius tocmai spusese "Ce ai acolo, Ochi-Nebun?" şi Moody se întorsese spre el. Harry traversă bucătăria, se strecură pe uşă şi urcă scările, înainte să îl poată chema cineva înapoi.

Nu ştia de ce fusese atât de şocat; în definitiv, mai văzuse fotografii cu părinţii lui şi îl cunoscuse pe Şobo... dar să-i fie aruncaţi aşa în faţă, cu totul pe nepregătite... nimănui nu i-ar plăcea aşa ceva, îşi zise el supărat...

Şi apoi, să-i vadă înconjuraţi de toate acele feţe zâm­bitoare... Benjy Fenwick, care fusese făcut bucăţi, Gideon Prewett, care murise ca un erou, şi soţii Poponeaţă, care fuseseră torturaţi până înnebuniseră... făcându-i toţi fericiţi cu mâna din poză pentru totdeauna, fără să ştie că erau con­damnaţi... ei bine, lui Moody poate i se păruse interesant... dar pentru Harry fusese tulburător...

Harry urcă tiptil scările de pe hol, trecând de capetele împăiate de spiriduşi, bucuros că era iar singur, însă când se apropie de holul de la etajul întâi, auzi zgomote. Cineva plângea în salon.

― Cine-i acolo? zise Harry.

Nu auzi nici un răspuns, însă plânsetele continuară. Urcă restul scărilor câte două o dată, traversă holul şi deschise uşa de la salon.

Cineva era lipit de un perete întunecat, cu bagheta în mână, tremurând de plâns din tot corpul. Întins pe covorul vechi şi plin de praf, într-un loc luminat de lună, mort fără discuţie, îl văzu pe Ron.

Tot aerul din plămânii lui Harry păru să dispară; se simţi de parcă s-ar fi prăbuşit prin uşă; creierul încetă să-i func­ţioneze ― Ron mort, nu, nu se putea...

Dar stai puţin, era imposibil ― Ron era jos...

― Doamnă Weasley? murmură Harry.

― R-r-ridiculus! plânse doamna Weasley, îndreptându-şi bagheta tremurândă către cadavrul lui Ron.

Poc.

Cadavrul lui Ron se transformă în cel al lui Bill, întins pe spate, cu ochii larg deschişi uitându-se în gol. Doamna Weasley plânse mai tare ca niciodată.

― R-ridiculus! scânci ea din nou.

Poc.

Cadavrul domnului Weasley îl înlocui pe cel al lui Bill, cu ochelarii strâmbi şi cu un fir de sânge prelingându-i-se pe faţă.

― Nu! gemu doamna Weasley. Nu... ridiculus! Ridiculus! RIDICULUS!