Haruki Murakami Cuprins Capitolul 25. 11. 197o Picnicul de miercuri după-amiază Capitolul lulie 1978

UlN cîtE-MI spunea proprietarul hotelului, Maestrul nu avusese o viaţă fericită.

— Tatăl meu s-a născut în 1905 la Sendai şi a fost fiul cel mare al unei familii de foşti samu-rai, a început el să-mi povestească. Am să mă folosesc de calendarul occidental, dacă nu vă deran-jează.

—Cum doriţi, i-am răspuns.

— Nu erau extraordinar de bogaţi, dar aveau pămîntul lor. Strămoşii lor slujiseră la curtea seniorului feudal. La sfîrşitul epocii Edo¹ unul dintre ei fusese chiar un renumit agronom.

Maestrul fusese neîntrecut la studiu încă din copilărie şi i se dusese vestea în tot Sendai-ul. Nu era numai studios, era foarte talentat şi la vioară, şi în gimnaziu chiar a interpretat o sonată de Beethoven în faţa familiei imperiale, venită în vizită în oraş. Cu ocazia aceasta i-a fost dăruit un ceas de aur. Familia ar fi vrut să-l vadă urmînd Dreptul, dar el s-a opus.

— Pur şi simplu nu mă interesează Dreptul, le-a spus scurt tînărul Maestru.

— Ai putea atunci să urmezi o carieră muzi-cală, i-a zis tatăl lui. Ar fi bine să avem măcar un muzician în familie.

1. Epoca Edo (sau Tokugawa), 1603-l867.

— Nici muzica nu mă interesează, i-a răspuns tînărul Maestru.

Au urmat cîteva clipe de tăcere.

— Bine, a reluat tatăl, atunci ce vrei să faci în viaţă?

— Mă interesează agricultura. Vreau să devin agronom.

—Prea bine, a încuviinţat tatăl după o ezi-tare. Ce altceva ar fi putut spune ? Maestrul era un tînăr onest, care nu şi-ar fi luat vorba înapoi. Nici chiar tatăl său nu l-ar fi putut convinge să renunţe.

In anul următor tînărul Maestru a fost admis la Facultatea de Agricultură a Universităţii Impe-riale din Tokyo. Avea aceeaşi dragoste de carte şi era în atenţia tuturor, inclusiv a profesorilor. Avea rezultate excelente la învăţătură şi era popular. Era unul din puţinii aleşi. Nimic nu-l distrăgea de la studiu şi-şi petrecea fiecare moment liber citind. Cînd obosea, îşi lua vioara şi mergea să cînte în grădina Universităţii. Purta întotdeauna cu el ceasul de aur pe care-l primise în copilărie.

A absolvit Universitatea cu rezultate excepţio-nale şi a fost imediat acceptat în Ministerul Agri-culturii, ca membru de elită. In lucrarea lui de diplomă încercase, pe scurt, să creeze un sistem agrar unitar şi de proporţii pentru Japonia, Coreea şi Taiwan. Proiectul fusese considerat de unii ca uşor idealist, dar a constituit un subiect aprins de discuţie la vremea respectivă.

După doi ani petrecuţi la minister, Maestrul a fost trimis în Peninsula Coreea pentru a conduce cercetări în domeniul cultivării orezului. Ca rezul-tat, a publicat un Studiu privind cultivarea orezuluiîn Peninsula Coreea, şi ideile lui au fost imediat adoptate de guvern

In anul 1934 a fost rechemat la Tokyo şi a fost prezentat unui tînăr ofiţer superior din armata japoneză. Ofiţerul i-a cerut să pună la punct un sistem de autoaprovizionare bazat pe ovine, în vederea iminentei campanii din nordul Chinei. Acesta a fost primul contact al Maestrului cu oile. După ce a pus bazele unui proiect de creştere a ovinelor pe scară largă în Japonia, Manciuria şi Mongolia, Maestrul a plecat în anul următor în Manciuria, pentru a examina situaţia locală. Aici a început declinul.

Primăvara anului 1935 a trecut fără întăm-plări deosebite. Incidentul s-a petrecut abia în iulie. Maestrul, plecat călare să inspecteze turmele de oi, a dispărut. Au trecut trei zile, apoi patru, şi tot nu s-a întors. Armata a răscolit toată zona în căutarea lui, dar fară nici un rezultat. S-a crezut că fusese atacat de lupi, sau poate răpit de cine ştie ce răufacători. După o săptămănă, cînd nimeni nu mai spera să-l găsească, Maestrul şi-a făcut apariţia înapoi în tabără. Era supt la faţă şi plin de răni, doar ochii îi erau scînteietori. Nu mai avea nici calul, nici ceasul de aur. Le-a expli-cat că se rătăcise şi că i s-a rănit calul, şi toată lumea l-a crezut pe cuvînt.

Totuşi, la o lună după incident, printre oficiali a început să se răspîndească zvonul că Maestrul ajunsese să aibă o „relaţie specială" cu oile, dar nimeni nu ştia exact ce anume însemna asta. Superiorul lui l-a chemat în biroul personal şi l-a chestionat direct. într-o societate colonială zvo-nurile sunt intolerabile.

—Ai avut într-adevăr o relaţie specială cu o oaie? l-a întrebat superiorul.

—Am avut, a răspuns Maestrul. Interogatoriul a continuat aşa:

întrebare: Prin „relaţie specială" vrei să spui

„act sexual"? Răspuns: Nu, în nici un caz.

întrebare: Explică!

Răspuns: A fost o relaţie ta nivel mental.

întrebare: Explicaţia nu e suficientă.

Răspuns: Nu găsesc cuvintele potrivite, a fost un fel de comunicare spirituală.

Intrebare: Ai avut o comunicare spirituală cu o oaie?

Răspuns: Da.

Intrebare: Vrei să spui că ai comunicat spiritual cu o oaie o săptămănă încheiată, cît ai fost dat dispărut?

Răspuns: Da.

Intrebare: Nu eşti de părere că e un motiv sufi-cient ca să-ţi pierzi slujba?

Răspuns: Slujba mea este să studiez oile.

întrebare: Comunicarea spirituală nu este recu-noscută ca subiect de studiu. Aş vrea să-ţi revizuieşti atitudinea. Ai absol-vit Facultatea de Agricultură a Universităţii Imperiale cu rezultate excelente, ai avut rezultate excelente şi după ce ai fost angajat de minister, şi aşteptările noastre sunt foarte ridi-cate. Eşti considerat un pilon pentru viitorul agriculturii din Asia de Est, şi trebuie să fii conştient de asta.

Răspuns: Sunt conştient.

Intrebare: Te rog să uiţi de toată povestea asta cu comunicarea spirituală.

Răspuns: îmi este imposibil să uit.

întrebare: Explică!

Răspuns: Oaia se află în interiorul meu.

întrebare; Explicaţia nu e suficientă.

Răspuns: îmi este imposibil să vă explic mai mult.

în februarie 1936, Maestrul a fost trimis înapoi în Jap'onia, a fost supus mai multor interogatorii asemănătoare şi, ca urmare, în primăvară a fost transferat la arhivele ministerului. Acolo s-a ocupat de înregistrarea diverselor materiale şi de organizarea rafturilor. Fusese expulzat din elita agriculturii Asiei de Est.

— Oaia m-a părăsit acum, dar a locuit multă vreme înăuntrul meu, i-a mărturisit el pe atunci unui prieten apropiat.

Maestrul a demisionat în 1937 din Ministerul Agriculturii şi, primind un împrumut pe baza Proiectului de creştere a ovinelor în Japonia şi Manciuria, pe care îl condusese iniţial chiar el, a plecat în Hokkaido şi a devenit crescător de oi. Apornit de la 56 de capete.

1939 - Maestrul se căsătoreşte. 128 de capete. 1942 - Se naşte primul fiu (actualmente manager al Hotelului Delfin). 181 de capete.

1946 - Ferma rechiziţionată de cître Forţele de ocupaţie americane şi transfbrmată în bază de pregătire a trupelor. 62 de capete.

1947 - Maestrul este angajat de Asociaţia Cres-cătorilor de Ovine.

1949 - Soţia decedează în urma unei bronşite.

195o - Maestrul devine director al Asociaţiei. 196o - Fiul cel mare îşi pierde degetele în portul Otaru.

1967 - închiderea Clubului Crescătorilor de Ovine.

1968 - Inaugurarea Hotelului Delfin,

1978 - Tînăr agent imobiliar se interesează de

o fotografie cu oi. Despre mine era vorba.

* * *

— Of, am făcut eu.

—Aş vrea neapărat să-l cunosc pe tatăl dumneavoastră, i-am spus proprietarului.

— Sigur, nu e nici o problemă. Atîta că n-am să vă însoţesc, pentru că tatăl meu mă urăşte, a spus el.

—De ce vă urăşte?

— Pentru că mi-am pierdut două degete şi, în plus, am început să chelesc.

—Aveţi un tată ciudat.

— Fiind fiul lui, n-ar trebui să spun asta, dar într-adevăr e un om ciudat. S-a schimbat complet de cînd s-a întălnit cu oaia. Are toane şi uneori e chiar brutal, dar în adăncul sufletului e totuşi un om bun. V-aţi convinge de asta dacă l-aţi asculta cîntînd la vioară. Oaia l-a rănit şi, indirect, m-a rănit şi pe mine.

— Cred că ţineţi mult la tatăl dumneavoastră, a spus prietena mea.

— Aşa este, a răspuns proprietarul hotelului. Dar el mă urăşte. Nu m-a îmbrăţişat nici măcar o dată. Nu mi-a spus niciodată vreo vorbă bună. lar de cînd mi-am pierdut degetele şi am început să chelesc, îşi bate joc de mine.

— Sunt sigură că n-o face intenţionat, a încer-cat să-I împace prietena mea.

—Aşa cred şi eu, am adăugat.

—Vă mulţumesc, ne-a răspuns proprietarul.

— Credeţi că ne putem duce la el direct ?

— Ştiu şi eu ? Trebuie în orice caz să fiţi atenţi la două lucruri. Trebuie să-i spuneţi explicit că vreţi să vorbiţi despre oaie.

—Şial doilea?

— Să nu-i spuneţi că aţi discutat cu mine.

—Am înţeles.

I-am mulţumit şi am luat-o pe scări. La etaj aerul era rece şi umed şi se simţea iz de hărtie

veche şi de corp omenesc. Luimna era foarte slabă şi prin colţurile coridorului se strănsese praful. Ani străbătut culoarul lung şi am bătut la uşa pe care ne-o indicase fiul Maestrului. Deasupra ei era o plăcuţă veche de plastic pe care scria „Biroul Directorului". Nici un răspuns. Am mai bătut o dată. Din nou, nici un răspuns. La al treilea ciocă-nit s-a auzit dinăuntru un mormăit:

— Pleacă naibii de-aici!

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră despre oi.

— Hai sictir! s-a auzit Maestrul dinăuntru. Avea o voce foarte putemică pentru vărsta lui.

—E foarte important să stau de vorbă cu dumneavoastră, am zbierat eu prin uşă.

— N-am nimic de discutat cu tine, idiot ce eşti!

—Dar chiar trebuie să discutăm, nu m-am lăsat eu bătut. Este vorba despre o oaie care a dispărut în 1936.

Căteva clipe de linişte, apoi uşa s-a deschis brusc şi Maestrul Oilor a apărut în faţa noastră.

Maestrul avea părul lung şi alb ca neaua. Sprăn-cenele erau şi ele albe, şi-i spănzurau deasupra ochilor ca nişte ţurţuri. Era destul de mic de statură, dar se ţinea drept şi avea o constituţie robustă. Nasul îi răsărea din mijlocul feţei ca o trambulină.

Mirosul corpului său impregnase toată camera. De fapt, de la un punct încolo, încetase să mai fie mirosul corpului şi se amestecase cu timpul şi cu lumina. în toată camera, de altfel foarte spaţioasă, erau îngrămădite obiecte vechi şi hărţoage, şi podeaua de-abia se mai zărea. Majoritatea căr-ţilor erau volume ştiinţifice groase, scrise în limbi străine, toate pătate.

în dreapta, la perete, era un pat murdar, iar în partea opusă, spre fereastră, erau un birou

imens din lemn de mahon şi un scaun cu rotile. Lucrurile de pe birou păreau puse oarecum în ordine, iar peste documente era aşezată o greu-tate în formă de oaie. Camera era întunecată, singura lumină venind de la lampa prăfuită de pe birou, cu un bec de şaizeci de waţi.

Maestrul era îmbrăcat cu o cămaşă gri, un pulover negru şi pantaloni cu model în zigzag care aproape că-şi pierduseră forma. în lumina slabă din încăpere, cămaşa şi puloverul ar fi putut trece foarte bine drept o cămaşă albă şi un pulover gri. S-ar putea chiar ca asta să fi fost culoarea lor iniţială.

Maestrul s-a aşezat pe scaunul de la birou şi ne-a invitat cu un gest să ne aşezăm pe pat. Ne-am croit drum printre cărţi de parcă mergeam pe un teren minat, am răzbit pînă la pat şi ne-am aşezat. Era atît de murdar încît simţeam că blugii mi s-au lipit de el pe vecie. Maestrul şi-a încrucişat degetele peste birou şi ne-a privit fix. Avea degetele acoperite cu păr negru pînă aproape de unghii. Firele negre contrastau ciudat cu ple-tele orbitor de albe.

Brusc, Maestrul a luat telefonul şi a tunat în receptor :

— Să mi se aducă imediat masa! Apoi ni s-a adresat:

—Aşa, deci aţi venit să întrebaţi despre oaia care a dispărut în anul 1936 ?

—Da, i-am răspuns eu.

— Aşaa, a făcut el, apoi şi-a suflat nasul într-o hărtie, facînd un zgomot asurzitor. Vreţi să-mi spuneţi ceva, sau vreţi să mă întrebaţi ceva?

— Ambele.

—Bine, să vedem întăi ce aveţi de povestit.

—Ştiu ce s-a întămplat cu oaia după ce v-a părăsit, în primăvara anului 1936. Maestrul a pufnit pe nas.

—Vrei să zici că ştiai că am renunţat la tot pentru a căuta o oaie timp de 42 de ani?

— Ştiam, da, i-am răspuns eu.

—Nu te cred.

Am scos din buzunar bricheta de argint şi fotografia trimisă de Şobolan şi le-am pus pe birou. Maestrul a întins măna păroasă, le-a luat şi le-a studiat îndelung sub lampă. Particulele de tăcere au plutit multă vreme prin cameră. Gea-murile duble, solide, nu lăsau să treacă zgomotele oraşului şi nu se auzea decît băzăitul uşor al lămpii vechi, accentuînd şi mai mult liniştea.

Terminînd de studiat bricheta şi fotografia, Maestrul a stins lampa şi s-a frecat la ochi cu degetele groase, cu atîta convingere, încît părea că vrea să şi-i îndese înăuntrul craniului. Cînd s-a oprit, ochii îi erau roşii ca la iepuri.

—lartă-mă. De atîta vreme sunt încoiyurat numai de idioţi, încît m-am dezobişnuit să am încredere în oameni.

— Nu face nimic, i-am spus eu, iar prietena mea i-a zămbit politicos.

— îţi poţi imagina ce înseamnă să rămăi numai cu un gînd în minte, cînd expresia lui te-a pără-sit în întregime? a întrebat Maestrul.

—Nu, nu pot.

— E un infern. Un vărtej de gînduri într-un infern subteran, unde nu pătrunde nici cea mai mică rază de lumină şi nu există nici un strop de apă. Aici mi-am petrecut eu ultimii 42 de ani din viaţă.

— Din cauza oii ?

—Exact. Din cauza ei. Ea m-a adus şi m-a lăsat în infemul ăsta, în primăvara lui 1936.

— Şi atunci aţi demisionat din minister ca să plecaţi în căutarea ei?

— Toţi funcţionarii erau nişte dobitoci, habar n-aveau de adevărata valoare a lucrurilor. N-au

223

putut înţelege niciodată adănca semnificatie a acelei oi.

S-a auzit o bătaie în uşă, apoi o voce de femeie anunţînd că a adus cina.

—Las-o acolo, i-a răspuns Maestrul. S-a auzit tava pusă pe jos, apoi nişte paşi îndepărtîndu-se. Prietena mea a deschis uşa, a ridicat tava cu măncare şi i-a adus-o Maestrului pe birou. Pe tavă, pe lîngă supă, salată, păine şi chiftele pentru Maestru, mai erau şi două cafele pentru noi.

—Voi aţi măncat deja? ne-a întrebat,

—Da, mulţumim, i-am răspuns.

—Ce-aţi măncat?

—Viţel în sos de vin, am spus eu.

— Creveţi la grătar, a spus prietena mea.

— Aha, a facut Maestrul, apoi a luat puţin din supă şi a crănţănit crutoanele. Mi-e foarte foame, aşa că o să mănănc în timp ce stăm de vorbă.

— Sigur, nu vă faceţi probleme, i-am răspuns noi.

^ Şi-a sorbit supa, iar noi ne-am băut cafeaua. pînă n-a terminat, nu şi-a ridicat ochii din castron.

— Ştiţi în ce loc a fost facută fotografia ? I-am întrebat eu.

— Ştiu. Ştiu foarte bine.

—Ne puteţi spune şi nouă?

—Aşteptaţi puţin, a spus, împingînd deoparte castronul gol. Să luăm lucrurile pe rînd. Să vor-bim întăi despre anul 1936. Am să încep eu, pe unnă ai să-mi povesteşti tu.

Am dat din cap.

— Oaia a intrat în mine în vara anului 1935. Eu plecasem pe teren, undeva lîngă graniţa dintre Manciuria şi Mongolia, şi m-am rătăcit. Tot mer-gand, am dat peste o peşteră şi m-am hotărăt să-nri petrec noaptea acolo. în vis mi-a apărut o oaie care m-a întrebat dacă poate să intre în mine. Sigur că da, i-am spus eu. N-am stat să mă gîndesc prea mult, ştiam că nu e decît un vis. A răs ca pentru sine şi a trecut la farfuria cu salată.

— Era o specie din care nu mai văzusem pînă atunci. Datorită meseriei mele cunoşteam toate rasele din lume, dar oaia asta nu semăna cu nici una. Avea coamele curbate ciudat, picioarele scurte şi grase, ochii limpezi ca apa. Blana îi era albă ca neaua, doar într-un singur loc pe spate avea o pată maronie în formă de stea. Aşa o oaie nu există nicăieri. De asta i-am şi spus că n-am nimic împotrivă să intre în corpul meu. Ca specialist în ovine, nu puteam să ratez ocazia de a studia o asemenea oaie.

— Ce senzaţie aţi avut cînd v-a intrat oaia în corp?

— Nimic special, am simţit doar că era acolo. Cînd m-am trezit a doua zi dimineaţa am ştiut că e în mine, şi atît. o senzaţie perfect naturală.

—Aţi avut vreodată migrene?

—Absolut niciodată, de cînd m-am născut. Maestrul a trecut la chiftele, tăvălindu-le bine prin sos înainte de a le înfuleca.

— în nordul Chinei şi în Mongolia, faptul că o oaie intră în corpul cuiva nu e nemaiauzit. Local-nicii cred că e un semn al binecuvîntării zeilor. într-o lucrare publicată pe vremea dinastiei Yuan¹ scrie că „o oaie albă cu stea" a intrat în trupul lui Genghis-Han. Interesant, nu credeţi?

— Foarte interesant.

— Se crede că oile care pot intra în oameni sunt nemuritoare. Cel care primeşte o oaie în trupul lui devine şi el nemuritor, dar îşi pierde nemurirea cînd oaia îl părăseşte. Totul depinde

de oaie. Dacă-i place, poate sta cu zecile de ani, dacă nu, iese şi pleacă imediat. Oamenii cărora li se întămplă asta sunt numiţi în popor „cei-pără-siţi-de-oaie". Aşa, ca mine, a spus Maestrul, mes-tecînd de zor.

De cînd s-a instalat oaia în trupul meu, am început să mă informez despre folclorul legat de oi. Am stat de vorbă cu localnicii, am studiat documente vechi. între timp s-a răspîndit zvonul că port o oaie în mine şi a ajuns pînă la urechile superiorilor mei. Nu le-a plăcut deloc. Am fost etichetat drept „dereglat mintal" şi am fost trimis înapoi în Japonia. Caz tipic de „boală colonială".

Maestrul a terminat chiftelele şi a trecut la chifle. Se vedea clar că nu-i lipsea apetitul.

—Prostia fundamentală a Japoniei moderne constă în faptul că n-am învăţat nimic din inter-acţiunea cu alte popoare din Asia. Exact aşa stau lucrurile şi cu oaia. Creşterea oilor în Japonia a fost sortită eşecului, pentru că toată lumea le-a privit ca pe riişte simple surse de lănă şi carne. Ne lipseşte gîndirea la nivel cotidian. Ignorăm factorul timp şi aşa ni se pare că obtinem un randament mai mare. întotdeauna facem aşa. Cu alte cuvinte, nu suntem cu picioarele pe pămînt. Nu întămplător am pierdut războiul.

— Oaia a venit împreună cu dumneavoastră în Japonia, nu ? am revenit eu la subiectul prin-cipal.

—Da. M-am întors cu vaporul, de la Pusan. Oaia a venit cu mine.

—Ce urmărea, de fapt?

—N-am idee, aproape că a scuipat cuvintele Maestrul. Nu ştiu. Nu mi-a spus. Dar cu sigu-ranţă că avea în minte ceva important. De atîta lucru mi-am dat singur seama. Avea un plan de proporţii, urmărind să schimbe oamenii şi lumea. ,—Putea să facă aşa ceva de una singură?

Maestrul a încuviinţat din cap, mestecînd ultima bucăţică de chiflă.

— Nu e de mirare. Gîndeşte-te la Genghis-Han.

— Asta aşa este, am spus eu. Dar de ce acum, şi de ce Japonia?

— Cred că eu am trezit oaia. Probabil că dor-mise netulburată tiinp de sute de ani acolo în peşteră, iar eu, tocmai eu, am trezit-o.

— Dumneavoastră n-aveţi nici o vină.

— Ba bine că nu, a ripostat Maestrul. E vina mea. Ar fi trebuit să-mi dau seama din timp. Atunci încă aş mai fi putut face ceva. Dar mi-a luat foarte mult pînă să înţeleg. Cînd în sfîrşit am realizat ce se întămpla, oaia deja mă părăsise.

Maestrul a tăcut, răsucindu-şi cu degetele sprăncenele ca nişte ţurţuri. Părea apăsat de greutatea celor 42 de ani care se scurseseră.

— M-am trezit într-o dimineaţă şi oaia nu mai era acolo. Atunci am înţeles ce înseamnă să fii „părăsit de oaie". E un infern. în locul oii n-a mai rămas decît o idee, de care nu mai poţi scăpa, pentru că nu mai ai oaia. Asta înseamnă „părăsit de oaie".

Maestrul şi-a mai suflat o dată nasul într-o fbaie de hărtie.

—Acum e rîndul tău.

I-am povestit despre ce s-a petrecut cu oaia după ce l-a părăsit, cum a intrat într-un tînăr activist de dreapta aflat în închisoare, cum tănă-rul a devenit apoi o figură politică marcantă, a mers în China, a construit acolo o reţea de infor-matii şi a făcut avere. I-am mai povestit cum după război a fost condamnat sub acuzaţia de criminal de război de clasa A, dar a fost eliberat în schimbul reţelei de informaţii şi în final, ser-vindu-se de averea pe care o strănsese în China, a ajuns să controleze guvernul, economia şi mass-media.

—Am auzit de el, a spus Maestrul cu amărăciune. Oaia ştie să.-i găsească pe cei mai competenti.

— Dar în primăvara aceasta l-a părăsit. Băr-batul e în comă de ceva vreme şi trage să moară.

Pănă acum prezenţa oii a compensat disfuncţia cerebrală.

— II invidiez, pentru că nu mai poate realiza că e „părăsit de oaie".

— De ce credeţi că l-a părăsit oaia ? Doar şi-a dedicat atăţia ani construirii unei organizaţii imense.

Maestrul a oftat adănc.

— Tot nu pricepi ? 1 s-a întămplat exact ce mi s-a întămplat şi mie. Şi-a pierdut valoarea, n-a mai fost folositor. Oamenii au limite, iar oaia nu-i mai vrea pe cei care şi le-au atins deja. E posibil ca el să nu fi fost capabil să înţeleagă pe deplin ce-i cerea oaia. Rolul lui a fost să construiască o organizaţie de proporţii şi, cînd a terminat, a fost părăsit. Aşa cum pe mine oaia m-a folosit doar ca mijloc de transport.

— Şi atunci ce s-a întămplat cu oaia mai departe ?

Maestrul a luat de pe birou fotografia şi a lovit-o uşor cu degetele.

— A hoinărit prin Japonia în căutarea unei noi gazde. Probabil că are nevoie de o persoană pe care s-o pună în fruntea organizaţiei.

— Ce urmăreşte oaia ?

— Ţi-am mai spus, din păcate nu sunt în stare

să explic exact. Caută o formă care să-i îmbrace gîndirea.

— Şi asta e ceva pozitiv ?

—Pentru ea, da.

—Dar pentru dumneavoastră ?

— Nu ştiu, a spus bătrînul. Pe cuvînt că nu ştiu. De cînd m-a părăsit oaia, nu-mi mai dau

seama cît din mine sunt eu cel adevărat şi cît e umbra ori.

— Spuneaţi mai devreme că, la un moment dat, aţi fi putut face ceva. La ce vă refereaţi? Maestrul a clătinat din cap.

— N-am de găî\d să-ţi sp\m.

Tăcerea s-a lăsat din nou în încăpere. Incepuse ploaia. Prima ploaie de cînd ajunseserăm în Sapporo.

— Un ultim lucru: puteţi să ne spuneţi unde a fost făcută fotografia? am întrebat eu.

— La ferma unde am locuit eu timp de nouă ani. Am crescut oi acolo pînă cînd, după război, a venit arinata americană şi a rechiziţionat-o. Cînd am primit-o înapoi, am vîndut-o unui bogătaş. E şi acum proprietar.

— Şi creşte oi în continuare ?

— Nu ştiu exact, dar cel puţin aşa reiese din fotografie. In orice caz, e un loc singuratic, aflat departe de altă aşezare umană, inaccesibil iarna. Cred că proprietarul stă acolo cel mult două-trei luni pe an. E un loc frumos şi liniştit.

— Are cineva grijă de fermă în lipsa proprie-tarului ?

— Nu cred că rămăne cineva acolo peste iarnă. In afară de mine, nu mai ştiu pe nimeni care să facă aşa ceva. Se pot angaja ciobani municipali din oraşul din vale şi au ei grijă de oi. Acoperişul e special construit astfel încît zăpada să cadă singură, iar hoţii nu ajung pînă acolo. Ce sens ar avea să care totul atîta drum pănă-n oraş? Şi ninge îngrozitor de mult.

—Acum o fi cineva acolo?

— Ştiu şi eu ? Cred că deja nu mai e nimeni. Se apropie ninsorile, iar urşii umblă să-şi găsească provizii pentru iarnă... De ce, vrei să mergi la fermă?

— Cred că n-am încotro. Toate indiciile duc acolo.

Maestrul a tăciit o vreme. îi rămăsese sos de roşii la colţurile gurn.

— înaintea voastră a mai venit cineva să-mi pună întrebări, cred că prin februarie. Era un băr-bat cam de vărsta ta. A văzut fotografia din salon şi asta i-a trezit interesul. în perioada respectivă mă plictiseam foarte tare, aşa că am stat mult de vorbă. Mi-a spus că strînge materiale pentru un roman.

Am scos din buzunar o fotografie cu Şobolanul şi cu mine şi i-am arătat-o Maestrului. Fusese facută în vara anului 197o la barul lui J. Eu mă uitam într-o parte şi fumam, Şobolanul arăta spre aparat semnul victoriei. Amîndoi eram tineri şi foarte bronzati.

—Ăsta eşti tu, dar mai tînăr, nu? a spus Maestrul, aprinzînd lampa de birou şi uitîndu-se atent la fotografie.

—Acum opt ani.

—Celălalt e bărbatul despre care vorbeam. Acum arată puţin mai îmbătrînit şi poartă mus-taţă, dar e sigur el.

— Mustaţă ?

—Avea o mustaţă subţire şi îngrijită, dar obrajii nebărbieriţi.

N-am reuşit să mi-l imaginez pe Şobolan cu mustaţă.

Maestrul ne-a desenat o hartă detaliată a dn.imului care duce la fermă. De la Asahikawa trebuia să schimbăm trenul şi să mergem trei ore pe o linie secundară ca să ajungem în orăşelul de la poalele munţilor, iar de acolo mai erau încă trei ore cu maşina.

—Vă mulţumim foarte mult, i-am spus Maestrului.

—Dacă vrei să ştii, cred că ar fl mai bine pentru tine să laşi oaia în pace. Vezi ce mi s-a

întămplat mie. Oaia aduce necazuri tuturor celor care intră în contact cu ea. Pentru ea, viaţa unui simplu individ e total lipsită de valoare. Dar, în fine, presupun că ai motivele tale.

—Aşa este.

—Aveţi grijă, a spus Maestrul. Fiţi drăguţi şi lăsaţi voi tava în faţa uşii.

4 Adio, Hotel Delfin

-ne-a LUAT o zi întreagă să facem pregătirile pentru plecare. De la un magazin sportiv am cumpărat echipament pentru alpinism şi raţii portabile, de la un magazin universal ne-am luat pulovere groase pescăreşti şi ciorapi de lănă, de la librărie am facut rost de o hartă a regiunii la scara 1: 5o 00o şi o carte despre istoria locală. Ne-am mai luat şi bocanci cu crampoane pentru zăpadă şi lenjerie groasă.

— Nimic din ce-am străns aici n-are nici cea mai mică legătură cu sfera mea de activitate, a spus prietena mea.

— Cînd ai să fii în mijlocul troienelor, n-ai să te mai gîndeşti la asta, am asigurat-o eu.

—Ai de gînd să stai pînă dă zăpada?

— Nu ştiu. In orice caz, ninsorile încep pe la sfîrşitul lui octombrie şi e bine să fim pregătiţi. N-avem de unde să ştim ce-o să se întămple.

Ne-am întors la hotel şi am îndesat tot ce cumpăraserăm într-un rucsac mare. Am făcut apoi o boccea cu lucrurile nefolositoare pe care le aduseserăm de la Tokyo şi am lăsat-o în grija proprietarului hotelului. Majoritatea lucrurilor pe care şi le luase prietena mea erau inutile: o trusă de cosmetică, cinci cărţi, şase casete, o rochie şi pantofi cu toc, o sacoşă întreagă de dresuri şi lenjerie, tricouri şi pantaloni scurţi, un ceas de voiaj, un caiet de schiţe şi o cutie cu creioane colorate, plicuri şi hărtie de scrisori, un prosop de baie, o trusă de prim-ajutor, un uscător de păr, beţişoare de urechi.

— De ce ţi-ai luat rochia şi pantofii cu toc ? am întrebat-o eu.

— Dacă suntem invitaţi la vreo receptie ?

— Ce recepţie ?!

N-am reuşit s-o conving să renunţe. Şi-a pus rochia împăturită frumos şi pantofii cu toc la mine în rucsac. Cît despre cosmetice, pînă la urmă şi-a cumpărat o trusă mai mică de la un magazin din apropierea hotelului.

Proprietarul a acceptat bucuros să ne păstreze restul de lucruri. Am plătit camera la zi şi l-am anunţat că ne întoarcem probabil într-o săptamănă sau două.

—Tatăl meu v-a putut fi de folos cu ceva? ne-a întrebat el preocupat.

— Ne-a ajutat foarte mult, l-am asigurat eu.

— cîteodată şi eu îmi doresc să pot pleca să caut ceva, dar nu ştiu ce anume să caut, spre deosebire de tatăl meu, care toată viaţa şi-a continuat căutarea. Nici acum n-a renunţat. Cînd eram copil, îmi povestea despre oaia albă care-i apărea în vis. De asta cred eu că aşa e viaţa: o căutare continuă.

In salonul hotelului domnea, ca întotdeauna, o linişte adăncă. o slujnică bătrînă spăla scările.

— Tatăl meu are acum 73 de ani, şi tot n-a găsit oaia. Nu ştiu dacă există în realitate, dar mă tot gîndesc că tatăl meu n-a avut o viaţă uşoară şi-mi doresc ca măcar acum să-l văd fericit, însă el nu vrea să asculte şi mă ia mereu peste picior. Asta pentru că eu n-am nici un scop în viaţă.

— Bine, dar aveţi Hotelul Delfin, a încercat prietena mea să-l consoleze.

— în plus, cred că tatăl dumneavoastră şi-a încheiat căutarea, am adăugat eu. Mai departe ne ocupăm noi de oaie.

Proprietarul a zămbit.

—Dacă-i aşa, atunci nu am de ce mă plînge. Sunt sigur c-o să fim amîndoi fericiţi de acum încolo.

— Şi noi vă dorim asta.

— Chiar crezi c-o să fie fericiţi împreună ? m-a întrebat prietena mea ceva mai tărziu, cînd am rămas singuri.

—Au nevoie de timp pentru asta, dar sunt sigur că toate se vor aranja. Acum s-a umplut golul creat în cei patruzeci şi doi de ani. Maestrul şi-a încheiat misiunea. De acum încolo noi trebuie să găsim oaia.

—Mi-au plăcut mult, şi tatăl, şi fiul.

— Şi mie.

Cînd am terminat bagajele, am făcut dragoste, apoi am ieşit în oraş să vedem un film. Şi^în film erau multe personaje care faceau dragoste. într-un final, nu-i atît de rău să-i vezi pe alţii facînd sex, mi-am spus eu.

Capitolul 8 în căutarea oii fantastice (III)Naşterea, dezvoltarea şi declinul oraşului Junitaki

DlMINEAŢA DEVREME am luat trenul de la Sapporo spre Asahikawa. Eu m-am apucat să citesc Istoria oraşului Junitaki, o carte volumi-noasă cu coperte groase. Junitaki era oraşul în care se afla ferma Maestrului. Nu speram să găsesc informaţii foarte utile, dar, în fond, cititul n-avea cum să-mi strice. Autorul se născuse în anul 194o în Junitaki şi, după ce absolvise secţia de literatură a Universităţii Hokkaido, se axase pe istoria locală. Piind atît de ocupat, reuşise să scrie doar o singură carte, cea pe care o cum-părasem eu. Fusese publicată în mai 197o şi era, bineînţeles, prima ediţie.

In carte scria că primii colonişti se stabiliseră în zona actualului oraş la începutul verii anului 13¹ din epoca Meiji. Erau în total optsprezece oameni, toţi ţărani săraci din regiunea Tsugaru, avînd ca bunuri doar cîteva unelte, haine, pături, oale şi cuţite.

Au ajuns într-un sat ainu² din apropierea ora-şului Sapporo şi, cu puţinii bani pe care-i aveau, au tocmit un tînăr ainu să-i călăuzească. Era un tînăr slab cu ochl negri, al cărui nume, în limba

1. 1880, după calendarul occidental.

2. Ainu, populaţie indigenă a insulei Hokkaido.

ainu, însemna „lună în declin" (sugerînd o tendinţă spre psihoza maniaco-depresivă, opina autorul).

Tînărul era o călăuză excelentă. Abia legînd două vorbe în japoneză, i-a condus pe cei optspre-zece ţărani posaci şi suspicioşi la nord de răul Ishikari. Ştia exact unde aveau să găsească pămînturi roditoare.

în a patra zi au ajuns în locul respectiv. Cît vedeai cu ochii se întindeau pajişti înflorite, stră-bătute de răuri.

— Aici e un loc bun, a spus tînărul, cu mîndrie. Puţine sălbăticiuni, pămînt mănos şi mulţi somoni în rău.

— Nu e bine, a clătinat din cap şeful ţăranilor. Vrem să mergem mai departe.

Tînărul s-a gîndit că ţăranii nădajduiau să găsească un pămînt şi mai bun cître nord. Au mai mers două zile şi au găsit un alt loc. Pămîntul nu mai era atît de fertil ca acela dinainte, dar cel puţin era un teren ridicat şi n-ar fi avut grija inundaţiilor.

— Cum vi se pare ? i-a întrebat tînărul. Şi aici e bine. Ce spuneţi?

Şeful ţăranilor a clătinat din cap. La fel s-a petrecut de mai multe ori, pănă

cînd au ajuns pe locul unde se află azi Asahikawa,

la şapte zile de mers de Sapporo şi la aproximativ

14o de kilometri.

—Aici cum vi se pare? i-a întrebat iar, fără prea mari speranţe, tînărul.

—Nu e bine, au răspuns ţăranii.

— Dacă mergem mai departe, ajungem la munţi, le-a spus tînărul.

— Foarte bine, i-au răspuns ţăranii, bucuroşi. Apoi au străbătut trecătoarea Shiokari.

Ţăranii aveau motivul lor să ocolească terenu-rile fertile şi să se afunde cît mai mult în pustie-tăţi. Toţi erau înglodaţi în datorii şi fugiseră din satul lor pe ascuns, într-o noapte, iar acum faceau tot posibilul să-şi şteargă urmele.

Bineînţeles, tînărul n-avea cum să ştie asta. Mirarea lui de la început se transformase în îngri-jorare, apoi în consternare, în confuzie şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi piardă definitiv încre-derea în sine.

Se pare însă că tînărul avea un caracter com-plex şi, pe cînd lăsaseră în urmă trecătoarea Shiokari, începuse să creadă cu tărie că destinul lui era să-i conducă pe ţărani spre nord, mereu spre nord. Ca să le facă pe plac, se străduia să aleagă druinurile cele mai grele şi mai periculoase.

La patru zile de mers de la trecătoarea Shiokari au dat de un rău care străbătea regiunea de la est la vest. Au ţinut sfat şi au hotărăt să se îndrepte spre est.

Au ajuns în nişte locuri groaznice, cu cărări de neumblat. Cu toate acestea, nimic nu i-a oprit în drumul lor spre est. S-au luptat cu păduri de bambuşi pitici, şi-au croit drum prin mări de ierburi sălbatice, înalte cît un stat de om, au străbătut mlaştini adănci, s-au căţărat pe stănci. Nopţile dormeau sub cerul liber, pe malurile vre-unei ape, mereu atenţi la urletele lupilor. Aveau măinile însîngerate de la bambuşi şi erau chinuiţi de hoarde de ţănţari.

în a cincea zi de mers spre est calea le-a fost tăiată de un lanţ de munţi. Mai departe nu mai puteau înainta, le-a spus tînăra călăuză, şi ţăranii au hotărăt să se oprească aici. La 8 iulie, anul 13 al epocii Meiji, s-au stabilit la 26o de kilometri depărtare de Sapporo.

înainte de toate, au cercetat zona, calitatea apei şi a pămîntului, şi li s-a părut un loc bun pentru agricultură. Şi-au împărţit pămîntul între ei şi au construit o cabană comună în inijloc.

Tînărul ainu a întălnit la un moment dat un grup de vănători, tot airuu, şi i-a întrebat cum se numea regiunea respectivă.

— Chiar crezi că a stat cineva să dea nume unui loc nenorocit ca ăsta? i-au răspuns ei.

Din acest motiv, pentru o vreme aşezarea lor n-a purtat nici un nume. De fapt, ce nevoie ar fi avut, situată aşa în pustietate, la zeci de kilo-metri de orice aşezare umană (mai corect spus, de altă aşezare cu care ar fi vrut să aibă contact). în anul 21¹, un funcţionar al prefecturii a venit să le facă recensămîntul şi a fost foarte încurcat de faptul că aşezarea n-avea un nume, dar lor nici nu le-a păsat. Ba chiar s-au înfuriat, s-au adunat în faţa cabanei comune cu sape şi seceri în măini şi au cerut în mod expres să nu li se dea nici un nume. Neavînd cu cine se înţelege, funcţio-narul a numit aşezarea Junitaki², pentru că pe răul din apropierea ei numărase douăsprezece cascade. Aşa a luat naştere cîtunul Junitaki (numit apoi „satul" Junitaki). Dar asta avea să se petreacă mai tărziu. Acum eram abia în anul 14³.

Terenul pe care se stabiliseră se întindea pe un arc de cerc de şaizeci de grade între doi munţi şi era străbătut în mijloc de un rău adănc. Peste tot era numai o încălceală de bambuşi pitici şi de conifere care-şi înfipseseră în pămînt rădăci-nile uriaşe. Lupi, căprioare, urşi, popîndăi şi păsări de toate felurile de-abia reuşeau să-şi găsească hrana. Mai erau şi puzderie de muşte şi ţănţari.

— Sunteţi siguri că aici vreţi să locuiţi ? i-a întrebat tînărul ainu pe ţărani.

—Categoric, i-au răspuns ei.„douăsprezece cascade" (jap-)-

Nu se ştie exact de ce tînărul ainu a hotărăt să rămănă cu ţăranii în loc să se întoarcă în locurile lui natale. Probabil că din curiozitate, a emis ipoteza autorul (care mereu emitea cîte o ipoteză). în orice caz, dacă n-ar fi rămas cu ei, e puţin probabil că ţăranii ar fi reuşit să treacă iarna cu bine. I-a învăţat cum să caute legume în solul îngheţat, cum să se protejeze de zăpadă, cum să prindă peşti la copcă, cum să pună cap-cane pentru lupi, cum să se apere de urşii în prag de hibernare, cum să ghicească starea vremii din schimbarea direcţiei vîntului, cum să trateze dege-răturile, cum să prăjească rădăcinile de barnbus, cum să taie brazii. Aşa le-a devenit indispensabil şi şi-a recăştigat încrederea în sine. Mai tărziu s-a căsătorit cu fata unuia dintre ţărani, a avut trei copii şi şi-a luat un nume japonez. Nu mai era „Luna în declin".

Totuşi, cu toată priceperea tînărului ainu, ţăra-nii au dus o viaţă foarte grea. In august fiecare familie avea cabana ei, dar pentru că erau de fapt doar nişte trunchiuri de copaci aşezate unul lîngă altul, în timpul iermi n-au putut să-i pro-tejeze pe ţărani de frig şi de zăpadă. Nu rareori, cînd se trezeau dimineaţa, găseau zăpadă de-o palmă la căpătăi. Multe familii n-aveau decît o singură plapumă, aşa că bărbaţii trebuiau să doarmă ghemuiţi lîngă foc. Cînd li se terminau proviziile, mergeau la rău să prindă peşte sau scormoneau sub zăpadă în căutare de brusturi şi ferigi îngheţate. Fusese o iarnă deosebit de grea, dar nimeni nu murise. Fără lupte şi fară lacrimi. Puterea lor izvora din sărăcia în care trăiseră toată viaţa.

în sfîrşit, a venit şi primăvara. S-au născut doi copii, comunitatea numărînd acum 21 de suflete. Mamele trudiseră la cămp pînă cu două ore înainte să nască, şi se întorseseră la muncă încă de a doua zi. Au plantat porumb şi cartofi. Bărbaţii au tăiat copaci şi au ars- terenuri pentru a obţine mai mult sol cultivabil. Viaţa tocmai începuse să se ivească la suprafaţa pămîntului, plantele dădeau rod, iar oamenii răsuflau în sfîrşit uşu-raţi, cînd, dintr-o dată, s-au năpustit asupra lor nori întregi de lăcuste.

Lăcustele veniseră de peste munţi. La început s-a văzut doar un nor mare şi negru, apoi s-a auzit ceva ca un tunet. Doar tînărul ainu înţe-legea ce se petrece. Le-a poruncit ţăranilor să aprindă focuri pe cămpuri, din loc în loc. Cu ulti-mele provizii de gaz, ţăranii au ars toată mobila şi bunurile pe care le mai aveau. Femeile băteau cu pisăloagele în oale şi tingiri. Au făcut tot ce le-a stat în puteri, dar în zadar. Sute de mii de lăcuste au coborăt peste cămpurile lor şi le-au pustiit. N-au mai lăsat nimic în urmă.

Cînd au plecat lăcustele, tînărul s-a dus pe cămp şi a plăns. Dinte ţărani n-a plăns nimeni. Au adunat toate lăcustele moarte într-o grămadă şi le-au dat foc, apoi s-au reapucat imediat de defrişat.

Au trecut iarna hrănindu-se cu peşte, brusturi şi ferigi. In primăvara următoare s-au mai născut trei copii şi ţăranii au cultivat iar pămînturile. Vara au venit iarăşi lăcustele şi le-au distrus recolta, dar tînărul ainu n-a mai plăns.

Au scăpat de lăcuste abia în al treilea an, pentru că ouăle le fuseseră nimicite de ploile interminabile. Din nefericire, aceleaşi ploi le-au distrus şi recoltele. în anul următor au avut parte de o invazie de cărăbuşi, iar în vara care a urmat a fost neobişnuit de frig.

Ajuns aici cu cititul, am lăsat cartea jos, am mai băut o bere şi mi-am scos din bagaj pachetul 'cu măncare.

Prietena mea dormea pe locul de alături, cu braţele încrucişate. Razele soarelui de dimineaţă pătrundeau prin fereastra trenului şi-i învăluiau obrajii în lumină. o molie venită cine ştie de unde plutea prin aer ca o bucăţică de hărtie, S-a aşezat o clipă pe pieptul prietenei mele, apoi şi-a luat din nou zborul. Prietena mea a părut dintr-o dată uşor mai îrnbătrînită.

Am fumat o ţigară şi m-am întors la Istoria oraşului Junitaki.

în al şaselea an aşezarea a devenit mai înflori-toare. Au avut recolte bogate, şi-au îmbunătăţit locuinţele, s-au obişnuit cu viaţa în climatul rece. Au facut case solide din buşteni ciopliţi, au con-struit cuptoare, au agăţat lămpi pe pereţi. Au încărcat într-o barcă puţinul care le prisosea din recoltă, nişte peşte uscat şi piei de căprioară, şi le-au dus în oraş, aflat la două zile de mers. Acolo le-au schimbat pe sare, haine şi ulei. Unii dintre ei au învăţat cum să obtină cărbune din copacii doborăţi pentru lărgirea cămpurilor. Mai erau şi alte aşezări asemănătoare în josul răului, şi aşa a început comertul.

o dată cu dezvoltarea aşezării, a devenit tot mai evident faptul că le lipsea măna de lucru. Sătenii au convocat un consiliu şi, după două zile de dezbateri, au decis să-şi cheme rudele din satul natal. Şi-au făcut griji din cauza marilor datorii pe care le lăsaseră în urmă, dar, din scri-sorile pe care le-au primit de la rude, au aflat pe ocolite că foştii lor creditori se lăsaseră păgubaşi de mult. Cel mai bătrîn dintre săteni a trimis cîteva scrisori prietenilor lui de odinioară, invităn-du-i să vină acolo şi să cultive împreună pămîntul. Asta se petrecea în anul Meiji 21, acelaşi an în care un funcţionar venise să facă recensămîntul populaţiei şi dăduse satului numele de Junitaki.

In anul următor au venit în sat şase familii, în total 19 noi colonişti. Au fost întămpinaţi cu cabane proaspăt construite, iar reîntălnirea a fost scăldată în lacrimi. Noii colonişti au primit loturi de teren şi, cu ajutorul celorlalţi, au început să cultive pămîntul şi să-şi construiască propriile case.

în anul Meiji 25¹ au mai venit patru familii, în total 16 oameni, iar în anul 27² încă şapte familii, în total 24 de oameni.

în acest fel aşezarea s-a dezvoltat, „cătunul" Junitaki devenind „satul" Junitaki. Cabana princi-pală a fost mărită şi transformată în casa sfa-tului, iar lîngă ea a fost construit un mic altar. Hrana principală a comunităţii rămăsese în con-tinuare meiul, dar din cînd în cînd acum puteau să amestece în el orez alb. pînă şi poştaşul a început să-şi facă apariţia, ce-i drept, destul de rar şi la intervale neregulate.

Sigur, au avut în continuare parte şi de greu-tăţi. Mai veneau din cînd în cînd funcţionari ai guvernului pentru a aduna taxele şi pentru a-i convoca la armată pe tineri. Lucrurile astea îl deranjau în mod special pe tînărul ainu (acum în vărstă de vreo 35 de ani). Nu reuşea în ruptul capului să priceapă de ce trebuiau să plătească taxe şi să meargă la armată.

—Era mai bine pe vremuri, obişnuia el să spună.

Chiar şi aşa, satul continua să se dezvolte. In anul Meiji 30³ au găsit un loc bun de păşu-nat în apropierea aşezării şi au început să crească oi. Un funcţionar al guvernului teritorial a venit şi i-a învăţat cum să construiască garduri şi adă-posturi pentru animale şi cum să irige păşunea.

1. 1892

2. 1894

3. 1897

Mai tărziu autorităţile au amenajat un drum pe malul răului, folosind deţinuţi ca forţă de muncă, şi în scurtă vreme numeroase turme de oi, cum-părate de la stat pe un preţ de nimic, au luat calea satului. Ţăranii nu puteau înţelege de ce guvernul se arăta atît de mărinimos cu ei. Unii dintre ei se gîndeau pur şi simplu că, după atîta trudă, ineritau şi ei să aibă parte de puţin noroc.

Dar bineînţeles că guvernul nu se purta aşa fără un motiv anume. In vederea iminentei cam-panii continentale, armata urmărea perfecţio-narea unui sistem de autoaprovizionare bazat pe ovine rezistente la frig, şi ca atare guvemul ordonase Ministerului Agriculturii să extindă creşterea oilor. lar ministerul, la rîndul lui, facea presiuni asupra guvernului local din Hokkaido. Războiul ruso-japonez bătea la uşă.

Tînărul ainu era cel mai interesat de oi dintre toţi coloniştii. A învăţat de la funcţionarii locali despre metodele de creştere a oilor şi şi-a asumat responsabilitatea turmelor comunale. Nu se ştie exact ce anume i-a suscitat brusc interesul pentru oi. Probabil că nu se putea obişnui cu viaţa într-un sat cu o populaţie mereu în creştere.

Prima turmă pe care a avut-o în grijă număra 36 de oi southdown şi 21 de oi shropshire, iar ca ajutoare avea doi căini border collie. Tînărul ainu a devenit în scurtă vreme un păstor priceput şi, pe an ce trecea, avea tot mai multe oi şi tot mai mulţi căini. A ajuns să-şi iubească din toată inima oile şi căinii, iar oficialii erau foarte mulţumiţi de el. Noile generaţii de pui au fost educate să fie căini ciobăneşti şi au fost repartizate la fermele din jur.

Cînd a izbucnit războiul ruso-japonez, cinci tineri din sat au fost recrutaţi şi trimişi pe frontul din China. Toţi cinci au fost încorporaţi în aceeaşi unitate militară. Doi dintre ei au fost ucişi şi unul şi-a pierdut un braţ din cauza unei grenade, pe cînd se luptau pentru eucerirea unui mic deal. După trei zile, cînd lupta s-a încheiat, cei doi tineri rămaşi teferi au adunat rămăşiţele tovarăşilor lor. Toţi erau fii ai primilor colonişti. Unul dintre ei fusese chiar fiul bărbatului ainu, devenit acum păstorul satului. Murise îmbrăcat într-o pelerină militară confecţionată din lănă.

— De ce oare au trebuit să plece la luptă pe pămînt străin? i-a întrebat pe ceilalţi păstorul ainu, acum în vărstă de patruzeci şi cinci de ani.

Nimeni nu i-a putut răspunde. Păstorul ainu a părăsit satul şi s-a dus să trăiască la un loc cu oile lui. Nevasta îi murise de pneumonie cu cinci ani înainte, iar cele două fiice rămase erau deja măritate, la casele lor. Ca răsplată pentru că avea grijă de oi, satul îi dădea o sumă derizorie şi ceva de măncare.

După ce şi-a pierdut fiul, a devenit un bătrîn acru şi a murit la vărsta de 62 de ani. Unul dintre ajutoarele lui, un tînăr, l-a găsit prăbuşit pe jos în adăpostul oilor, într-o dimineaţă de iarnă. îngheţase. Cei doi căini ciobăneşti, descendenţi din primii căini pe care îi avusese, stăteau lîngă el, trişti, dar oile rumegau nepăsătoare. în liniş-tea staulului, dinţii lor răsunau ca nişte castaniete.

Istoria oraşului Junitaki continua, dar cea a tînărului ainu se sfărşea aici. M-am dus la toa-letă şi m-am uşurat după două beri. Cînd m-am întors, prietena mea se trezise şi se uita pe geam. Afară se întindeau pînă departe cămpuri de orez, din cînd în cînd făcîndu-şi apariţia cîte un siloz. Răurile se apropiau, apoi se pierdeau în depăr-tare. Am fumat o tigară privind peisajul şi privind-o pe prietena mea cum privea peisajul. N-am schim-

bat nici o vorbă. Am terminat ţigara şi mi-am rel'uat lectura.

După povestea nefericitului tînăr ainu care ajunsese păstor, îmbătrînise şi murise, istoria oraşului devenea foarte plictisitoare. în afară de faptul că, la un moment dat, zece oi au murit de timpanism şi că frigul a distrus o parte din recoltă, satul a continuat să se dezvolte şi, în epoca Taisho¹, a fost ridicat la rangul de oraş. Oraşul a devenit tot mai mare şi mai organizat, s-au construit o primărie, o şcoală şi un oficiu poştal. Pe vremea aceea colonizarea insulei Hokkaido aproape că se încheiase.

Pentru că nu se mai puteau obţine alte suprafeţe cultivabile, mai mulţi tineri, fii de mici negustori, au plecat în noile teritorii din Manciuria şi insula Sahalin. Era şi o menţiune despre Maestru, în anul Showa 12²: „Dr. ..., 32 ani, cadru tehnic din Ministerul Agriculturii însărcinat cu studiul zone-lor Coreea şi Manciuria, demisionează din post şi înfiinţează o fermă în munţi, la nord de oraşul Junitaki". Altceva nu mai scria despre el. Probabil că pînă şi autorul fusese doborăt de phctiseală, pentru că restul de evenimente erau descrise frag-mentar şi convenţional, iar stilul în sine nu mai era la fel de antrenant.

Am sărit peste o perioadă de 31 de ani şi am trecut la capitolul despre Oraşul în prezent, dar prezentul la care se referea cartea era începutul anilor '70, iar noi eram în octombrie 1979. în fine, orice carte de istorie trebuie să aducă lucrurile la zi. Şi chiar dacă prezentul încetează imediat să mai fie prezent, nimeni nu-l poate nega. Dacă prezentul n-ar mai fi prezent, istoria n-ar mai fi istorie.

1. Epoca Taisho, 1912-l926

2. 1937

Conform Istoriei oraşului Junitaki, localitatea avea în aprilie 1969 o populaţie de 15 00o de oameni, cu 6 00o mai puţin decît cu zece ani înainte. Scăderea se datora în cea mai mare parte declinului agriculturii în regiune, iar declinul era pricinuit, scria m carte, pe de o parte, de schim-bările aduse de rapida dezvoltare a industriei,

iar pe de alta, de climatnl rece caracteristic regiunii Hokkaido.

Ce s-a întămplat cu pămînturile abandonate ? Au fost împădurite. Pe pămînturile pe care stră-bunicii lor le-au defrişat cu sudoarea frunţii, urmaşii au plantat la loc copaci. Ce destin ciudat!

Din acest motiv, principalele surse de venituri ale oraşului erau în prezent industria forestieră şi prelucrarea lenmului. In Junitaki existau cîteva mici fabrici de cherestea unde se produceau cutii pentru televizoare, măsuţe de toaletă şi suve-niruri, ursuleţi sau figurine ainu. Casa sfatului din satul de altădată fusese transformată în Muzeul Coloniştilor, şi adăpostea multe unelte şi vase de pe vremuri. Mai erau expuse obiecte care aparţinuseră tinerilor ucişi în războiul ruso-japo-nez, plus o cutie pentru alimente care păstrase urmele dinţilor unui urs brun şi o scrisoare cître

satul natal în care coloniştii se interesau de situa-ţia datoriilor lor.

In realitate, Junitaki era în prezent un oraş extrem de plictisitor. Majoritatea locuitorilor, după ce se întorceau acasă de la lucru, îşi petreceau patru ore în faţa televizorului şi apoi mergeau la culcare. în timpul alegerilor rata prezenţei la urne era ridicată şi se ştia de la început cine va căştiga. Deviza oraşului era „O viaţă îmbelşugată în sănul naturii îmbelşugate", sau cel puţin aşa susţinea pancarta din faţa gării.

Am închis cartea, am căscat şi am adormit.

2Continuarea declinului oraşului Junitaki şi oile sale

am SCHIMBAT trenul la Asahikawa şi ne-am îndreptat spre nord, peste trecătoarea Shiokari, urmînd aproape acelaşi dn.im pe care-l străbă-tuseră tînărul Ainu şi cei optsprezece ţărani săraci, cu nouăzeci şi opt de ani înainte. Soarele de toamnă sclipea putemic peste pădurile neumblate şi peste frunzele ca dejăratic ale frasinilor. Cerul era foarte limpede şi lumina aproape orbitoare.

Trenul fusese gol la început, dar se umpluse pe parcurs cu o mulţime de liceeni care făceau naveta, gălăgioşi, mirositori, aruncîndu-şi unul altuia replici fără sens şi înfrănîndu-şi dorinţele sexuale. După o jurnătate de oră au coborăt toţi în aceeaşi gară şi în tren s-a lăsat iar liniştea.

Am împărţit cu prietena mea o ciocolată şi am măncat-o uitîndu-ne pe fereastră. Pămîntul era învăluit într-o lumină potolită. Totul mi se părea îndepărtat, de parcă aş fi privit invers printr-un telescop. Prietena mea fluiera Johnny B. Goode. Niciodată de cînd eram împreună nu mai tăcu-serăm atît de mult.

Trecuse deja de prănz cînd am coborăt din tren. Cum am ajuns pe peron, mi-am dezmorţit toate încheieturile şi am tras adănc aer în piept. Aerul era atît de rece încît mi-am simţit plămă-nii contractîndu-se. Soarele îmi încălzea plăcut pielea, dar era cu vreo două grade mai frig ca la Sapporo. De-a lungul liniilor se înşirau mai multe depozite vechi din cărămidă, iar lîngă ele era o grămadă de buşteni lungi, înnegriţi şi udaţi de ploaia din seara precedentă- După ce a plecat trenul cu care veniserăm, gara a rămas pustie. Doar un strat de gălbenele tremura în bătaia vîntului. De pe peron se vedea oraşul, oraş mic şi tipic de provincie. Avea un mic magazin universal, o străduţă comercială în dezordine, o autogară cu zece linii, un punct de informaţii turistice. Aşa, la prima vedere, părea un oraş neinteresant.

—Asta ne e destinaţia? a întrebat prietena mea.

— Nu. Aici schimhăm trenul. Destinatia noastră e un orăşel mult mai mic.

Am căscat şi-am mai inspirat o dată, adănc.

— Locul ăsta e un punct de tranzit. De aici au început primii colonişti să se îndrepte spre est.

—Primii colonişti?

în sala de aşteptare, m-am aşezat în faţa sobei stinse şi, pînă să sosească trenul următor, i-am povestit pe scurt prietenei mele istoria oraşului Junitaki. Ca să-i fie mai clar am rupt o pagină din agendă şi i-am schiţat o cronologie sumară, bazîndu-mă pe datele din carte. în stînga am notat datele legate de istoria oraşului, în dreapta am trecut evenimentele importante din istoria Japoniei din aceeaşi perioadă. Mi-a ieşit un tabel foarte bine organizat.

De exemplu, în anul 1905, adică Meiji 38, a fost cucerit Port Arthur şi fiul bărbatului ainu a fost ucis în război. Apoi, din cîte îmi aduceam aminte, în acelaşi an se născuse Maestrul Oilor. Istoria începea să se lege puţin cîte puţin.

— Cînd compari lucrurile aşa, ai impresia că japonezii au trăit din război în război, a spus prietena mea, analizînd tabelul.

— Da, ai putea spune asta.

— De ce oare se întămplă aşa ?

— E complicat. Nu pot să-ţi explic în două vorbe.

—Aha.

Sala de aşteptare, ca mai toate sălile de aştep-tare, era pustie şi total neinteresantă. Băncile erau foarte incomode, scrumierele erau pline de mucuri de ţigară îmbibate de apă, aerul era stătut. Pe pereţi atărnau cîteva fotografii cu punctele turistice din zonă şi o listă cu infractorii daţi în urmărire de poliţie. în afară de noi mai erau doar un bătrîn îmbrăcat cu un pulover de culoarea cămilei şi o mamă cu un copil de vreo patru ani. Bătrînul înţepenise pe locul lui, citind o revistă literară. Intorcea paginile încet, de parc-ar fi fost lipite între ele, şi îi trebuiau de fiecare dată cinci-sprezece secunde ca să treacă mai departe. Mama şi copilul arătau ca un cuplu care a convieţuit multă vreme, iar partenerii s-au plictisit unul de celălalt.

— In ultimă instanţă toţi suntem săraci, dar vrem să credem că pînă la urmă putem scăpa de sărăcie, am spus.

—Ca locuitorii din Junitaki?

— Da. De asta s-au spetit lucrînd pămîntul;

dar majoritatea au murit la fel de săraci.

— De ce ?

— Din cauza pămîntului. Hokkaido e o regiune foarte friguroasă şi, o dată la căţiva ani, dă un ger care distruge toată recolta. Dacă n-au recoltă, n-au nici ce mănca, nici cu ce să-şi cumpere gaz sau seminţe pentru anul următor. Aşa că-şi ipote-chează terenurile şi fac împrumuturi cu dobîndă mare. Dar nu reuşesc să aibă o producţie suficient de bună pentru a acoperi dobănzile, aşa că, pînă la urmă, li se ia pămîntul. De asta mulţi fermieri au devenit simpli arendaşi.
Am răsfoit îstoria oraşului Junitaki.

— Uite, în anul Showa 5¹ procentajul fermie-rilor care mai deţineau terenuri proprii scăzuse pînă la 46% din populaţie, din cauza depresiunii economice şi a unui îngheţ puternic.

—în concluzie, oricît s-au chinuit să cultive pămîntul, tot n-au reuşit să scape de datorii, a spus prietena mea.

Mai erau patruzeci de minute pînă la plecarea trenului, aşa că prietena mea s-a dus să se plimbe prin oraş. Eu am rămas în sala de aşteptare şi, bînd o Coca-Cola, am deschis cartea şi am încer-cat să citesc mai departe, dar după zece minute am renunţat şi am băgat-o în buzunar. Nu reţi-nusem aproape nimic din ce citisem. In capul meu se adunaseră toate oile din Junitaki, care rumegau pe îndelete literele pe care încercam eu să le stochez acolo. Am închis ochii şi am oftat. Un tren de marfa a trecut şuierînd prin gară.

* * *

Prietena mea s-a întors cu zece minute înainte