Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Cantemir, Chron. I, 76: „Numitor stând în doinţa găndului şi a lucrului, iată soséşte şi păstoriul Favstus, aducând şi pre Romulus cu sine şi spuindu-i toate di-nceput, precum i-au aflat, şi pe ce vréme, şi de hrana lor întâiu de la lupoaică, apoi de la dânsul, şi de toate de a-fir a-păr povestindu-i…” v. Fir.

— Păr.

Ca indicare de o poziţiune oarecare, tot aice întră: a-lene, a-nevoie, a-tocma, şi alte câteva expresiuni analoage, despre cari vom vorbi la locul lor.

v. A-greaţă.

2. Î n l e g ă t u r ă c u t i m p.

Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d lucem”, „ a d meridiem”, „ a d horam”, „ a d diem”, „ a d prandium”, „ a d coenam” etc.

Dosofteiu, 1672, f. 23, din Isaia VIII, 22: „şi nu va răspunde cela ce-š în strâmtoare până a timpŠ…”, acolo unde în Vulgata: „et non deficiet qui în angustia fuerit usque a d t e m p u s …”

Nic. Costin, Chron., 125: „cănd au fost sâmbătă pe a-prânzul cel mare, eată că au şi sosit Bekir Aga…”

Moxa, 1620, p. 382: „căndŠ durmiša înpăratul a-miazâzi, ei întrarâ şi-l prinserâ…”

Până astăzi, împărţirea curat românească a zilei, aşa cum o mai păstrează pe ici, pe colea ţăranii, mai cu seamă peste Carpaţi, cuprinde în sine, afară de a-prânzul cel mare, sinonim cu a-miazi, pe: a-prânjor sau a-prânzişor, a-mproor, a-vecerne sau a-chindie, a-murg sau a-sfinţit şi altele, despre cari vezi la locul lor. În toate aceste numiri s-a uitat cu timpul individualitatea prepoziţiunii a, poporul începând a zice: „la a-miazi” sau „la na-miazi”, „laa-sfinţit” sau „pe la a-sfinţit” etc., deşi un l a lângă un a este ca şi când am pune lătineşte: „ad-ad-meridiem”, iar forma „la na-miazi” s-ar traduce literalmente prin „ad-in-ad-meridiem”.

Tot aci aparţine a-zi = lat. ad-diem, pe care nu trebui să-l amestecăm etimologiceşte cu „astăzi”.

v. Zi.

— Aprânz.

— Aprânjor.

— Amiazi.

— Amproor.

— Avecerne.

— Achindie. –

Amurg.

— Asfinţit.

— Azi.

— Aseară…

În unire cu noţiunea de o a r ă, după norma latinului „ad horam”, graiul A românesc a format prin prepoziţiunea a pe: a-dese-ori, scurtat apoi în adese sau ades; pe a-rare-ori, redus mai târziu la rareori, după cum s-a redus şi uneori = a-uneori: „Pe vatră şi pe cuptori, Ba şi jos a-uneori!…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 443)

În limba veche mai era un adverb de timp: a-ori, corespunzător pe deplin latinului „ad horas”.

Moxa, 1620, p. 390: „lăsâ înpărâţiša lu Leu fišu-său, şi au făcutŠ războae cu şchéii şi frăncii şi cu turcii, deci a-orea-lŠ biruiša, a-orea-i biruiša…” v. Oară.

— Ades.

— Arareori.

— Auneori.

— Aori.

— Apurure…

Prepoziţiunea a părea atât de trebuincioasă la indicarea timpului, încât în vechile texturi o găsim câteodată aglutinată cu î n sub forma na (= in-ad) denaintea numărului preşi postarticulat al c e a s u l u i.

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Mat. XX, 5–6: „šară eşi na al şasele asŠ, şi na al noaole asŠ făcură aşijdere; întru na al uânsprăzécele as…”

Tot acolo: „în a acela asŠ” ( Ibid., 55: în illa hora).

3. Î n l e g ă t u r ă c u l o c.

Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d locum”, „ a d latus”, „ a d dextram”, „ a d sinistram” etc.

Cuvântul lui St. Ion Crisostom, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel., Braşov.), p. 510: „šaste-ne destulŠ acšasta, au aduce-vošu a miljoc şi toţi proorocii?…” unde „miljoc” pentru „mijloc”, cu metateza lui l, este ca la macedo-români.

Radu din Măniceşti, 1574, Mat. XIV, 6: „juca fata Irodiadei a mijlocŠ…”, unde în Vulgata: „saltavit filia Herodiadis i n m e d i o …” „Bădişor ca badiu meu

Nu-i cât ţine Dumnezeu, Făr’ mai este-un brad a munte

Ca bădiţa meu de frunte, Dar nici bradu

Nu-i ca badiu…”

( Col. ms. R. Simu, Transilv., Orlat) „În loc de: abia am sosit de la munte, pe la noi se zice: aghše am sosit de a munte…” (Învăţătorii I. Floca, I. Radu, I. Dobre, Transilv., com. Sina).

Răposatul I. Maiorescu ( Itin. în Istria, 83) observă că la istriano-români: „ a se zice în loc de l a, de ex. în Jeiune: a munte în loc de: l a munte, întocmai ca la moţi în Ardeal”.

Pravila Moldov., 1646, f. 118: „de să va înpreuna trupéşte cu fata mătuşe-sa, ce šaste obrazŠ de stâ de o parte, ce să dzice a-laturša, să va certa dupâ voša gšudeţului…” Caranfil, Valea Prutului, 26:

A

„Pradă la lupi îl lăsa, Ş-apoi mări se-ntorcea

La a-lature de drum, La gropana cu cinci ulmi…” v. Alături.

Zilot, Chron., 29: „nu numai nu făcea vro împedicare pazvangiilor, ci încă pe a-locuria unii din ei se şi întovărăşia cu dânşii la prăzi şi la jafuri…” Moxa, 1620, p. 356: „săpândŠ temeliša a-fundŠ în pământŠ, aflarâ unŠ capŠ de osŠ…”

Pann, Prov. I, 87: „Privind împrejuru-şi, văzu floricele, S-a pus să culeagă, zicându-şi: nu-mi pasă, Cu mâinele goale tot nu merg a-casă…” v. Acasă.

— Alocuri.

— Afund.

4. C a z u r i î n d o i o a s e.

Sunt câteva vorbe, în cari prepoziţiunea 12 A, menită a exprime o poziţiune, se confundă sub raportul formei cu prepoziţiunea de mişcare 11 A, mai ales prin aceea că cuvântul se postarticulează, pe când la 12 A postarticularea e contrarie spiritului limbei: nu se poate zice „ a mân-a”, „ a-minte-a”, „ a-munte-le”, „ a-fundu-l”, „ a-cas-a” etc.

Dintre exemplele precedinţi, în „ a-prânzul cel mare” postarticularea se explică prin calificativul ce-i urmează şi fără care se zice nearticulat: a-prânzu. Ea se pricepe nu mai puţin atunci când a îşi perde cu totul individualitatea, devenind împreună cu vorba cării se prepune un singur substantiv, de pildă: amurgul „le soir”, aprânzul „le midi” etc. Postarticularea nu se justifică însă în următoarele cazuri:

Dosofteiu, Synax., 1683, nov. 15: „s-au tras un şšarpe mare bălaurŠ pre a-furişul ş-au întratŠ în vistšaršulŠ celŠ împărătescŠ…”

De asemenea în adverbii bănăţeni: a-rarul „raro” ( Anonym. Lugosh., circa 1670, în Col. l. Tr., 1883, p. 424) şi a-densul „serio, ex proposito” (Viski, 1697, în Transilvania, 1875, p. 152), acest din urmă în loc de nearticulatul: a-dins.

v. Ararul.

— Adins.

— Furiş.

— Lupiul…

Tot prin confuziune cu 1l A s-a născut d e – a în: „…mă pominesc pă uşă cu găliganu dă morar, cu toporu da spinare…” (Jipescu, Prahova, c. Vălenii-de-Munte).

În limba veche s-ar fi zis: a spinare.

În fine, un caz interesant de amestecul lui 11 A cu 12 A ni se prezintă în: a-dreapta şi a-stânga.

Catechism, circa 1560 ( Cuv. d. bătr. II, 103): „să sui în ceršu şi şădea a dereapta Tatălui…”

În graiul poporan şi chiar în limba veche se aude mai mult: de-a dreapta, de-a 108 stânga; sau şi mai des: din-a-dreapta, din-a-stânga, adecă cu trei prepoziţiuni: de-în-a-

A Şi italieneşte: „ d a sinistra”. Prin aglutinare cu d e, şi mai ales prin postarticulare, de-a-dreapt-a şi de-a stâng-a formează o trecere cătră 11 A.

v. 11 A.

— Dreapta.

— Stânga.

Prepoziţiunea 12 A în expresiuni ca: a-mână, a-ochi, a-munte, a-mijloc, a-ori, a-timp etc. ar trebui re-nviată în literatură. Oricine lesne va recunoaşte, de exemplu, că a-ori întrece în eleganţă şi energie pe „câteodată” sau „uneori”.

v. Ad.

— La.

13A, préposition servant à exprimer un sentiment d’aise ou de malaise, et surtout un pressentiment. Desi derivă din latinul a d, această prepoziţiune s-a specializat la români într-un chip de tot original. Ea urmează d-a dreptul după verb, fără a-şi asocia alte elemente prepoziţionale, diferind cu desăvârşire sub raportul funcţiunii de 10 A, 11 A şi 12 A, măcar că toate s-au născut deopotrivă din aceeaşi sorginte. E destul a zice cineva: cântă a… sau: trage a…, pentru ca românul, fără a auzi mai departe, să poată completa fraza într-un mod aproximativ.

Toate adumbririle acestei prepoziţiuni se desfăşură din înţelesul fundamental „est ad aliquid”, „este a-”, de unde apoi, având f i i n ţ a ca punct general de plecare, se diferenţiază după cele trei simţuri mai puţin materiale – văz, auz şi odorat: „seamănă a-”, după simţul v ă z u l u i, „sună a-”, după simţul a u z u l u i, „miroasă a-”, după simţul o d o r a t u l u i, aproape totdauna la a treia persoană a prezintelui indicativ. Nici în latina, nici în limbile surori din Occidinte, „esse ad aliquid” n-a căpătat nicăiri o asemenea dezvoltare.

1. Balada Iordachi al Lupului: „Dar ascultă-mă pe mine, Căci ce simţ eu, nu-i a bine…” „Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul şi ochii i se păinjinesc. Şi ce era, nu era a bine!…” (Creangă, Capra cu trei iezi).

„Despre curcubeu poporul zice că e a vreme bună…” (G. Popescu, Suceava, c. Mălini).

„…nu-ţi e a bună, nu vă e a bună, nu v-a fost a bună…” ( L. M. ), o locuţiune în care b u n ă nu este adjectiv feminin, ci un substantiv neutru corespunzător pluralului latin b o n a.

v. A-bună.

Marian, Bucovina II, 50: „Cu trei steaguri de mătasă:

Unul roşu ca focul, Unul negru ca corbul, Unul alb ca omătul;

Cel roşu-i a bătălie, Cel negru a jelanie, Şi cel alb a bucurie…”

A

„La săteni c e a s o r n i c d e c a s ă se zice că este un sunet în părete; când sună în păretele unde stau icoanele, spun că este a bine, iar când sună spre uşă se zice să este a moarte…” (M. Ţigău, Covurlui, c. Folteşti).

Uneori a urmează după un nume, dar atunci se presupune verbul e s t e, de ex.: vânt a secetă, semn a bucurie etc.

„Poporul de aice priveşte eclipsa de soare sau de lună ca un semn rău, adecă a bătălii, a moarte, a holeră şi altele, povestind că atunci vârcolacii mânâncă soarele sau luna…” (P. Mohor, Tutova, c. Puieştii).

„Vântul de cătră apus se cheamă Bistra, a secetă şi a biuşag; cel de nord –

Mesteacănul, a lipsă; cel de răsărit, Gureanul, a rău…” (N. Trimbiţoniu, Banat, Lugoş, c. Gradişte).

Miron Costin, Chron., 323: „…foarte groznică întunecare în postul cel mare într-o vinere, şi tot într-acelaşi an lăcustele, neauzite veacurilor, care toate semnele bătrănii şi astronomii în Ţeara Leşască a mari răutăţi că sănt acestor ţeri menia…” 2. După simţul văzului: „seamănă a-”, „caută a-”, „calcă a-”, „umblă a-” etc.

Balada Novac şi corbul: „Hainele să-ţi primineşti, Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni a Novac, Că nu-i turcilor pe plac…” „… a ce seamănă purtarea voastră? ast copil seamănă a mort; astă copilă nu seamănă a moartă; sămănaţi a adevăraţi smintiţi…” ( L. M. ) Pann, Prov. I, 111, locuţiune proverbială în privinţa unui beţiv: „Mustăţile îi caută a oală”.

Varlam, 1643, I, f. 225: „…a nimicâ altă nu să asamânâ isprâvile noastre într-acšastâ lume, numai fumului, şi nu numai isprâvile noastre, ce şi dzilele şi aii şi viaţa…”, unde însă întorsătura frazei nu e tocmai poporană.

Portretul S-tului Vasilie la Dosofteiu, Synax., ghen. I: „sprâncšanele rătunde, frunaoa încreţitâ şi sămănândŠ a omŠ gânditoršu şi grijlivŠ…”

Într-un basm din Mehedinţi: „Urcă-te, leică, într-un copaci mare, şi te uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat…” (Ispir., Legende, 336).

„calcă a popă” sau „nu calcă a popă” ( L. M. ), zice poporul despre un om cu aspiraţiuni superioare, adevărate ori pretinse.

„Sătenii consideră ca un semn meteorologic când râmele umblă a ploaie” (S. Corciovă, Tutova, c. Docanii).

„Şi ce nu ie sătean, îi năluceşte cam a ciocoi„ (Jipescu, Prahova, c. Vălenii-de-Munte).

Alexandri, Florin şi Florica, sc. VII: „Bine se mai priface a boier!” 3. După simţul auzului: „sună a-”, „cântă a-”, „latră a-”, „urlă a-” etc.

„…vasul acesta sună a spart, a dogit, a crepat…” ( L. M. ).

„Cucuvaia cântă a moarte; cucul cântă în faţă şi în dreapta a bine, în stânga – a 110 rău…” (Preut I. Toma, Galaţi).

A

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 106: „Eu gândeam că-mi cântă mie, Da el cântă a pustie…”.

În basmul despre Gheorghe cel viteazu: „…luând buzduganul, îl aruncă în slava cerului, şi, când căzu jos, se turti; îl lepădă şi pe acesta. Acum ce să facă? Sta în loc şi fluiera a pagubă…” (Ispir., Legende, 139).

Balada M-rea Argeş: „Un zid părăsit Şi neisprăvit:

Cânii cum îl văd

La el se răpăd, Şi latra pustiu, Şi urla morţiu…”

4. După simţul odoratului: „miroasă a-”, „pute a-”.

„…miros a şofran, oleo croccum; put a pârci, oleo hircum…” ( L. B. ).

„…ce spui tu, nu pute a nas de om; vă miroasă gura a ceapă, a usturoi, a cuişoare; miroasă a friptură…” ( L. M. ).

Pann, Prov. II, 80: „A mâncat urdă cu usturoi şi cere să-i miroase gura a lapte…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 34, 36: „Dragu mi-i badiu din joc, Că miroasăa busuioc!…” şi mai jos: „Lelea cu mărgele multe

Amiroasea flori mărunte

De pe vale, de la munte;

Dar cea cu mai puţintele

Amiroasea floricele

De la munte, din vălcele…”

I. G. Bibicescu ( Transilv., Col. ms): „Eu iubesc o copiliţă

Să-i miroase gura ţâţă Şi buzele-a lămâiţă…”

5. Ceva vag, astfel că se poate aplica după împregiurări la simţul cutare sau cutare: „trage a-”.

„…tragi tot a calic, a calică, a sărac, a sărăcie…” ( L. M. ).

„Despre bufniţă se zice în popor că e cea mai cobitoare, trăgând a pustietate; despre corb şi cioară – că ele trag a stârvuri…” (St. Istratescu, Dâmboviţa, c. Cobia). 111

A

Proverb ciobănesc din Ardeal (Orlat, Răşinar): „Săracă pălărie, Tu tragi tot a sărăcie;

Dar căciula cea buhoasă

Aduce de dulce-n casă…”

În exemplele de mai sus nu figurează simţul pipăitului şi simţul gustului, mai materiale decât văzul, auzul şi mirosul, singurele cari se potrivesc cu tendinţa cea idealistă a lui 13 A. Acest idealism se arată pe deplin când punem faţă-n faţă pe „seamănă a–” lângă „seamănă cu–”. Nu se poate zice: „calul meu seamănă cu şoimul”, căci între cal şi şoim nu există nici o asemănare m a t e r i a l ă; este însă foarte permis şi foarte româneşte: „calul meu seamănă a şoim”, i d e a l i – z î n d u – s e iuţeala calului. E şi mai învederată i d e a l i z a r e a în: „calul meu seamănă a zmeu”, luându-se drept termen de comparaţiune o fiinţă cu totul fantastică. În scurt, funcţiunea lui 13 A este de a exprime mai mult prevedere, prevestire, presimţire, un fel de adulmecare proprie ori figurată, decât o senzaţiune de-a dreptul şi lămurită.

v. Este.

— Seamăn.

— Cale.

— Caut.

— Miros.

— Cânt.

— Trag…

6. Într-o construcţiune interogativă, a urmat de „ce” se pune înainte de verb: a ce seamănă acest lucru? a ce miroasă? a ce sună?… De aci s-a născut conjuncţiunea de întrebare „ a c è „, adecă a-ce, literalmente „ad quid”, care ne întimpină foarte des în scrierile mitropolitului Dosofteiu.

Aşa în Psaltirea slavo-română, din 1680, ps. 21: „Dumnădzăul mieu, ša-mš a-minte; a-ce mă părăsâş?…”, unde în Vulgata: „ q u a r e me dereliquisti?” În psalmii 41–42, această conjuncţiune se repetă de vro şease ori, totdauna cu sensul de „pentru ce”, „quem ad finem”.

În Psaltirea versificată, din 1673, ps. 76: „ A-ce, Doamne, ne-aš urnit aşša departe

De nu-ntorcš precum ne-aš fost cu bunătate?

A-ce, Doamne, îţ laş mila de-š tăšatâ, Şi direapta ţ-aš închisu-ţ cea-nduratâ?…” v. A cè.

14A préposition servant à marquer le génitif et surtout le datif dans la déclinaison indéterminée. Limba română, posedând o declinaţiune nearticulată alături cu o declinaţiune articulată, cea dentâi procede, mai ales în texturi vechi după dialectul daco-român, prin prepunerea lui a la singular şi la plural denaintea genitivului şi mai cu deosebire denaintea dativului: a om „d’homme” şi „à homme” (articulat: omului), a oameni „d’hommes” şi „à hommes” (articulat: oamenilor). Acest a (= ad) n-are a face etimologiceşte cu articlul a ( al, ai, ale), care după dialectul macedo-român se prepune nu numai genitivului, dar şi dativului determinat: a omlui, a oaminlor 112 (v. 8 A). El se potriveşte însă foarte mult, prin funcţiune ca şi prin origine, cu rolul A A datival şi chiar genitival pe care-l are sau avusese latinul a d în limbile romanice din Occidinte, de ex. în vechea franceză: „Car certes s’il n’est autre vie, Entre ame a homme et ame a truie

N’a doncques point de difference…”

(Godefroy, Dict. d. l’anc. franç. I, 3)

Aceste versuri s-ar putea traduce în româneasca din secolul XVII cam aşa: „să amu nu éste altă višaţă, între suflet a om şi suflet a scroafă nu éste dară nice o deosebire”.

Oricum, în româna ca şi-n limbile surori, chiar după vechile texturi, a pentru d e nu e des.

În graiul actual: „relaţiunea atributivă a unui substantiv cu alt substantiv se exprimă cu prepoziţiunea a singură foarte rar, şi anume când substantivul atribut este preces de o vorbă ce exprimă număr sau cantitate, cum: vitele a patru sate, averea a cinci familii, spusa a câţiva bătrâni, domn a multe turme de oi, domn a toată ţara românească” ( L. M. ).

În graiul vechi, sfera lui a la genitiv nedeterminat nu e tocmai atât de restrânsă ca astăzi, dar totuşi e destul de mică.

Pravila Moldov., 1646, f. 82: „de să va afla în mijloculŠ a bărbatŠ şi a fămée, ce să dzice între căsari, cum să fie vreo vrajbâ ca acéša de moarte…”

Moxa, 1620, p. 397: „cine va vrea să se adeveréze a mare credinţâ ce avea: besérecâ prea frumoasă zidi lu sveti Gheorghie, şi alte multe făcša cu caldâ inimâ cătrâ Dumnezeu bunâtăţi…”

În următorul pasagiu din cronica lui Nicolae Costin, p. 94, a figurează dentâi de trei ori la dativ nedeterminat, apoi de două ori la genitiv: „…pentru hotarele târgurilor domneşti, de la o vreme se deprinsese domnii cei mai de curănd a da: şi a boieri (= à nobles) şi altora, aşa căt n-au rămas loc deosebit pentru hrana şi agonisita pe dânsul târgurilor. Hărăzit-au locuri şi domnii cei vechi a boieri (= à nobles), a slujitori (= à soldats), pentru slujba şi credinţa spre stăpăni, cară nu aşa aproape de oraşe căt să n-aibă târgurile deosebit hotarele sale nesupuse zeciuelilor a boieri (=de nobles) şi a călugări (= de moines)…” Chiar însă în ultimele două cazuri, noi nu suntem pe deplin siguri dacă n-ar fi cumva şi aci neşte dativi, adecă: a boieri şi a călugări = l a boieri şi l a călugări.

Pe cât de rar este genitivalul a, pe atâta de ades ne întimpină în vechile texturi a la dativul nedeterminat, deşi tocmai aceasta în limba actuală e aproape fără exemplu.

Ms. 1574 din British Museum ( Col. l. Tr., 1882, p. 243): „căndŠ cinci păini sfărămii a cinci mie, căte coşure umplutŠ de fărăme de luatŠ?… dară căndŠ şapte a patru mie, căte coşure înplutŠ?…” În Biblia de la 1688 este: „la cele 5 000” şi „la cei 4 000”.

Dosofteiu, 1680, ps. 21: „vor vesti direptatea luš a popor ce să va naşte…”, unde în Vulgata: „ p o p u l o qui nascetur…”

A

Coresi, 1577, ps. 97: „vine să judece pământului, să judece a toatâ lumea în dereptate şi oamenilorŠ în derepţie…„

Ibid., ps. 80: „să nu fie ţie Dumnezeu nou, nece să te închini a Dumnezeu striinŠ…” Pravila Moldov., 1646, f. 1: „cade-să a tot plugaršul să-ş are şi să-ş lucrédze pămăntulŠ…”

Ibid., f. 10: „căndŠ va tăša unŠ omŠ niscare lemnŠ în pădure, sau va dărăma a niscare dobitoace şi va cădša asupra vreunui dobitocŠ şi-l va omorâ…”

Ibid., f. 109: „cela ce va face silâ a mušare văduo, să va certa cu bani dupâ destoniciša acelui obraz…” Şi mai jos: „Oricine va face silâ a feoarâ micşoară, încâ să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de căndŠ are fi fost fatâ mare de vrăstâ…”

Moxa, 1620, p. 357: „acesta (AugustŠ) dentăšu căndŠ şedša, a mulţi făcša cazne réle…”

Ibid., p. 379: „elu (Leu) se făgâdui, pušul aspideei nepoţilorŠ nâprăceei, şi chemâ pre GhermanŠ patriarhul de vru să-l înpreunéze a rău sfatul lorŠ, šarâ părintele nu-i déde nice a grăi, ce-l foarte înfruntâ…”

Ibid., p. 393: „crăma şi sfatulŠ dedése a neşte ticâiţi şi nebuni de-l ţinea…” Varlam, 1643, I, 332: „să ruga de dzicša să tremiţâ pre LazarŠ în casa pârinţilorŠ săi să mărturisascâ a cinci fraţi ce are, să nu vie şi ei într-acel locŠ…” Ibid., I, 64: „nice frate a frate va folosi, nice pârinte a fecšor, nice bogatŠ a sâracŠ…”

Ibid., I, 347: „omŠ a om nu putu folosi, nice putu izbâvi, nice légša, nice prorocii nu puturâ vendeca ranele rodului omenescŠ…”

Ibid., II, 14: „îndurate Doamne, dzi a îngerŠ blăndŠ să ša cu pace sufletulŠ mieu…”

Viaţa Sf. Dimitrie, ms. sec. XVII ( Cod. miscelan. în -4 al Biser. Sf. Nicolae din Braşov), p. 93: „la mai mare cinste să se spodobascâ de la însuşŠ înpăratul şi a mai mare deregătorie cu mari daruri şi avuţie să fie dăruit, şi şoţŠ înpârătescŠ să se chéme, decătŠ a šuţi munci să fie dat şi spre amarâ moarte…”

Miron Vv. Movilă, 1628 ( A. I. R. I, 1, 175): „îmblă dişugubinarii în toată vremea de facu năpăşti a fămei şi a fete de oameni buni şi a sărace…” Noul Testament, 1648, Apostol V, 4: „căce aš pusŠ acestŠ lucru în inima ta, n-aš minţitŠ a oameni, ce luš Dumnezău…”

Ibid., Mat. XXVII, 53: „întrarâ în oraşulŠ svăntŠ şi sâ arătarâ a mulţi…” În vechile texturi din toate provinciile daco-române sunt sute de exemple de o asemenea întrebuinţare a lui a, prin a cărui prepunere capătă funcţiunea de dativ numele nearticulat ce-i urmează, uneori într-un mod foarte elegant, bunăoară la Varlam, 1643, II, f. 75: „putemŠ cunoaşte că a mare Dumnedzău să închinâ acesta…”, unde dativul nedeterminat cu a este fără doară şi poate mai nemerit de cum ar fi: „unui mare Dumnezeu se închină”.

Literatura română modernă, mai cu seamă cea poetică, ar putea să recheme la 114 viaţă pe dativul nearticulat cu a, care pare a fi dispărut din grai. Genitivul însă A A nearticulat cu a e cam de prisos, deoarăce, afară de cele câteva cazuri aşa-zicând stereotipe, el se construieşte mai bine cu prepoziţiunea d e.

v. Ad.

— De.

15A préfixe d’un emploi très fréquent et de provenance très-variée. În prepoziţiunea propriu-zisă, a vine din a d; în ainte, din a b; în acest, din e c c e; în aridic este o vocală excrescinte etc. Sub raportul prepoziţionalului a, numai doară italienii pot rivaliza în bogăţie cu românii. (v. Bianco Bianchi, Storia della preposizione a e de’ suoi composti nella lingua italiana, Firenze, 1877, 452 pagine!) v. 1 A.

— Ab. – l Ac. – 1 Ad.

— Ade…

1AA, }, °; voyelle longue, servant comme moyen de compensation phonétique et ayant une portée symbolique. Originea şi natura lui aa sau ° în limba română trebui urmărită îndeosebi în vechile texturi pe de o parte şi-n graiul viu pe de alta.

1. ° î n v e c h i l e t e x t u r i.

Mai toate sistemele grafice, fiecare într-un mod neatârnat, au reprezintat lungimea vocalei în genere prin reduplicarea literei respective, iar pe lungul a ( °) în specie prin aa. Astfel a fost la vechii romani în cele mai antice inscripţiuni: faato, naatam, paastores, aara etc.; tot aşa la vecinii noştri serbi, fie cu litere latine, fie cu cele cirilice: stkaar, straah, goraa, silaa ş.a., sau la unguri: haasfa, laan, naarffa etc. (v. pe larg în Cuv. d. bătr. I, 34–7). De aci urmează că de câte ori în scrisoarea română cirilică ne întimpină un a a, el înfăţişează anume pe °.

Legenda St-ei Vineri, 1580 ( Cuv. d. bătr. II, 152): „duseră sfănta Veneri în cetate şi deşchiseră portaa şi o duseră cătră zmeu sămta Veneri…”

Docum. munten., 1602 ( Cuv. d. bătr. I, 127): „să n-aibă treaabă a merge să-i judece sau să-i praade…”

Într-o scrisoare de la o jupâneasă Stana, din 1609 ( Cuv. d. bătr. I, 173): „mă închin cu capul la pămăntu la dumnitaa şi la jupăneasaa dumnitale – eu astăzi săntu în polaa dumnitale…” Ştefan-vodă Tomşa, 1622 (ap. Melchisedec, Cron. Huş., Apend., p. 46): „bine să ştiţi, că de se va strica făntanaa, apoi capetile voastre vor şti…” Inventariul Galatei, 1588 ( Cuv. d. bătr. I, 206); „cice bucatele şi vinul şi de alte vaase…”

Dabija-vodă, 1662 ( A. I. R. III, 243): „ să fie taare şi putérnic cu cartea domniei méle a opri şi a ţinea o parte de moşie – zălojitâ de fraate-său Ursul şi apoi au răscumpărat-o Neculašu şi cu fraate-său…”