Hasdeu, Bogdan Petriceicu

bătr. I, 303). Forma pivă se întrebuinţează până astăzi mai des decât pio. Apoi prin vocalizarea lui – vă în – o (cfr. vechi daco-român văduo = văduvă, iuo = macedor.

iuvă etc.) avem forma pio, articulat pioa = pio-a. Vocala excrescinte o sau u dispare în flexiunea cuvântului după dialectul daco-român, măcar că în texturi vechi ne întimpină excepţionalmente, de ex. într-un document din 1571 ( Cuv. d. bătr. I, 251) genitivo-dativul singular vălceaoi = vălcea-o-ei în loc de vălcelei sau valcealei.

Acest caz e obicinuit în macedo-româna: stea-o-lši, cura-o-lši, măsea-o-lši, şa-o-lši, sufrăncea-o-lši (Bojadschi, 22), deşi vocala excrescinte nu mai servă aci la înlăturarea hiatului, fiind numai o propaginaţiune de la nominativul articulat (v. H. Tiktin, Stud. z. rumän. Philol. I, 26).

4. Postpozitivul a articulează nu numai pe infinitiv atunci când acesta se ia ca substantiv feminin flexibil: vorbire-a, vorbir-ii, vorbiri-le, vorbiri-lor, dar în limba veche el articula şi pe infinitivul funcţionând ca mod verbal.

Exemplu de forma nearticulată:

Neculcea, II, 227: „Şi aşa toţi boierii şi căpitanii au purces cela după cela pre rând a s e î n c h i n a r e şi au eşit afară; şi cum au eşit afară, au început a 96 î n c ă l e c a r e pre cai şi au purces cu toţii în gios; eară Petriceico-vodă au rămas A numai singur, numai cu Hăbăşescul hatmanul şi cu casa lui, şi au început a p l î n – g e r e şi a b l ă s t ă m a r e …”

Exemple de forma articulată:

Moxa, 1620, p. 362: „şi-i era gata sabiša a t ă š a r e – a în bošari…” Varlam, 1643, II, p. 17: „nu mai pârâsiša de-a î n v î ţ a r e – a, găndindŠ în mentša sa…”

Pravila Moldov., 1646, f. 71: „căndŠ va lua mušarša al doile bărbat, socotind cumŠ celŠ dentăi šaste mortŠ, de va putša arăta înaintša gšudeţului cu mărturii ca acéle destonici de-a s î c r é d e r e – a …”

Mai iată exemplul cel mai remarcabil, în care infinitivul scurtat figurează în concordanţă cu infinitivul întreg articulat:

Prav. Mold., f. 72: „de va fi acel trimis om ca acela să fie destonicŠ de a-l p u t e a c r é d e r e – a …”

Alte exemple vezi la Cipariu, Principia, p. 195–6, şi mai jos la prepoziţiunea infinitivală a.

Acest fenomen este iarăşi fără paralelă în celelalte limbi neolatine.

5. Încă o observaţiune. Postpozitivul – a, derivând din lat. illa, ar trebui să fie

— ea (- ia), după cum şi este la pronumele personal ea = illa. Să nu uităm însă că latinul illa, trecând în limbile romanice ca articlu şi ca pronume totodată, s-a diferenţiat pretutindeni în două forme: franc. la şi elle, ital. şi span. la şi ella etc. În dialectul sicilian, anume cel palermitan, articlul devine tocmai a: a donna, a fimmina, a bedda… Româneşte o asemenea tocire fonetică era cu atât mai de aşteptat, cu cât articlul postpozitiv îşi perde individualitatea.

v. 10 A.

— Lu.

— Le.

— Ei.

10A, préposition servant à marquer l’infinitif. Orice infinitiv, întrucât funcţionează ca mod verbal, este preces în dialectul daco-român de prepoziţiunea a: a f a c e, a s e f a c e, a f a c e r e, a s e f a c e r e, afară numai atunci când încetează de a fi infinitiv prin unire cu auxiliarii a m şi v o i: aş face, voi face, şi atunci când urmează după verbul p o t: pot face, şi după ş t i u: ştiu face.

Acest a poate fi despărţit de infinitivul său prin unele elemente adverbiale şi pronominale monosilabice: a mai face, a ne mai face, a nu ne mai face, a nu ne mai tot face…, şi foarte des îşi asociază prepoziţiunile s p r e, p e n t r u, f ă r ă: spre a face bine, pentru a face rău, fără a face ceva, mai ales însă prepoziţiunea genitivală d e, cu care se uneşte în d ea sau d-a: de a face, de-a face, d-a face; iar în limba veche nu mai puţin des se întrebuinţa după a un infinitiv întreg articulat, adecă în loc de „a face” se zicea nu numai „ a f a c e r e „, ci încă „ a f a c e r e – a „.

Exemplele de mai jos au în vedere numai cele trei întrebuinţări arhaice ale infinitivului a: 1. fără d e – şi cu infinitivul întreg nearticulat; 2. fără d e – şi cu infinitivul întreg articulat; 3. cu infinitivul întreg articulat şi cu d e -

Pravila Munten., 1640, f. 19: „…surdŠ sau fišu de a treša nuntâ sau născutŠ întru amestecăcšune de sănge, de unii ca aceştea toţi să nu cutéze a s e c h e m a r e – a preoţi…”

A

Pravila Moldov., 1646, f. 57: „nu să va certa bărbatulŠ curvei de o va omorâ pre dănsâ înpreunâ cu cela -au curvit cu dănsâ; šarâ de va scăpa mušarša pănâ va ucide pe curvaršu, atunce orcăndŠ o va găsi atunce să o omoarâ, alegăndŠ să nu fie făcut pace cu dănsa, că daca va face pace nu šaste vréme d e – a o m a i u c i – d e r e – a …”

Moxa, 1620, p. 352: „născu anume Alexandru, coconŠ fromoşel, şi-i fu milâ a-l p i š a r d e r e – a …”

Neculce, II, p. 196: „cu căt vă veţi îndemna a c i t i r e pre acest letopiseţ mai mult, cu atăta veţi şti a vă f e r i r e de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a d a r e răspunsuri la sfaturi…”

Pană armaşul din Târgovişte, 1627 ( A. I. R. I, 1, p. 14): „š-am văndut eu de a mea bună voe şi cu zapisul mieu să aibă a -ş i f a c e r e – a şi carte domnească de moşie…”

Originea prepoziţiunii infinitivale a, natura în genere a infinitivului român şi funcţiunea articlului infinitival postpozitiv – a, se învederează pe deplin câtetrele prin următorul pasagiu din Psaltirea slavo-română a mitropolitului Dosofteiu, 1680, ps. CXLIX, punându-se în paralel cu contexturile grec şi latin: „… a f a c e răscumpărare întru păgâni, înfruntări în năroade; a l e g a pre-mpăraţâš lor în obedzi şi slăviţiš în cătuş la mânŠ de herŠ; a f a c e r e – a întru dânşiš gšudeţul cel scris…”

În textul slavic, după care traducea Dosofteiu, sunt doi infinitivi în toată puterea cuvântului: sŠtvoriti şi sviezati, din cari unul e tradus dentâi prin „ a f a c e „ şi după aceea prin „ a f a c e r e – a „.

Iată contexturile grec şi latin: „…toà poiÁsai ˜kdikhsin ˜n to‹j „…ad faciendam vindictam în natioœqnesin, ™legmoÝj ™n to‹j lao‹j nibus, increpationes în populis: ad altoà dÁsai toÝj basile‹j aÙtân ™n ligandos reges eorum în compedibus, pšdaij, kaˆ toÝj ™ndÒxouj aÙtân ™n et nobiles eorum în manicis ferreis: ad ceiropdaij sidhra‹j toà poiÁsai faciendum în eis judicium conscrip-

™n aÙto‹j r‹ma Ÿggrapton…” tum…”

Infinitivul român funcţionează dară întocmai ca gerundiul latin în – dum, de unde-i vine materialmente prepoziţiunea a = lat. a d; pe când articularea lui, pe de altă parte, se apropie de forma greacă cu toà. Este însă mai cu seamă instructivă gradaţiunea, în care „ a facere-a” se pune aşa-zicând în concluziune după doi infinitivi nu numai nearticulaţi, dar încă scurtaţi: „ a face” şi „ a lega”, aşa că ultimul infinitiv se înzestrează cu un spor de energie, ca şi când s-ar zice: „ad faciendum-illud”.

Cu prepoziţiunea d e, în Palia de la Orăştia, din 1581, Exod. XVII, 1 (ap.

Cip., Princ., 195): „acolo n-avea nărodulŠ apâ dea b é r e – a „, unde latineşte: „non erat autem aqua populo a d b i b e n d u m „. Prin d e şi prin articulare, 98 românul „dea b e r e – a „ exprimă cu un fel de întărire: „de-ad bibendum-illud”.

A

Fără articulare, în traducerea reto-romană după dialectul de la Engadin: „qua non eira aua da b a i v e r …”, italieneşte: „acqua da b e r e „. – v. 9 A.

Infinitivul „dea fire-a” figurează în limba veche ca un curat adjectiv indeclinabil cu sensul de „nobil”, cu care se poate alătura până la un punct infinitivul francez être, devenit substantiv şi chiar adjectiv, de ex. la Fénelon: „ô le plus ê t r e de tous les ê t r e s „, sau în vechiul drept feudal: „il est du lignage et e s t r e „ (Littré).

Pravila Moldov., 1646, f. 18: „CăndŠ va fura neştine de sparge vreun zid sau uşe sau secrišu sau altâ asémenša acestora, de va fi făcutŠ acšasta dzua şi de va fi o m Š d e r o d b u n Š, să-lŠ scoaţâ den loculŠ lui o samâ de vréme, acšasta să înţelége de va fi o m Š d e o c i n î, să-lŠ scoaţâ den ocinile lui cătâva vréme cătu va fi voša gšudeţului; šară de va fi omŠ mai de gšosŠ, să-l batâ ca pre unŠ furŠ şi să-lŠ trimiţâ la ocnâ cătâva vréme; šară de va fi făcutŠ acšasta noaptša şi de va fi cumŠ amŠ dzisŠ omŠ dea f i r e – a, să fie scos şi gonitŠ…”

În acest pasagiu „om dea f i r e – a „ se comentează prin „om de rod bun” şi „om de ocină”. Italieneşte un sens foarte apropiat are e s s e r e „a fi” în vechile locuţiuni: „giovani d i grande e s s e r e „, „moglie d i piccolo e s s e r e „, „nel e s s e r suo è rispettato da tutti” (Tommaseo). – v. Fireş.

— Hireş.

— Fire.

Prepoziţiunea infinitivală a – nu şi articlul infinitival a – este romanică generală, deşi în limbile neolatine occidentale a dispărut astăzi aproape cu desăvârşire sau a devenit rară. În vechea franceză e încă foarte deasă. La Villehardouin: „alerent a veoir Constantinople”; la Chartier: „estoient nes seulement a boire et a manger”; la Froissard: „se doubterent de lors corps et de lors biens a perdre” etc. (v. Godefroy, Dict. d. l’anc. langue franç. I, l-2). În italiana, denaintea infinitivului se întrebuinţează atât a precum şi compusul d e – a contras în d a. Românul „om d e – a fire-a” cu înţelesul din Pravila lui Vasile Lupul s-ar putea zice italieneşte: „uomo d a onorare”. Treptata ştergere a infinitivalului a la neolatinii din Occidinte e cu atât mai puţin de mirare, cu cât chiar la noi poporul îl înlocuieşte mai adesea în grai prin conjunctiv, iar macedo-românii l-au perdut de tot, astfel că numai printr-o construcţiune conjunctivală ei pot traduce pe daco-românul „ a face”, „dea face”, „ a facere”, „dea facere”, fără ca să mai vorbim de arhaicul postarticulat „dea facere-a”.

În balada Păunaşul codrilor: „Puse prunca a c î n t a, Codrii pusera s u n a …” macedo-româneşte: „Şezu feata s ă c î n t ă, Curiile ahurhiră s – a r s u n ă …”

(Petr., Mostre II, 10)

În balada Mănăstirea Argeş: „Pân-om hotărî

În zid d e – a z i d i

Cea-ntâi soţioară…”

A macedo-româneşte: „Până ţe s-apofăsim

Tu stismă s ă s t i s m u s i m …”

( Ibid., 125)

Un paralelism perfect cu infinitivalul daco-român a ni se înfăţişează în englezul t o: „ a face” = „ t o make”. Se ştie că anglo-saxonii nu aveau infinitiv, pe care-l înlocuiau printr-un gerundiu, de unde englezii şi-au tras o formă infinitivală, prepuindu-i pe t o „ad” prin imitaţiune după franco-normandul à. În acest mod englezul „ t o make”, întocmai ca şi românul „ a face” reprezintă pe latinul „ad faciendum” (v. Marsh, Hist. of engl. language, p. 47). Ceva mai mult, în viul grai poporul englez întrebuinţează des: „ f o r t o „ = „spre a” sau „ d e a”, de ex. for to make = de a face. E adevărat însă că un infinitiv analog există şi în limbile scan-dinave: „ t i l a t „ sau „ f o r a t „, literalmente „ d e a d „, încât în engleza poate să fie o influinţă romanică şi daneză totodată.

11A (DE- D-); préposition marquant surtout un mouvement vif ou continu. Sub raportul formei, această prepoziţiune a ajuns a fi neseparabilă de prepoziţiunea d e, astfel că numai grafica le mai desparte în d e – a sau d – a, pe când în grai ambele închipuiesc o strânsă unitate d e a sau d a, întocmai ca italianul d a, compus din aceleaşi elemente latine d e – a d; sub raportul semnificaţiunii, exprimă în genere o m i ş c a r e v i e sau p r e l u n g i t ă, şi tocmai de aceea: 1. face parte integrantă din aproape toate numirile j o c u r i l o r c o p i l ă r e ş t i; 2. urmează după verburi cu sensul de m e r g e r e, a p u c a r e, s ă r i r e şi orice fel de u m b l e t. Această prepoziţiune nu trebuie confundată nici cu d e – a denaintea infinitivului (v. 10A), unde ambele ingrediente sunt foarte separabile şi unirea lor mai adesea e facultativă, nici cu simpla prepoziţiune a, despre care vorbim mai jos (v. 11A, 12A) şi care numai într-un mod incidental îşi poate asocia pe d e.

Alexandri, Poez. pop., 393: „Giocurile copiilor români sunt foarte diverse; ele se numesc: dea mijoarca, dea brăzdiţa, dea puia-gaia, dea bastonul, dea halea-malea, dea sâta cumetrei, dea boul, dea balanea, dea dracul, dea baba-oarba, dea ţencuşa, dea ineluş-învârtecuş”.

Tot aşa în Muntenia: „Jocurile copilăreşti sunt da vaca, da ulceluşele, da petrecu, da dovlecei, da portiţa, da robul, da mărul putred, da fetele furate, da sulul, da purceaua, da pământul furat, da muierea în târg, da varza înghieţată şi targă, da moara, da gaia, da ţurca, da ineluş, da dăsăgeii, da rischitorul, da gâsca cu bobocii, da boul, da ciosvârta, da pânza încurcată, da mija şi mija alergată, da petricelele, da lupul cu oile, da cârligelele şi altele” (D. Negoescu, Dâmboviţa, com. Pietroşiţa).

De asemenea peste Carpaţi: „Pe aice jocurile copiilor se cheamă: dea hoborocul, dea surduca sau dea cotca, dea scăpătorile, dea boata, dea tri-sprijonitele, dea cucelea, dea şinterul, 100 dea pitelea, dea purcica, dea stata, dea ţiganul, dea păretele şi dea iucra, dea A orgeanul sau dea ogoiul, dea bobârnacul, dea goanţa, dea baba sau dea bolobica cu cuţitul, dea rapu sau dea masa, dea clincea, dea cocaia, dea piua cu maiul, dea bună-i calea prin cetate, dea dracul cu îngerul, dea împăratul roşu şi dea împăratul verde, dea hoţii, dea ţuţuluşu, dea vârtelniţa etc.” (V. Olteanu, Transilvania, Haţeg).

Anton Pann ( Prov. II, 132) descrie în următorul mod pe copilul Amor: „Adesea la ochi se leagă Şi la hori, la nunţi se duce

Da-mijile să apuce

Bun cu nebun să-npreune, Prost cu-nţelept să adune…”

O expresiune copilărească foarte răspândită e „dea dura”.

Balada Codreanul: „Capul dea dura sărea, Sângele bolborosea, Trupul metanii făcea…”

Balada Radu Calomfirescu: „Şi capetele zbura, Zbura pe scări dea dura:

Când Buzeşti peste Căpleşti, Când Căpleşti peste Buzeşti…”

O baladă din Transilvania: „Paloş de argint scotea, Într-un picior se-nvârtea Şi da una de cea grea:

Capul turcului sărea Şi dea dura se ducea…”

(Pompiliu, Sibiu, 24)

De aceeaşi origine copilărească sunt o mulţime de alte expresiuni, dintre cari unele par a fi perdut urma acestei proveninţe, înrădăcinându-se în graiul poporan din toate zilele şi chiar în limba poetică.

„Celui ce face vreun rău pe sub ascuns, poporul îi zice că muşcă dea-furata ca cânele…” (M. Juica, Transilv., Srediştea-Mică).

„Poporul, mai ales ciobanii, cred că Tricoliciul se preface din om în lup dându-se de trei ori dea-curu-n-cap, şi apoi iarăşi dându-se de trei ori dea-curu-n-cap rede-vine om…” (Stareţ G. Teodorescu, Galaţi).

Marian, Bucovina I, 125: „Că ţi-oi da opt turmi de oi, Toate cu miei ochişei, Dea dragul să caţi la ei!…”

A

Pann, Prov. I, 74: „Scriptura şi sfânta lege

Da-ndoasele n-o-nţelege…”

Filimon, Ciocoii, p. 276: „Săvârşindu-se această ceremonie, Păturică se trase puţin da-ndaratele…”

Locuţiunea proverbială: „toate merg da-ndaratele” (Pann, Prov. III, 14; Ib., III, 15, 18).

„Se topea da-npicioarele bietul împărat să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior…” (Ispir., Legende, 41).

„Atunci Făt-Frumos călare întră în palaturi şi se opri la scară. Fata, cum îl văzu, ieşi afară. Vorbi cu Făt-Frumos da-ncălarele şi se înţeleseră la cuvinte…” ( Ibid., 194).

„…apoi rupând da fuga, să te păzeşti pârleo, că-i sfârâia călcâiele de iute ce se ducea…” ( Ib., 361).

„…da berbeleacu: peste cap, da roata, da rostogolu, à la renverse, en culbutant…” (I. Costinescu, Vocab., 288).

„…Mişcă, băiete!… să mi te duci dea ruptu capului!” (Alexandri, Surugiul).

Pann, Prov. III, 93: „În lene şi-n trândăvie, Aştepţi da gata să-ţi vie…”

Neculce, Chron., 268: „…l-au purtat tot târgul cu lacata dea grumazii şi apoi l-au spănzurat…”

Pravila Moldov., 1646, f. 89: „să o ša şi fără de voša ei, ce să dzice cu dea sila…”

Pann, Prov. I, 28: „Vei, nu vei, el cu da sila

Face musca cât cămila…” „Când i-am tras un pumn, o făcut hâc şi o căzut dea rostogolu…” (Alex., Chiriţa în voiagiu).

Să se observe că în unele construcţiuni, de felul celor de mai sus, a se aglutinează nu numai cu d e, dar şi cu î n, formând astfel în rostire o monosilabă d a n, compusă din trei cuvinte deosebite de-a-în: d-a-ndaratele = de a îndărât…, d-a-ncălarele = de a încal…, d-a-ndoasele = de a îndos… etc.

Sub o înrâurire directă a jocurilor copilăreşti, d e – a a trecut în graiul poporan şi la jocul de cărţi. O locuţiune proverbială bănăţeană contra cartoforilor: „cine joacă d e – a-duracul, nu-şi mai umple sacul” (P. Pintea, c. Nevrincea). – v. Durac.

Caracterul copilăresc al lui d e – a dispare cu desăvârşire când e vorba nu de o mişcare vie, ci de o mişcare prelungită într-o direcţiune oarecare: d e – a lungul, d e – a latul, d e – a dreptul, d e – a rândul etc.

Balada Badiul:

A

„Fă la apă că purcezi, Şi-n fugă să te repezi

Pe la gura pivniţei

Tot dea lungul uliţei…”

Marian, Bucovina I, 124: „Întindeţi podul dea latul

Ca să trec mai iute vadul, Să nu m-ajungă bărbatul…”

Pann, Prov. II, 131: „Pe nimeni nu osebeşte:

La toţi da rândul zâmbeşte…”

Caranfil, Valea Prutului, 53: „Luai ţara în lungiş, În lungiş şi-n curmeziş: Şi dea lungul şi dea latul

În săc îmi fuse umblatul!…”

În toate construcţiunile cu 11 A, postarticularea e de vigoare, lipsind uneori, numai ca o licenţă poetică, în: „dea lung” sau „dea drept”.

Alex., Poez. pop.2, 55: „Dolca vesel se scula, Câmpul dea lung apuca…”

Balada Jianul: „Trage podul mai da drept, Pân’ nu-ţi pun un gloante-n piept…”

Balada Mogoş Vornicul: „L-am trimis în iad da drept, Cu şapte paloşe-n pept…”

Aci e locul de observat că în „dea-una” şi „tot-dea-una”, unde la prima vedere se pare a fi aceeaşi prepoziţiune de mişcare a ca şi-n „dea-rândul”, în realitate ea nu este organică, ci furişată prin analogie în forma normală „de-una” şi „tot-de-una”, macedo-româneşte „totu-di-ună” (Bojadschi) şi „de-ună-ună” (Kavalliotis) sau „ună-ună” (Daniil).

v. De.

— De-a-una.

— Tot-de-a-una.

Sensul fundamental romanic al prepoziţiunii compuse d e – a este acela de m i ş c a r e i m i t a t i v ă. În acest sens o au şi italienii în: far d a santo; trattare d a amico, d a signore, d a fratello; i fanciulli vestono d a donna, d a cavaliere etc. (Tommaseo). Negreşit însă că aci, întocmai ca şi-n privinţa infinitivalului d e – a 103

A

(v. 10A), paralelismul italian nu merge până la articulare, care este proprie graiului românesc: d e – a bere(- a) = d a bere, d e – a împăratu(- l) = d a signore. Din sensul fundamental de mişcare imitativă, care nu e străin neolatinilor din Occidinte, s-a născut la români în specie întrebuinţarea lui dea în numirile jocurilor copilăreşti, mai toate de natură mimică. Acest dea al copiilor pare a fi specific românesc, căci italienii se mulţumesc în asemeni cazuri cu numele jocului fără prepoziţiune, sau cu simpla prepoziţiune a, ori cu d e fără a; de ex. al nostru „ d e – a petricelele” se cheamă italieneşte „le pietruzze”, în Toscana „delle buche”, în Sicilia „a li baddi” (Pitrè). Franţuzeşte, în lunga listă de jocuri copilăreşti, pe care ne-o dă într-un loc Rabelais ( Gargant. I, 22), niciunul nu se începe cu d e, ci toate numai cu a: „au flux, a la vole, a la prime, a la pille, a la triumphe” şi aşa mai încolo. În latina se prepunea de asemenea a d: „quum în quodam convivio a d l a t r u n c u l o s luderetur…” (Vopisc., Firm. XIII), româneşte ar fi: „ d e – a hoţii”. Spaniolii nu pun generalmente nici măcar pe a: la cadena, la arboleda, los soldados etc. (Machado y Alvarez). Stereotiparea lui d e – a la români în graiul copiilor, cari în principiu – după cum o vom constata adesea – păstrează cu multă stăruinţă unele elemente foarte arhaice (v. 2 Armăşie.

— Codomelc), a concurs apoi a-l răspândi treptat în limbă cu cele două sensuri de m i ş c a r e v i e şi m i ş c a r e p r e l u n g i t ă, trăsure caracteristice ale jocurilor copilăreşti.

v. 10 A. – 12 A.

— D-a.

— De.

— De-a.

12A préposition servant à exprimer certains rapports de position. În limba literară modernă această prepoziţiune s-a înlocuit aproape pretutindeni prin sinonimul l a; se păstrează însă mai cu stăruinţă în graiul poporan, şi mai ales în vechile texturi.

Funcţiunea ei fundamentală este de a exprime p o z i ţ i u n e e x t e r i o a r ă, fie materială sau morală, pe când „în” serveşte a indica o poziţiune i n t e r i o a r ă.

Distincţiunea între a şi „în” lesne se observă chiar în privinţa noţiunilor imateriale, de ex.: „ia a-minte” nu e tot una cu „bagă-ţi î n minte”.

Toate întrebuinţările acestei prepoziţiuni, care foarte rar îşi asociază pe d e, p r e, c u etc., se pot clasifica în cele relative la: 1. om; 2. timp; 3. loc.

1. Î n l e g ă t u r ă c u o m.

Prin acest sens, a corespunde latinului a d în: „ a d manum habere”, „ a d miserationem inducere”, „ a d certum reperire”, „ a d subtile examinare”, „ a d voluntatem”, „ a d arbitrium” etc.

Marian, Bucovina II, 197: „Decât în ţară străină

Cu colac de grâu a mână, E mai bine-n satul tău

Cu colac de mălai rău…”

Docum. transilv., 1627 ( A. I. R. I, 1, 93): „căndu mi le-au adus (zapisele), n-am avut ce prinde a mănă, că au fostu stricatu-se de tot de n-am avutu ce prinde a mănâ, 104 aşa să ştiţi…”

A

Viaţa S-tei Maria Egipteană, din sec. XVII ( Cod. miscelan. in-4, Bis. St. Nicolae din Braşov), p. 392: „cum veri sâpa să faci groapâ, neavăndŠ nemic a mănâ…” Moxa, 1620, p. 392: „şi celuša ce avea pâne de saţiŠ, se apucâ de a mănâ-i şi se sătura ai lui, šarâ sătulul rămase flâmăndŠ…”

Dosofteiu, 1673, ps. 7: „Şi de nu v-eţ întoarce cătră pocăinţâ, Are sâgeţ a-mânâ, scoase din tulbiţâ, Arcul întins în coardâ, lancša strălucšaşte

De stricâ şi răstoarnâ în ce sâ opršaşte…” v. A-mână.

Varlam, 1643, I, 152: „să sculâ şi încâ şi patul său râdicâ-lŠ şi-l luâ a umârŠ de-lŠ duse, cum n-are hi fostŠ nice dănăoarâ bolnavŠ…”

Nic. Costin, Chron., 89: „zicea Nicolai-vodă că nici un folos dintr-a cele pâri nu aduc după sine ţării, ce mare scădere şi stricăciune, şi a ochiu luată la Împărăţie ţara…”

Ibid., 99: „…acmu Hanul avănd a ochiu pre Nicolai-vodă, aflat-au vreme acel Daul Ismail Aga prin mijlocul Hanului, fiindu-i Capi-Chihae, de au scos domniea ţării lui Dumitraşco-vodă…”

Predică, 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 120): „bine socotiţi şi loaţi a mente ce grăšaşte Domnedzeu…”

Varlam, 1643, II, f. 9: „lacrâmi pre fšaţele noastre vărsâm, căndu ne aducemŠ a mente de chinurile şi de moartša cea amarâ…”

Psaltire, circa 1550 ( Ms. Şcheian, în Acad. Rom.), LX, 2: „ša a mente ruga mea…” v. Aminte.

„Pe aici calul este animalul cel mai iubit de popor; aşa, când un om vede pe altul călare pe un cal bun, îl priveşte a milă, şi de pe faţă-i se poate citi dorinţa de a avea şi el un cal bun…” (Preut C. Ionescu, Mehedinţi, c. Şişeştii-de-Jos).

Tot aci s-ar putea pune a-nume, care precizează o poziţiune individuală.

Pann, Prov. III, 67: „Vine peste noi ce vine, Nu ştiu să o spui pa-nume, Că n-am mai văzut în lume…” v. Anume.

O funcţiune destul de înrudită cu a-nume ni se înfăţişează în a-ievea şi a bună seamă…

Balada M-rea Argeş: „O şoptă de sus

A-ievea mi-a spus, Că orice-am lucra, Noaptea s-a surpa…”

A

„…ştiu a bună seamă, credem a bună seamă, aşa e a bună seamă, nu e aşa a bună seamă, vă înşelaţi a bună seamă; dară cam în acelaşi înţeles se zice mai mult: de bună seamă” ( L. M. ).

v. Aieve.

— Seamă.

De aceeaşi natură este: a-mărunt, care în limba veche nu era postarticulat şi nu avea trebuinţă de prepoziţiunea suplementară „cu”, ca astăzi în „cu amăruntul”.

Cuvântul lui Ion Crisostom, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel., Braşov, p. 504): „nu cu evangheliša numai strigâ, ce şi cu dumnedzeeştii prooroci şi cu de Dumnedzău grăitorii ai săi ucenici a mâruntŠ spune…” v. Amănunt.

O noţiune aşa-zicând superlativă a „a-măruntului” ni se prezintă cu dupla prepoziţiune a în: „ a-fir a-păr”.