Henri pjrenne mahomed el Charlemagne
Yüklə 1,39 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1. DECADENŢA MEROVINGIANĂ
167
33 RICHTERşi KOHL,o/>. cit., p. 141.
' 50. Faptul că seria monedelor pseudo-imperiale se opreşte în Galia la Heraclius (610-641) nu este întâmplător. Cf. PROU, Catalogue des monnaies me'rovingiennes. p. XXVI1-XXVIII. 51. După KLEINCLAUSZ, La legende du protectorat de Charlemagne sur la Terre Sainte. „Syria", 1926, p. 211-233, Harun nu i-a dat împăratului decât mormântul lui Christos. BEDIER, reluând 168 problema, op. cil., „Revue historique". t. CLVH, 1928, p. 277-291 consideră că, fără să fi avut loc o concesionare de protectorat, Harun i-a acordat lui Carol un fel de „autoritate morală" asupra creştinilor din Palestina.
Dar, în afara imposibilităţii lingvistice, trebuie să precizăm că termenul cappi îi desemnează doar pe evrei. Şi în sfârşit, acel faimos apax legomenon se datorează fără îndoială unei lecturi greşite a lui Sirmond care în 1623 a editat acest text după un manuscris astăzi dispărut.
Dacă astfel ar sta lucrurile, ar rezulta de aici că s-ar fi putut continua în acea epocă, în tot cazul după 822, aprovizionarea cu papirus a pieţii de la Cambrai şi de aici, a întregii Galii. Este totuşi foarte ciudat să constatăm că nimic nu vine să confirme acest text De fapt nici nu e rnirare. Textul cu pricina nu face corp comun cu statutele; este o adăugire posterioară şi datează fără nici o îndoială din epoca merovingiană. Textul constă, într-adevăr, esenţialmente dintr-o lungă listă de mirodenii pe care călugării de la Corbie puteau să le cumpere din piaţă de Cambrai. Este însă suficient să parcurgem această listă pentru a 169      regăsi în ea, toate produsele citate în carta din 716 pentru Corbie, plus alte câteva. La prima vedere, nimic mai simplu decât a explica această concordanţă prin continuitatea exportului. Din păcate tocmai acest lucru este imposibil. Polyptyque de V abbe Irmion, ed. B. Guerard, t. II, p. 336.
dl. lbid, p. 189 şi 191.
80. HARTMANN, Die Wirtsi-haftlichen Anfânge Venedigs, Vierteljahrschrift fur Sozial tind Wirtschaftsqueschichte, t. II, 1904, p. 434-442. 81.SCHAUBE, op. cit., p. 3.
86 R. BUCHNER, op. cit., p. 59.
170
91 îşi plăteau amenzile către suveranii franci în monede de aur.
103 M.G.H. Capit., t. II, p. 67. 104. GAY, op. cit., p. 129.      Capitolul II
LOVITURA DE STAT CAROLINGIANĂ şi modificarea atitudinii papei 1. DECADENŢA MEROVINGIANĂ Dintre toate statele întemeiate de către germanici la sfârşitul secolului al V-lea în Occident, în bazinul Medi-teranei, cele două regate mai importante la început, cel vandal şi cel ostrogot, căzuseră sub loviturile iui lusti-nian. Vizigoţii, încă din 629, cuceriseră micul teritoriu care îi mai aparţinea Imperiului în peninsulă'. Francii rămăseseră neatinşi. Cât despre longobarzi, la un moment dat se părea că ar putea reconstitui în folosul lor regatul Italiei. Imperiul fiind obligat să se apere împotriva perşilor, francii avuseseră mână liberă, căci Bizanţul se aliase cu ei ca să le facă faţă perşilor, fapt care s-a dovedit a fi primejdios. Totuşi, victoria lui Heraclius putea însemna o nouă ofensivă bizantină, când brusc şi-a făcut apariţia Islamul. în faţa Islamului, Imperiul bizantin s-a retras definitiv. Pierduse Africa, iar posesiunile sale din Italia erau ameninţate de musulmanii stabiliţi în Sicilia. Vizigoţii fuseseră nimiciţi. Francii, atacaţi la sud, învinseseră la Poi-tiers dar, în ciuda victoriei, rămăseseră fără ieşire la mare. Numai longobarzii nu primiseră încă nici o lovitură din partea musulmanilor care, dimpotrivă, îi favorizaseră, pe de o parte obligând Bizanţul să-şi concentreze toate forţele în est şi, pe de altă parte, apărându-i împotriva pericolului reprezentat de franci. Totuşi, Franţei, care oprise în Occident expansiunea continentală a Islamului, îi fusese dat să reconstituie Europa pe noile sale baze. 172
Atunci când a avut loc, în 656, tentativa lui Gri-moald, fiul lui Pepin I, de a-i lua locul regelui legitim, indignarea francilor a condus la arestarea şi uciderea vinovatului4. Regele se sprijină pe Biserica pe care o protejează şi pe care, de fapt, o domină. în 644, când începe declinul, Sigebert al III-lea încă mai interzice convocarea unor si-noade fără autorizaţia sa5. în general, se consideră ca început al decadenţei merovingiene edictul lui Clotaire al II-lea din 614. Acest edict însă mi se pare a fi o modalitate a regilor de a lega Biserica de ei, întărindu-i poziţia mai ales prin privilegii în domeniul jurisdicţiei6. în orice caz, Dagobert I este un rege mare care luptă împotriva germanicilor şi se bucură de un prestigiu european pe care nu 1-a atins nici unul dintre predecesorii săi de după Theodebert. Regatul francilor, sub merovingieni este o putere care joacă un rol internaţional important şi are drept scop politic permanent să se instaleze solid pe malul Mediteranei. De îndată ce se instalaseră în Galia, merovingienii încercaseră să ajungă în Provence. Theo-doric îi oprise. Francii se îndreptaseră atunci spre Spania şi începuseră lupta împotriva vizigoţilor7. Războiul lui lustinian contra ostrogoţilor avea să le deschidă calea spre mare. împăratul solicitase în 535 sprijinul lor; Vitiges, pentru a împiedica alianţa dintre împărat şi franci, le cedează regiunea Provence pe care Theodoric nu-i lăsase s-o cucerească de la vizigoţi. 174
Regatul este atât de viguros în acea epocă încât campania din Italia odată terminată, Childebert şi Clotaire pornesc din nou la război contra vizigoţilor (542), cuceresc Pamplona, pustiesc valea Ebrului, dar sunt înfrânţi la Saragossa şi în sfârşit respinşi de Theudis". Eşecul suferit în Spania îi întoarce din nou pe regii franci împotriva Italiei. In 552, o armată de franci, întărită cu alamani, coboară în peninsulă şi pustieşte ţara, până ce, decimaţi de boli şi înfrânţi de Narses, rămăşiţele ei sunt obligate să se refugieze în Galia. învinşi pe câmpul de luptă, francii aveau să obţină, datorită activităţii diplomatice, o provincie importantă. în 567, teritoriul vizigoţilor situat între Garona şi Pirinei trece în stăpânirea francilor prin căsătoria lui Chilperic cu Galswintha12. Sosirea longobarzilor în Italia avea să fie pentru me-rovingieni, un nou motiv de război în Italia. încă din 568, longobarzii atacă ţinutul Provence. Respinşi, îl invadează din nou în 575''. în 583, implorat de papa PeJagie al Il-lea să intervină împotriva longobarzilor, Childebert al IMea se aliază contra lor cu împăratul Mauriciu, care plăteşte alianţei 50 000 monede din aur şi trimite o armată de franci să lupte în Italia, de altfel fără succes, până în 585 u. Totuşi, în acelaşi an (585), Gontran atacă Septimania; Reccared, fiul lui Leovigild, respinge însă trupele sale provocându-le mari pierderi. Starea de ostilitate se prelungeşte, în 589, Gontran atacă din nou, dar de astă dată este definitiv înfrânt la Carcassonne15. Acest eşec al armatelor france apare ca fiind cu atât mai serios cu cât în 588 armata lui Childebert fusese bătută de longobarzi în Italia16, ceea ce-l obligase pe rege să încheie pace cu ei în 589. Childebert nu renunţase însă la politica sa italiană. n'ar din anul următor (590), conduce o nouă expediţie 175
Dagobert, ultimul mare rege merovingian, avea să continuie această politică de intervenţie în Italia şi în Spania. în 605 se aliază cu împăratul Heraclius şi-1 susţine în 630 pe pretendentul vizigot Sisenand împotriva regelui Svinthila18. Dagobert a fost deci ultimul reprezentant al politicii tradiţionale a dinastiei sale. După el nu vor mai avea loc intervenţii politice, nici în Italia, nici în Spania, cu excepţia unei expediţii din 662-663 '9 care de altfel eşuează. Regatul slăbeşte şi în nord; în zona germanică, Thu-ringia îşi dobândeşte independenţa, Bavaria e pe cale, iar saxonii devin ameninţători. Aşadar, începând din 630-632, statul merovingian se închide în sine şi decade. Fără îndoială că neîncetatele războaie civile între regi, precum şi conflictul între Fredegonda şi Brunhilda, apoi intrigile acesteia din urmă până la cumplita ei moarte din 613, au contribuit din plin la această decadenţă. Trebuie să ne amintim însă că luptele civile fuseseră regula generală până în 613. Ceea ce le agravează este că regii sunt foarte des minori. în 715, când Chilperic al II-lea se urcă pe tron, trecuseră douăzeci şi cinci de ani de când nici un rege nu ajunsese pe tron adult. Aceasta se explică prin destrăbălarea şi excesele veneriene ale acestor prinţi care puteau să-şi permită orice. Majoritatea sunt, fără îndoială, nişte degeneraţi. Clovis al II-lea moare nebun. Tocmai acest lucru îi conferă decadenţei merovingiene acel aspect morocănos prin care contrastează atât de puternic cu aceea a împăraţilor romani din Occident şi mai târziu cu aceea a carolingienilor. Nici unul dintre aceşti regi nu mai are nici o influenţă; sunt simple jucării în mâinile primarilor palatului, împotriva cărora nici nu mai încearcă să lupte. Nici unul dintre regi nu a încercat să pună pe cineva să-1 asasineze pe primarul palatului, aşa cum procedau odinioară împăraţii la Ravenna; dimpotrivă, uneori regii sunt cei Asasinaţi. Aceştia trăiesc sub tutela mamei şi uneori a mâtuşii lor. De la Brunhilda încolo, care de altfel este vizigotă, reginele sunt alese în funcţie de frumuseţea lor. Regina Nautechilde este o
Yüklə 1,39 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
