HotăRÂre nr. 218 din octombrie 2008

Can. 1308 - & 1. Reducerea obligaţiilor de Liturghii, ce trebuie făcută numai dintr-un motiv just şi necesar, este rezervată Scaunului Apostolic, rămânând valabile dispoziţiile care urmează.

& 2. Ordinariul poate să reducă obligaţiile de Liturghii ca urmare a micşorării veniturilor, dacă acest lucru este stabilit în mod expres în actele fundaţiilor.

& 3. Ca urmare a diminuării veniturilor şi câtă vreme durează acest lucru, Episcopul diecezan are puterea să reducă Liturghiile legatelor testamentare sau pe cele fundate în vreun fel oarecare, care sunt autonome, în proporţie cu ofertele ce sunt în vigoare în mod legitim în dieceză, cu condiţia ca nimeni să nu fie obligat şi nici să nu poată fi constrâns efectiv să mărească valoarea ofertei.

& 4. Acelaşi Episcop are puterea să reducă obligaţiile sau legatele de Liturghii care împovărează institutele ecleziastice, dacă veniturile au devenit insuficiente pentru a mai putea fi atins în mod corespunzător scopul propriu al institutului.

& 5. Aceleaşi puteri, prevăzute de && 3 şi 4, le are şi Superiorul general al unui institut călugăresc clerical de drept pontifical.

Can. 1309 - Aceleaşi autorităţi, despre care vorbeşte can. 1308, au, în plus, puterea de a transfera, dintr-un motiv adecvat, obligaţiile de celebrare a Liturghiilor în alte zile, în alte biserici sau la alte altare decât cele stabilite în actele fundaţiei.

Can. 1310 - & 1. Reducerea, moderarea şi comutarea voinţelor credincioşilor pentru cauzele pioase pot fi efectuate de către Ordinariu, numai dacă fondatorul i-a acordat în mod expres această putere şi dacă există un motiv just şi necesar.

& 2. Dacă executarea obligaţiilor impuse a devenit imposibilă din cauza diminuării veniturilor sau din cauza unui alt motiv, fără vina administratorilor, Ordinariul, ascultând părerea celor interesaţi şi a consiliului său pentru problemele economice, şi respectându-se cât mai bine voinţa fondatorului, va putea micşora cu echitate aceste obligaţii, cu excepţia reducerii Liturghiilor, reglementată de can. 1308.

& 3. În toate celelalte cazuri, trebuie să se recurgă la Scaunul Apostolic.
CARTEA A VI-A

SANCŢIUNILE ÎN BISERICĂ

PARTEA I

Delictele şi pedepsele în general

TITLUL I

Pedepsirea delictelor în general

Can. 1311 - Biserica are dreptul înnăscut şi propriu de a-i constrânge prin sancţiuni penale pe credincioşii creştini care săvârşesc delicte.

Can. 1312 - & 1. Sancţiunile penale în Biserică sunt:

1. pedepsele medicinale sau cenzurile, ce sunt trecute în revistă în cann. 1331 - 1333.

2. pedepsele expiatoare, despre care vorbeşte can. 1336.

& 2. Legea poate să stabilească alte pedepse expiatoare, care să-l priveze pe credincios de un bun spiritual sau material şi care să fie conforme cu scopul supranatural al Bisericii.

& 3. În plus, sunt folosite remedii penale şi penitenţe; primele, mai ales pentru a preveni delictele, celelalte, mai degrabă pentru a înlocui o pedeapsă sau pentru a o mări.

TITLUL II

Legea penală şi preceptul penal

Can. 1313 - & 1. Dacă, după săvârşirea delictului, legea este modificată, trebuie să i se aplice vinovatului legea mai favorabilă.

& 2. Dacă legea ulterioară elimină legea anterioară sau cel puţin pedeapsa, aceasta încetează imediat.

Can. 1314 - Îndeobşte pedeapsa este ferendae sententiae, adică îl obligă pe cel vinovat numai după ce a fost impusă; este, însă, latae sententiae când cineva cade în ea prin însuşi faptul comiterii delictului, dacă legea sau preceptul stabilesc acest lucru în mod expres.

Can. 1315 - & 1. Cine are putere legislativă poate să dea şi legi penale; în afară de aceasta, el poate proteja, prin legi proprii, stabilind o pedeapsă cuvenită, şi legea divină sau legea ecleziastică promulgată de autoritatea superioară, păstrând limitele propriei competenţe teritoriale sau personale.

& 2. Legea însăşi poate să determine pedeapsa sau să o lase la aprecierea prudentă a judecătorului.

& 3. Pentru un anumit delict, legea particulară poate să adauge şi alte pedepse la cele stabilite de legea universală, dar să nu facă acest lucru decât dintr-o necesitate foarte gravă. Dacă legea universală prevede o pedeapsă nedeterminată sau una facultativă, legea particulară o poate înlocui cu una determinată şi obligatorie.

Can. 1316 - Episcopii diecezani să aibă grijă ca, pe cât posibil, în aceeaşi ţară sau în aceeaşi regiune să fie date, dacă e cazul, legi penale uniforme.

Can. 1317 - Să fie stabilite pedepse numai în măsura în care sunt cu adevărat necesare pentru a se apăra mai bine disciplina ecleziastică. Destituirea din starea clericală nu poate fi stabilită prin lege particulară.

Can. 1318 - Legiuitorul să nu stabilească pedepse latae sententiae decât pentru anumite delicte săvârşite din dol, care pot provoca un scandal mai mare sau nu pot fi sancţionate în mod eficace cu pedepse ferendae sententiae; să nu se stabilească însă cenzuri, mai ales excomunicarea, decât cu foarte mare moderaţie şi numai împotriva unor delicte mai grave.

Can. 1319 - & 1. Când cineva poate să stabilească precepte în forul extern în virtutea puterii de conducere, poate să stabilească, prin precept, şi pedepse determinate, cu excepţia celor expiatoare perpetue.

& 2. Preceptul penal să fie dat numai după ce chestiunea a fost chibzuită îndeajuns, respectându-se dispoziţiile stabilite de cann. 1317 şi 1318 privind legile particulare.

Can. 1320 - În toate chestiunile în care depind de Ordinariul locului, călugării pot fi constrânşi de el cu pedepse.

TITLUL III

Subiectul pasibil de sancţiuni penale

Can. 1321 - & 1. Nimeni nu este pedepsit dacă violarea externă a legii sau a preceptului săvârşită de el nu este imputabilă în mod grav din dol sau din culpă.

& 2. Este pasibil de pedeapsa stabilită de lege sau de precept cel care a încălcat legea sau preceptul în mod deliberat; în schimb, cel care a încălcat legea sau preceptul ca urmare a lipsei de atenţie necesară nu este pasibil dacă legea şi preceptul nu stabilesc altfel.

& 3. Când are loc violarea externă, imputabilitatea se presupune, dacă nu rezultă altfel.

Can. 1322 - Cei lipsiţi în mod obişnuit de uzul raţiunii, chiar dacă au încălcat legea sau preceptul în momentele în care păreau sănătoşi, sunt consideraţi incapabili de comiterea delictului.

Can. 1323 - Nu este pasibil de nici o pedeapsă cel care, în momentul când a violat legea sau preceptul:

1. nu avea încă şaisprezece ani împliniţi;

2. a ignorat fără vină că încalcă o lege sau un precept; inadvertenţa şi eroarea sunt echivalate ignoranţei;

3. a acţionat din constrângere fizică sau ca urmare a unui caz întâmplător pe care nu putea să-l prevadă sau, chiar dacă îl putea prevedea, nu putea să-l evite;

4. a acţionat constrâns de o frică gravă, fie şi numai relativă, ori din necesitate sau dintr-un inconvenient grav, în afară de cazul când actul este rău în sine sau aduce o daună sufletelor.

5. a acţionat în legitimă apărare, păstrând moderaţia necesară, împotriva unuia care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii;

6. era lipsit de uzul raţiunii, rămânând neatinse dispoziţiile cann. 1324, & 1, nr. 2 şi 1325;

7. fără vină, a considerat că există una dintre circumstanţele prevăzute la nr. 4 şi 5.

Can. 1324 - & 1. Autorul violării legii sau preceptului nu este scutit de pedeapsă, dar pedeapsa stabilită de lege sau de precept trebuie atenuată sau înlocuită cu o penitenţă, dacă delictul a fost săvârşit:

1. de cel care avea numai în mod imperfect uzul raţiunii;

2. de cel care era lipsit de uzul raţiunii din cauza beţiei sau din cauza unei alte tulburări mentale asemănătoare;

3. dintr-un grav impuls al pasiunii, care totuşi nu a precedat şi nu a împiedicat complet raţiunea şi consimţământul voinţei, şi cu condiţia ca pasiunea să nu fi fost provocată în mod voluntar sau întreţinută;

4. de către un minor care a împlinit şaisprezece ani;

5. de cel care a fost constrâns, chiar numai parţial, de o frică gravă, de o necesitate sau de un inconvenient grav, dacă delictul este rău în sine sau aduce o daună sufletelor;

6. de cel care a acţionat în legitimă apărare împotriva celui care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii, dar fără să fi păstrat moderaţia necesară;

7. împotriva unuia care provoacă în mod grav şi nedrept;

8. de cel care, din eroare, dar din vina sa, consideră că a existat una dintre circumstanţele prevăzute în can. 1323, nr. 4 şi 5;

9. de cel care, fără vină, a ignorat că legii sau preceptului îi este anexată o pedeapsă;

10. de cel care a acţionat fără imputabilitate deplină, cu condiţia ca aceasta să fi rămas gravă.

& 2. Acelaşi lucru îl poate face judecătorul, dacă există o altă circumstanţă care să atenueze gravitatea delictului.

& 3. În circumstanţele prevăzute de & 1, vinovatul nu este pasibil de pedeapsa latae sententiae.

Can. 1325 - În aplicarea dispoziţiilor din cann. 1323 şi 1324, niciodată nu se poate ţine seama de ignoranţa crasă, supină sau afectată; de asemenea, nici de beţie sau de alte tulburări mintale, voite în mod deliberat pentru a săvârşi sau a justifica delictul, nici de pasiunea provocată sau întreţinută în mod deliberat.

Can. 1326 - & 1. Judecătorul îl poate pedepsi mai aspru decât stabileşte legea sau preceptul:

1. pe cel care, după o condamnare sau o declarare a pedepsei, continuă să greşească, aşa încât din circumstanţele concomitente se poate presupune cu prudenţă încăpăţânarea în reaua credinţă;

2. pe cel care este înzestrat cu o demnitate, sau care a abuzat de autoritatea sa sau de oficiul său pentru a săvârşi un delict;

3. pe vinovatul care, cu toate că este stabilită o pedeapsă pentru un delict deliberat, a prevăzut întâmplarea, şi totuşi, pentru a o evita, nu a luat precauţiile pe care orice persoană atentă le-ar fi luat.

& 2. Dacă în cazurile prevăzute de & 1 pedeapsa este latae sententiae, se poate adăuga şi o altă pedeapsă sau penitenţă.

Can. 1327 - Pe lângă cazurile prevăzute de cann. 1323 - 1326, legea particulară poate să stabilească şi alte circumstanţe eximante, atenuante şi agravante, fie printr-o normă generală, fie pentru fiecare delict aparte. De asemenea, într-un precept pot fi stabilite circumstanţe care să eximeze pedeapsa prevăzută de precept, sau să o atenueze, sau să o agraveze.

Can. 1328 - & 1. Cine a făcut sau a omis ceva pentru a săvârşi un delict, dar, ulterior, independent de voinţa sa, nu l-a săvârşit, nu este pasibil de pedeapsa stabilită pentru delictul consumat, în afară de cazul când este prevăzut altfel de către lege sau precept.

& 2. Dacă acţiunile sau omisiunile duc din natura lor la înfăptuirea delictului, autorul poate fi pedepsit cu o penitenţă sau cu un remediu penal, în afară de cazul când a renunţat de bunăvoie la înfăptuirea deja începută a delictului. Dar dacă ar urma un scandal, sau o daună gravă, sau un pericol, chiar dacă autorul a renunţat de bunăvoie, el poate fi sancţionat cu o pedeapsă justă, totuşi mai uşoară decât cea prevăzută pentru delictul consumat.

Can. 1329 - & 1. Dacă au fost stabilite pedepse ferendae sententiae împotriva autorului principal, cei care cooperează de comun acord la delict, dar care nu sunt menţionaţi nici în lege, nici în precept, sunt pasibili de aceleaşi pedepse sau de altele de aceeaşi gravitate sau de o gravitate mai mică.

& 2. Complicii care nu sunt menţionaţi în lege sau în precept cad în pedeapsa latae sententiae anexată unui delict, dacă delictul nu putea fi săvârşit fără participarea lor, iar pedeapsa să fie de aşa natură încât să poată fi aplicată lor; în caz contrar, pot fi sancţionaţi cu pedepse ferendae sententiae.

Can. 1330 - Delictul care constă într-o declaraţie sau într-o altă manifestare a voinţei, a doctrinei sau a ştiinţei, trebuie considerat ca nefiind săvârşit, dacă nimeni nu a perceput acea declaraţie sau manifestare.
TITLUL IV

Pedepsele şi celelalte sancţiuni

CAPITOLUL I

Cenzurile

Can. 1331 - & 1. Celui excomunicat nu i se permite:

1. să participe în vreun fel, ca slujitor, la celebrarea Jertfei Euharistice şi la orice alt act de cult;

2. să celebreze sacramentele sau sacramentaliile şi să primească sacramentele;

3. să îndeplinească oficii ecleziastice, slujiri sau orice altă funcţie ecleziastică, sau să îndeplinească acte ale puterii de conducere.

& 2. Dacă însă excomunicarea a fost impusă sau declarată cel vinovat:

1. dacă vrea să acţioneze contrar dispoziţiei din & 1, nr. 1, trebuie îndepărtat ori acţiunea liturgică trebuie întreruptă, dacă nu se opune un motiv grav;

2. îndeplineşte invalid actele puterii de conducere, care, conform & 1, nr. 3, sunt numai ilicite;

3. nu-i este permis să se folosească de privilegiile ce i-au fost acordate anterior;

4. nu poate obţine în mod valid o demnitate, un oficiu sau o altă funcţie în Biserică;

5. nu-şi poate însuşi roadele provenite dintr-o demnitate, dintr-un oficiu, din oricare altă funcţie, din pensie, pe care le are în Biserică.

Can. 1332 - Cine a căzut în interdict este ţinut la opreliştile din can. 1331, & 1, nr. 1 şi 2; dacă interdictul a fost impus sau declarat, trebuie respectată dispoziţia can. 1331, & 2, nr. 1.

Can. 1333 - & 1. Suspendarea, care poate să-i afecteze numai pe clerici, interzice:

1. toate sau unele acte ale puterii preoţeşti;

2. toate sau unele acte ale puterii de conducere;

3. exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcţii legate de un oficiu.

& 2. În lege sau în precept poate fi stabilit ca, după sentinţa condamnatoare sau declaratoare, cel suspendat să nu poată îndeplini în mod valid actele puterii de conducere.

& 3. Opreliştea nu atinge niciodată:

1. oficiile sau puterea de conducere care nu depind de autoritatea Superiorului care a stabilit pedeapsa;

2. dreptul la locuinţă, dacă cel vinovat îl are în virtutea oficiului;

3. dreptul de a administra bunurile care ar aparţine de oficiul celui suspendat, dacă pedeapsa este latae sententiae.

& 4. Suspendarea care opreşte însuşirea veniturilor, a salariului, a pensiei şi a altor bunuri de acest fel comportă obligaţia de a se restitui tot ceea ce a fost însuşit, chiar cu bună credinţă, în mod ilegitim.

Can. 1334 - & 1. Sfera suspendării în limitele stabilite de canonul precedent este determinată fie de către lege sau precept, fie de sentinţa sau decretul prin care este impusă pedeapsa.

& 2. Legea, nu însă preceptul, poate să stabilească o suspendare latae sententiae, fără a mai adăuga vreo restricţie sau vreo limită; o asemenea pedeapsă are toate efectele enumerate în can. 1331, & 1.

Can. 1335 - Dacă o cenzură interzice celebrarea sacramentelor sau a sacramentaliilor, sau îndeplinirea vreunui act al puterii de conducere, opreliştea este suspendată ori de câte ori acest lucru este necesar pentru îngrijirea credincioşilor care se află în pericol de moarte; dacă însă cenzura latae sententiae nu a fost declarată, opreliştea este suspendată şi în cazul când un credincios cere un sacrament sau un sacramental, sau exercitarea unui act de conducere; acest lucru este permis să fie cerut din orice motiv just.

CAPITOLUL II

Pedepsele expiatoare

Can. 1336 - & 1. Pedepsele expiatoare, prin care delincventul poate fi sancţionat fie pentru totdeauna, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat, pe lângă cele stabilite eventual de o lege, sunt şi următoarele:

1. interzicerea ori ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat;

2. privarea de o putere, de un oficiu, de o funcţie, de un drept, de un privilegiu, de o facultate, de o favoare, de un titlu, de un semn distinctiv, chiar numai onorific;

3. interzicerea de a exercita cele ce sunt indicate la nr. 2, sau interzicerea de a le exercita într-un anumit loc sau în afara acelui loc; aceste interziceri nu sunt niciodată sub pedeapsa nulităţii;

4. transferarea penală într-un alt oficiu;

5. demiterea din starea clericală.

& 2. Numai acele pedepse expiatoare pot fi latae sententiae, care sunt indicate în & 1, nr. 3.

Can. 1337 - & 1, Interzicerea de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impusă atât clericilor, cât şi călugărilor; în schimb, ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impus clericilor seculari şi, în limitele constituţiilor, călugărilor.

& 2. Pentru a impune ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat, este necesar consimţământul Ordinariului acelui loc, dacă nu este vorba de o casă destinată şi clericilor extradiecezani care fac pocăinţă sau trebuie să se corijeze.

Can. 1338 - & 1. Privările şi interzicerile enumerate în can. 1336, & 1, nr. 2 şi 3, nu afectează niciodată puterile, oficiile, funcţiile, drepturile, privilegiile, facultăţile, favorurile, titlurile şi semnele distinctive care nu depind de autoritatea Superiorului care stabileşte pedeapsa.

& 2. Nu poate fi impusă privarea de puterea preoţească, ci numai interzicerea de a o exercita sau de a exercita anumite acte ale acestei puteri; de asemenea, nu poate fi impusă privarea de gradele academice.

& 3. Pentru interzicerile indicate în can. 1336, & 1, nr. 3, trebuie să se respecte norma din can. 1335 privind cenzurile.

CAPITOLUL III

Remediile penale şi penitenţele

Can. 1339 - & 1. Ordinariul poate, personal sau prin altcineva, să-l avertizeze pe cel care se află într-o ocazie proximă de a săvârşi un delict, sau pe cel care, după ce a avut loc o investigaţie, este suspectat în mod grav de a fi săvârşit un delict.

& 2. Dar poate şi să-l mustre, într-o manieră adecvată condiţiilor speciale ale persoanei şi ale faptului, pe cel care prin comportarea sa dă motiv de scandal sau tulbură grav ordinea publică.

& 3. Trebuie întotdeauna să se constate cel puţin pe baza unui document, care trebuie să fie păstrat în arhiva secretă a curiei, că a avut loc avertismentul sau mustrarea.

Can. 1340 - & 1. Penitenţa, care poate fi impusă în forul extern, este fie un act religios, fie unul de pietate sau de caritate, ce trebuie îndeplinit.

& 2. Să nu se impună niciodată o penitenţă publică pentru o infracţiune ocultă.

& 3. Ordinariul poate să adauge cu prudenţă penitenţe la remediul penal al avertismentului sau mustrării.

TITLUL V

Aplicarea pedepselor

Can. 1341 - Ordinariul să aibă grijă să dea curs procedurii judiciare sau administrative pentru impunerea sau declararea pedepselor, numai când e convins că nici corijarea frăţească, nici mustrarea, nici alte mijloace specifice grijii pastorale nu sunt suficiente pentru repararea scandalului, pentru restabilirea justiţiei şi pentru corijarea celui inculpat.

Can. 1342 - & 1. Ori de câte ori se opun motive juste efectuării unui proces judiciar, pedeapsa poate să fie impusă sau declarată prin decret extrajudiciar; remediile penale şi penitenţele pot fi aplicate în oricare caz prin decret.

& 2. Nu pot fi impuse sau declarate prin decret pedepsele perpetue şi nici pedepsele pe care legea sau preceptul ce le stabileşte nu permite să fie aplicate prin decret.

& 3. Ceea ce se spune în lege sau precept despre judecător cu privire la pedeapsa ce trebuie să o impună sau să o declare în cadrul unui proces, acelaşi lucru trebuie aplicat şi în cazul Superiorului care impune sau declară o pedeapsă prin decret extrajudiciar, dacă nu se constată altfel şi nici nu este vorba de dispoziţii ce se referă numai la procedură.

Can. 1343 - Dacă o lege sau un precept îi acordă judecătorului puterea de a aplica sau de a nu aplica pedeapsa, judecătorul poate, după conştiinţa şi discreţionalitatea sa, să modereze pedeapsa sau să impună în locul ei o penitenţă.

Can. 1344 - Chiar dacă legea foloseşte termeni poruncitori, judecătorul poate, după conştiinţa şi discreţionalitatea sa:

1. să amâne impunerea pedepsei la o dată mai potrivită, în cazul când se prevede că, din cauza unei pedepsiri grabnice a vinovatului, ar putea lua naştere rele mai mari;

2. să se abţină de a impune pedeapsa, sau să impună o pedeapsă mai uşoară, sau să recurgă la o penitenţă, dacă vinovatul s-a îndreptat şi a reparat scandalul, sau dacă a fost pedepsit destul de autoritatea civilă sau se prevede că va fi pedepsit;

3. să suspende obligaţia de a fi respectată o pedeapsă expiatoare, dacă vinovatul, după ce a dus o viaţă corectă, a săvârşit pentru prima dată un delict, şi nu există necesitatea imperioasă de a fi reparat scandalul, cu condiţia, totuşi, ca în cazul când vinovatul săvârşeşte iarăşi un delict, în spaţiul de timp stabilit de acelaşi judecător, să ispăşească pedeapsa ce îi este impusă pentru ambele delicte, în afară de cazul când între timp s-a scurs timpul pentru prescripţia acţiunii penale privind delictul precedent.

Can. 1345 - Când delincventul a avut numai în mod parţial uzul raţiunii sau a săvârşit delictul din frică, din necesitate, din impuls pasional, din cauza beţiei sau a altei tulburări mentale asemănătoare, judecătorul se poate chiar abţine de a-i aplica vreo pedeapsă, dacă apreciază că pot fi luate în alt mod măsuri mai bune pentru corijarea lui.

Can. 1346 - Când un delincvent a săvârşit mai multe delicte, iar cumulul de pedepse ferendae sententiae pare prea sever, este lăsată la discreţionalitatea judecătorului posibilitatea de a stabili pedepsele în limite echitabile.

Can. 1347 - & 1. O cenzură nu poate fi impusă în mod valid dacă vinovatul nu a fost avertizat în prealabil cel puţin o singură dată ca să abandoneze încăpăţânarea, dându-i-se un timp suficient pentru căinţă.

& 2. Trebuie să se considere că a abandonat încăpăţânarea vinovatul care s-a căit cu adevărat de delict şi care, în plus, a reparat în mod adecvat daunele şi scandalul, sau cel puţin a promis în mod serios că va face acest lucru.

Can. 1348 - Când vinovatul este achitat de acuzaţie sau nu i se impune nici o pedeapsă, Ordinariul poate să se îngrijească de binele acestuia şi de binele public prin avertismente potrivite şi prin alte mijloace specifice grijii pastorale, sau chiar, dacă este cazul, prin remedii penale.

Can. 1349 - Dacă pedeapsa este nedeterminată şi nici legea nu prevede altfel, judecătorul să nu impună pedepse mai grele, mai ales cenzuri, decât doar atunci când gravitatea cazului cere în mod absolut acest lucru; nu poate, însă, să impună pedepse perpetue.

Can. 1350 - & 1. În impunerea de pedepse unui cleric, trebuie întotdeauna să se ia măsuri ca acesta să nu fie lipsit de cele necesare întreţinerii sale demne, în afară de cazul când este vorba de demiterea din starea clericală.

& 2. Totuşi, dacă cel demis din starea clericală devine, din cauza acestei pedepse, cu adevărat sărac, Ordinariul să aibă grijă să se ia măsuri în modul cel mai bun posibil.

Can. 1351 - Pedeapsa îl obligă pe cel vinovat pretutindeni, chiar când a încetat dreptul celui care a stabilit-o sau a impus-o, dacă nu este stabilit în mod expres altfel.

Can. 1352 - & 1. Dacă pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentaliilor, opreliştea este suspendată câtă vreme cel vinovat se află în pericol de moarte.

& 2. Obligaţia de a ispăşi o pedeapsă latae sententiae care nu a fost declarată şi nu este cunoscută în locul unde delincventul se află, este total sau parţial suspendată în măsura în care el nu o poate ispăşi fără pericol de scandal grav sau dezonoare.

Can. 1353 - Apelul împotriva sentinţelor judecătoreşti sau recursul împotriva decretelor, care impun sau declară orice fel de pedeapsă, au efect suspensiv.
TITLUL VI

Încetarea pedepselor

Can. 1354 - & 1. Pe lângă cei indicaţi în cann. 1355 - 1356, toţi cei care pot dispensa de o lege prevăzută cu pedeapsă sau pot să scutească de un precept care impune o pedeapsă pot şi să ierte această pedeapsă.

& 2. În plus, legea sau preceptul care stabileşte o pedeapsă poate să acorde şi altora puterea de a o ierta.

& 3. Dacă Scaunul Apostolic şi-a rezervat sieşi sau a rezervat altora iertarea unei pedepse, rezervarea trebuie interpretată în sens strict.