I morţii şi VIII



Yüklə 1,79 Mb.
səhifə21/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,79 Mb.
#96013
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   33

— Situaţia e atît de bizară, încît numi pot fixa termene, răspunse Sackett.

— Afurisită treabă, exclamă obosit Joshua.

Cîteva minute mai tîrziu, cînd Joshua străbătea holul răcoros, cu dale de marmură, îndreptînduse spre ieşire, se auzi strigat de doamna Willis. Femeia era la postul ei, la casierie. Joshua se duse la ea.

— Ştiţi ceaş face dacă aş fi în locul dumneavoastră? îl întrebă doamna Willis.

— Ce? întrebă Joshua.

— Laş deshuma. Vorbesc de omul pe care laţi îngropat. Laş deshuma.

— Pe Bruno Frye?

— Nu laţi îngropat pe domnul Frye. Doamna Willis era categorică. Îşi strînse buzele şi clătină din cap absolut convinsă. Nu. Dacă există o sosie a domnului Frye, nu ea colindă de colocolo. Sosia se găseşte la doi metri sub pămînt, cu lespede deasupra. Adevăratul domn Frye a fost aici joia trecută. Sînt gata să jur şi în tribunal. Jur pe viaţa mea.

— Dar dacă nu Frye a fost ucis în Los Angeles, undei acum adevăratul Frye? De ce a fugit? Ce Dumnezeu se întîmplă?

— Asta nu mai ştiu, răspunse ea. Nu ştiu decît ce am văzut cu ochii mei. Deshumaţil, domnule Rhinehart. Sînt convinsă că veţi descoperi că aţi îngropat pe altcineva.

Miercuri dupăamiază, la ora 3:20, Joshua ateriza pe aeroportul comitatului, aflat la marginea localităţii Napa. Cu o populaţie de patruzeci şi cinci de mii de locuitori, Napa era departe de a putea fi numit oraş, de fapt era atît de integrat ambianţei ţinutului de podgorii, încît părea mai mic şi mai intim decît în realitate, dar pentru Joshua, obişnuit de multă vreme cu tihna rurală a orăşelului St. Helena, Napa era la fel de zgomotos şi de stresant ca San Francisco, aşa că era nerăbdător să plece.

Maşina lui se găsea în parcarea aeroportului, unde o lăsase în aceeaşi dimineaţă. Nu se duse nici acasă, nici la birou. Se duse direct la casa lui Bruno Frye din St Helena.

De obicei, Joshua era extrem de atent la incredibila frumuseţe naturală a văii. Nu şi în ziua aceea. Conduse fără să vadă nimic în jur, pînă cînd ajunse pe proprietatea Frye.

O parte a Podgoriilor Shade Tree, aparţinînd familiei Frye, ocupa un teren cu pămînt negru şi fertil, însă cea mai mare parte se întindea pe pantele domoale ale colinelor de pe versantul vestic al văii. Crama, sala de degustare, vastele pivniţe şi celelalte clădiri ale firmei — toate construite din piatră de rîu, sequoia şi stejar, părînd crescute din pămînt — erau situate pe un platou ceva mai înalt din apropierea hotarului vestic al proprietăţii Frye. Toate clădirile erau cu faţa către răsărit, spre şirurile ordonate de viţădevie şi cu spatele la o stîncă înaltă de peste cincizeci de metri, formată în timpuri străvechi, cînd un cutremur de pămînt retezase o porţiune a ultimului deal de la poalele lanţului abrupt al munţilor Mayacamas.

În vîrful stîncii, pe un dîmb izolat, se găsea casa pe care Leo Frye, tatăl lui Katherine, o construise cînd se stabilise în ţinutul vinului, în 1918. Leo fusese un om sever şi mohorît, care preţuia singurătatea mai mult decît orice pe lume. Căutase un loc care săi ofere atît o panoramă vastă asupra văii cît şi singurătate absolută, iar vîrful stîncii se dovedise a fi exact ce căuta. Deşi în 1918 Leo era deja văduv, cu un singur copil mic, şi departe de gîndul de a se recăsători, totuşi îşi construise, în vîrful stîncii, un vast conac victorian cu douăsprezece camere, cu nenumărate ferestre duble, frontoane şi ornamente exterioare. Casa avea vedere către cramă, pe care Leo o construise mai tîrziu, pe terenul de la poalele stîncii, unde se putea ajunge doar pe două căi. Prima era un sistem aerian alcătuit din cabluri, scripeţi, motoare electrice şi un vagonet cu patru locuri, care făcea legătura între staţia de jos (colţul unei camere de la etajul al doilea al principalei clădiri a cramei) şi staţia de sus (puţin mai la nord de casa din vîrful stîncii). Cea de a doua cale de acces era o scară dublă, prinsă de suprafaţa stîncii. Cele trei sute douăzeci de trepte erau menite a fi utilizate în caz că telefericul sar fi stricat — dar chiar şi atunci, doar dacă nu se putea aştepta pînă la terminarea reparaţiilor. Casa nu era numai singuratică. Era ruptă de restul lumii.

În timp ce părăsea şoseaua principală, angajînduse pe un drum privat şi foarte lung care ducea la crama Shade Tree, Joshua încercă săşi amintească tot ce ştia despre Leo Frye. Nu ştia mare lucru. Katherine vorbise arareori despre tatăl ei, iar Leo nu avusese mulţi prieteni.

Cum Joshua nu venise în vale decît în 1945, la cîţiva ani după moartea lui Leo, nul cunoscuse, dar auzise destule despre el ca să şil închipuie ca pe o persoană dornică să se rupă de lume mai mult decît era cazul, izolare întruchipată de casa din vîrful stîncii. Leo Frye fusese un om rece, aspru, sumbru, calculat, încăpăţînat, inteligent, puţin egoist, autoritar şi intransigent. Destul de asemănător cu lorzii feudali din epocile îndepărtate, un aristocrat medieval care prefera să locuiască întrun castel fortificat, departe de gloata nespălaţilor.

Katherine continuase să locuiască acolo după moartea tatălui ei. Îl crescuse pe Bruno în acele încăperi cu tavane înalte, întro lume total diferită de cea a altor copii de vîrsta lui, o lume victoriană cu jiletci pînă la brîu, tapet înflorat, cornişe crenelate, taburete, ceasuri de consolă şi feţe de masă din dantelă. Mama şi fiul locuiseră împreună pînă cînd Katherine murise de inimă, băiatul fiind în vîrstă de treizeci şi cinci de ani.

În timp ce conducea maşina pe drumul lung şi pietruit care ducea la cramă, Joshua ridică privirea spre clădirile construite din piatră de rîu şi lemn. Privi în sus spre uriaşa casă înălţată ca un tumul uriaş în vîrful stîncii.

Era straniu pentru un bărbat matur să locuiască împreună cu mama lui atîta vreme cît rămăsese Bruno cu Katherine. Fireşte, existaseră zvonuri, speculaţii. Părerea unanimă în St. Helena era că pe Bruno îl interesau prea puţin fetele şi că pasiunea şi afecţiunea sa se îndrepta, în taină, spre bărbaţi tineri. Se mai presupunea căşi satisfăcea dorinţele în cursul vizitelor ocazionale la San Francisco, departe de privirile vecinilor din ţinutul vinului. Posibila homosexualitate a lui Bruno nu era motiv de scandal în vale. Localnicii nu discutau prea mult pe această temă, de fapt, puţin le păsa Deşi St. Helena era un simplu tîrguşor, dădea dovadă de principii destul de înaintate, datorită ocupaţiei de producere a vinului.

Acum însă Joshua se întreba dacă nu cumva părerea unanimă a localnicilor despre Bruno era greşită. Date fiind întîmplările ieşite din comun din săptămîna ce trecuse, începea să creadă că taina lui Bruno fusese infinit mai cumplită şi mai înspăimîntătoare decît simpla homosexualitate.

Imediat după înmormîntarea lui Katherine, profund şocat de moartea ei, Bruno se mutase din casa de pe stîncă. Îşi luase hainele, precum şi numeroasele colecţii de tablouri, sculpturi în metal, cărţi achiziţionate de el însuşi. Lăsase în casă tot ce aparţinuse lui Katherine. Hainele ei fuseseră lăsate în debarale sau împăturite în sertare. Mobilierul ei vechi şi scump, picturile, porţelanurile, cristalurile, cutiile muzicale, casetele smălţuite — toate acele obiecte (şi multe altele) puteau fi vîndute la licitaţie contra unor sume fabuloase. Dar Bruno insistase ca fiecare lucru să fie lăsat exact cum îl pusese Katherine, neatins, netulburat. Încuiase ferestrele, trăsese draperiile şi storurile, închisese şi încuiase obloanele exterioare de la primul şi al doilea etaj, încuiase uşile, ferecase locul ca pe o criptă în care ar fi putut păstra o veşnicie amintirea mamei sale adoptive.

Cînd Bruno închiriase un apartament şi începuse să facă planuri pentru a construi o nouă casă în mijlocul podgoriilor, Joshua încercase săl convingă că nu făcea bine să lase nesupravegheate lucrurile din casa de pe stîncă. Bruno insistase că, dimpotrivă, casa se găsea în siguranţă şi că, datorită izolării, era puţin probabil să devină ţinta spărgătorilor — mai ales că spargerea de locuinţe era o infracţiune necunoscută în Napa Valley. Cele două căi de acces la casă — scările şi telefericul — se găseau în inima proprietăţii Frye, în spatele cramei. Telefericul putea fi deschis numai cu cheia. În plus (argumentase Bruno), numai el şi Joshua ştiau cîte obiecte de valoare rămăseseră în vechea casă. Bruno fusese neînduplecat, lucrurile lui Katherine nu trebuiau atinse. În cele din urmă, deloc încîntat şi fără prea mare tragere de inimă, Joshua se conformase dorinţelor clientului său.

Din cîte ştia Joshua, nimeni nu mai pusese piciorul în casa aceea de cinci ani, din ziua în care Bruno se mutase de acolo. Telefericul era bine întreţinut, deşi singura persoană care îl folosea era Gilbert Ulman, mecanicul care lucra la întreţinerea camioanelor şi utilajelor de la Podgoriile Shade Tree. Gil mai avea şi misiunea de a verifica şi repara cu regularitate telefericul, sarcină care nui lua decît cîteva ore pe lună. A doua zi sau cel tîrziu vineri, Joshua urma să urce cu telefericul pînă în vîrful stîncii şi să descuie casa, să deschidă toate uşile şi ferestrele, să aerisească înainte de sosirea experţilor de la San Francisco şi Los Angeles, sîmbătă dimineaţă.

Pentru moment, pe Joshua nul interesa cîtuşi de puţin singuratica redută victoriană a lui Leo Frye, el avea treabă la casa mai modernă şi mult mai accesibilă a lui Bruno. În apropiere de capătul drumului care ducea la parcarea publică a cramei, coti la stînga pe un drumeag extrem de îngust, care înainta spre sud printre viile însorite. Viţadevie creştea de o parte şi de alta a stîncii negre, colţuroase şi crăpate. Drumul cobora un deal, trecea printro poieniţă, apoi urca din nou, ajungînd la două sute de metri mai la sud de cramă, întrun luminiş. Acolo se înălţa casa lui Bruno, înconjurată din toate părţile de viţădevie. Era o clădire mare, cu un singur nivel, stil fermă, construită din piatră de rîu şi sequoia şi adăpostită la umbra unuia dintre cei nouă stejari uriaşi răspîndiţi pe întinsa proprietate, stejari de la care se trăgea şi numele firmei Frye.

Joshua coborî din maşină şi se duse la uşa din faţă. Pe cerul de un albastru intens pluteau doar cîţiva nori înalţi şi albicioşi. De pe înălţimile munţilor Mayacamas venea un aer proaspăt şi tare, cu aromă de pin.

Descuie uşa, păşi înăuntru şi rămase o clipă în hol, ascultînd. Nici el nu ştia ce se aştepta să audă.

Poate paşi.

Sau, poate, vocea lui Bruno Frye. Dar nul întîmpină decît tăcerea.

Străbătu toată casa, îndreptînduse spre biroul lui Frye. Aspectul casei dovedea că Bruno moştenise obsesia lui Katherine de a aduna şi înghesui laolaltă obiecte de artă. Pe unii pereţi erau agăţate la un loc atîtea tablouri frumoase, încît ramele li se atingeau, dar nici una nu atrăgea privirea în acea aglomerare de forme şi culori. Pretutindeni se vedeau vitrine ticsite cu obiecte de artă din sticlă, cu sculpturi în bronz, greutăţi pentru hîrtie făcute din cristal şi statuete precolumbiene. Fiecare încăpere conţinea mobilier în exces, dar fiecare piesă era un exemplar fără egal pentru perioada şi stilul din care făcea parte. Întrun birou uriaş se găseau cinci sau şase sute de cărţi rare, multe dintre ele în ediţii limitate şi legate în piele, întro vitrină erau cîteva zeci de mici figurine încrustate, de asemenea, şase superbe globuri de cristal, extrem de scumpe, cel mai mic fiind cît o portocală, iar cel mai mare cît o minge de baschet.

Joshua trase draperiile de la fereastră, lăsînd să pătrundă puţină lumină, apoi aprinse o veioză de alamă şi se aşeză întrun fotoliu modern, în spatele unui enorm birou din secolul al optsprezecelea. Dintrun buzunar al sacoului scoase strania scrisoare găsită în seiful de la First Pacific United. De fapt, era o copie xerox, Warren Sackett, agentul FBI, insistase să păstreze originalul. Joshua despături foaia şi o propti întrun loc de unde o putea vedea. Se răsuci spre măsuţa joasă de dactilografie de lîngă masa de lucru, trase maşina de scris pe genunchi, puse în maşină o foaie albă şi bătu repede prima propoziţie din scrisoare.
Mama mea, Katherine Anne Frye, a murit acum cinci ani, iar mereu învie şi se întrupează în alte fiinţe omeneşti.
Ţinu copia xerox lîngă mostra dactilografiată şi le compară. Era vorba de aceeaşi maşină. În ambele versiuni bucla literei "e" era umplută cu cerneală, fiindcă tasta nu mai fusese curăţată de mult timp. În amîndouă versiunile bucla literei "a" era parţial astupată, iar "d" mic era bătut ceva mai sus decît celelalte caractere. Scrisoarea fusese bătută în biroul lui Bruno Frye, la maşina de scris a lui Bruno Frye.

Se părea că sosia, omul care se dăduse drept Bruno Frye la banca din San Francisco în ziua de joi a săptămînii precedente avea cheia casei. Dar cum făcuse rost de ea? Cel mai logic răspuns era că o primise de la Bruno, ceea ce însemna că omul fusese un angajat, o sosie plătită.

Joshua se lăsă pe spate în fotoliu, privind ţintă copia xerox a scrisorii şi o sumedenie de întrebări explodară în mintea lui, ca un foc de artificii. De ce simţise Bruno nevoia să angajeze o sosie? Unde găsise pe cineva care săi semene atît de mult? De cît timp se afla sosia în slujba lui? Cu ce anume se îndeletnicea? De cîte ori el, Joshua, stătuse de vorbă cu acea dublură, convins fiind că era vorba de adevăratul Frye? Probabil că nu numai o dată. Poate chiar mai des decît discutase cu adevăratul Bruno. Nu avea de unde şti. Oare sosia se aflase aici, în casă, joi dimineaţă, cînd Bruno murise la Los Angeles? Foarte probabil. În definitiv, aici dactilografiase scrisoarea pe care o pusese în seif, prin urmare fusese aici cînd aflase vestea. Dar cum de aflase atît de repede? Cadavrul lui Bruno fusese găsit lîngă o cabină telefonică... Era oare cu putinţă ca ultima iniţiativă a lui Bruno să fi fost aceea de a telefona acasă, pentru a sta de vorbă cu sosia? Da. Posibil. Ba chiar probabil. Trebuia să verifice înregistrarea de la compania de telefoane. Dar ceşi spuseseră cei doi în timp ce unul din ei trăgea să moară? Era de închipuit că sufereau de aceeaşi psihoză, convingerea că Katherine se întorsese din mormînt?

Joshua se cutremură.

Împături scrisoarea şi o puse la loc în buzunarul hainei.

Pentru prima oară îşi dădu seama cît de sumbre erau acele încăperi, ticsite cu mobilă şi decoraţiuni scumpe, cu ferestrele acoperite de draperii grele, cu covoare în culori întunecate. Deodată, locul i se păru mai izolat decît refugiul singuratic al lui Leo de pe vîrful stîncii.

Un zgomot. În altă cameră.

Joshua, care tocmai ocolea masa de lucru, încremeni în loc.

"Nui decît închipuirea mea", zise el, încercînd săşi dea curaj.

Străbătu în grabă casa pînă la uşa din faţă şi înţelese că zgomotul fusese, întradevăr, imaginar. Nimeni nul atacă. Cu toate acestea, numai cînd ieşi afară şi închise, şi încuie uşa, răsuflă uşurat.

În maşină, pe drum spre St. Helena, îi veniră în minte alte întrebări. Cine murise, de fapt, la Los Angeles: Frye sau sosia lui? Care din ei fusese joi la First Pacific United: adevăratul Bruno sau dublura lui? Oare putea lichida proprietatea înainte de a lămuri acest mister? Avea nenumărate întrebări, dar extrem de puţine răspunsuri.

Cîteva minute mai tîrziu, cînd opri maşina în spatele birourilor, îşi dădu seama că trebuia să se gîndească serios la sfatul doamnei Willis. Poate că trebuia deschis mormîntul lui Bruno Frye, pentru a stabili cu exactitate cine fusese îngropat acolo.


Tony şi Hilary aterizară la Napa, închiriară o maşină şi miercuri dupăamiază, la ora 4:20, sosiră la biroul şerifului comitatului Napa. Locul nu era somnolent, ca birourile de şerif prezentate la televiziune. Cîţiva adjuncţi tineri şi funcţionari harnici lucrau de zor la dosare şi rapoarte.

Secretara şerifului şedea în spatele unei mese de lucru mare, de metal. În faţa maşinii de scris se vedea o plăcuţă cu numele MARSHA PELETRINO. Era o femeie pedantă, cu trăsături severe, dar avea o voce blîndă, catifelată şi sexy. De asemenea, zîmbetul ei era mult mai agreabil şi mai binevoitor decît se aşteptase Hilary.

Cînd Marsha Peletrino deschise uşa dintre biroul ei şi biroul personal al şerifului Peter Laurenski, ca să anunţe că Tony şi Hilary doreau săl vadă, Laurenski îşi dădu seama imediat cine erau cei doi şi nu încercă săi evite, cum bănuiseră ei că sar putea întîmpla. Ieşi din birou şi le strînse mîna cu un aer stînjenit. Părea încurcat. Era limpede că nu se simţea prea încîntat să le explice de ce oferise un fals alibi lui Bruno Frye miercurea trecută. Totuşi, în ciuda stînjenelii nedisimulate, îi ivită pe Tony şi Hilary în birou, să stea de vorbă.

Laurenski o dezamăgi cumva pe Hilary. Nu era genul de şerif de provincie, neglijent, burtos, cu trabucul în gură, uşor de detestat, aparent cumsecade, nici genul de individ ahtiat după putere, capabil să mintă pentru a proteja un localnic înstărit ca Bruno Frye. Laurenski avea în jur de treizeci de ani şi era înalt, blond, cu trăsături regulate, cu o exprimare clară, prietenos şi vizibil îndrăgostit de meserie, un destoinic apărător al legii. În ochi i se citea bunătatea, iar glasul lui trăda o uimitoare blîndeţe, lui Hilary îi amintea, din multe puncte de vedere, de Tony. Birourile secţiei erau încăperi curate şi austere, în care se muncea mult, iar oamenii care lucrau cu Laurenski, civili şi adjuncţi deopotrivă, nu erau incompetenţi cu pile, ci funcţionari publici isteţi şi muncitori. După cîteva minute în compania şerifului, Hilary înţelese că nu va căpăta un răspuns simplu la misterul Bruno Frye şi că nu exista nici o conspiraţie lesne de dat în vileag.

În biroul personal al şerifului, Hilary şi Tony se aşezară pe o banchetă masivă cu spătar de stinghii, pe care fuseseră puse perne de buret acoperit cu catifea reiată, pentru mai mult confort. Laurenski îşi trase un scaun şi se aşeză călare pe el, cu braţele sprijinite de spătar.

Îi dezarmă pe Hilary şi Tony deschizînd el însuşi subiectul şi făcînduşi autocritica.

— Mă tem că mam comportat mai puţin profesional în această chestiune, spuse şeriful. Am evitat să răspund la telefoanele primite de la secţia dumneavoastră de poliţie.

— De aceea am şi venit aici, interveni Tony.

— E... o vizită oficială? întrebă Laurenski, oarecum nedumerit.

— Nu, răspunse Tony. Mă aflu aici ca persoană particulară, nu în calitate de poliţist.

— În ultimele zile am avut o experienţă extrem de neobişnuită şi tulburătoare, spuse Hilary. Sau petrecut lucruri incredibile şi sper să ne puteţi oferi o explicaţie.

Laurenski ridică din sprîncene.

— Altceva în afară de faptul că Frye va atacat?

— Vă vom povesti tot, spuse Tony. Dar, mai întîi, aş vrea să vă întreb de ce aţi refuzat să discutaţi cu poliţia din Los Angeles.

Laurenski încuviinţă din cap. O roşeaţă începu săi coloreze obrajii.

— Pur şi simplu, nu ştiam ce să le spun. Mam făcut de rîs garantînd pentru Frye. Presupun că speram ca totul să se uite de la sine.

— Şi de ce aţi garantat pentru el? întrebă Hilary.

— Pentru că... vedeţi... am crezut cu adevărat că în seara aceea Frye a fost acasă.

— Aţi discutat cu el? întrebă Hilary.

— Nu, răspunse Laurenski. Îşi drese glasul. Vedeţi, în seara cînd sa primit telefonul, apelul a fost preluat de poliţistul care era în tura de noapte. Numele lui e Tim Larsson. Unul dintre cei mai buni oameni ai mei. Lucrăm împreună de şapte ani. Un poliţist extrem de destoinic. Ei bine... cînd poliţia din Los Angeles a sunat în legătură cu Bruno Frye, Tim sa gîndit că ar fi mai bine sămi telefoneze mie, să vadă dacă voiam să mă ocup eu însumi de această chestiune, fiindcă Frye era unul dintre cetăţenii de frunte ai comitatului. În seara aceea eram acasă. Sărbătoream ziua de naştere a fiicei mele. Pentru familia mea era o zi deosebită şi am vrut ca măcar de data aceea să nu amestec munca cu viaţa particulară. Am atît de puţin timp pentru copii...

— Înţeleg, spuse Tony. Am impresia că faceţi treabă bună aici. Mă pricep îndeajuns la munca de poliţie ca să ştiu că, pentru a face treabă bună, e nevoie de mult mai mult decît opt ore pe zi.

— Mai mult de douăsprezece ore pe zi, timp de şase sau şapte zile pe săptămînă, îl corectă şeriful. În orice caz, în seara aceea Tim ma sunat şi eu lam rugat să rezolve el. Vedeţi, în primul rînd, ideea de verificare mi sa părut bizară. Vreau să spun că Frye era un om de afaceri influent, un milionar, ce Dumnezeu! De cear fi riscat tot ce avea, pentru o tentativă de viol? Aşadar, iam spus lui Tim să rezolve el şi sămi telefoneze de îndată ce va afla ceva. După cum am spus, Tim e un poliţist foarte capabil. În plus, îl cunoştea pe Frye mai bine decît mine. Înainte de a se hotărî să îmbrăţişeze cariera de apărător al legii, a lucrat cinci ani în biroul principal al Podgoriei Shade Tree. În acea perioadă îl vedea pe Frye aproape în fiecare zi.

— Prin urmare, Larsson e cel care la verificat pe Frye în noaptea de miercuri, sublinie Tony.

— Da. Ma sunat din nou, în timp ce eu eram la petrecerea fiicei mele. Mia comunicat că Frye se găsea acasă, nu la Los Angeles. Atunci, am sunat, la rîndul meu, poliţia din Los Angeles şi mam făcut de rîs.

Hilary se încruntă.

— Nu înţeleg. Vreţi să spuneţi că Tim Larsson va minţit?

Laurenski refuză să răspundă la această întrebare. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe prin birou, privind încruntat podeaua. În cele din urmă spuse:

— Am încredere în Tim Larsson. Întotdeauna am avut încredere în el. E un om pe care pot pune bază. Unul dintre cei mai buni. Dar, pur şi simplu, numi pot explica faptul.

— Avea vreun motiv ca să încerce săl acopere pe Frye? întrebă Tony.

— Adică, dacă erau prieteni la cataramă? Nu. Nici vorbă. Nici măcar amici. Na fost decît un simplu angajat al lui Frye. Şi nici nul simpatiza din cale afară.

— A declarat că la văzut pe Bruno Frye în noaptea aceea? îl întrebă Hilary pe Laurenski.

— În acel moment, răspunse şeriful, miam închipuit căl văzuse. Mai tîrziu însă, Tim mia spus că se gîndise căl putea identifica pe Frye la telefon şi că nu era nevoie să bată drumul pînă acolo în maşina poliţiei, ca săl vadă la faţă. După cum, probabil, ştiţi, Bruno Frye avea o voce stranie, inconfundabilă.

— Deci e posibil ca Larsson să fi discutat cu cineva care la acoperit pe Frye, cineva carei putea imita vocea, preciză Tony.

Laurenski îşi aţinti privirea asupra lui.

— Aşa spune şi Tim. Aceasta este scuza lui. Dar nu se leagă. Cine să fi fost acea persoană? De ce săl fi acoperit pentru o tentativă de viol şi crimă? Unde se află acum? Pe deasupra, vocea lui Frye nu poate fi lesne imitată.

— Atunci, carei părerea dumneavoastră? întrebă Hilary.

Laurenski clătină din cap.

— Nu ştiu ce să cred. Toată săptămîna mam frămîntat în fel şi chip. Vreau săl cred pe Tim. Dar cum laş putea crede? Se întîmplă ceva... dar ce? Pînă la lămurirea chestiunii, lam pus pe liber pe Tim.

Tony aruncă o privire spre Hilary, apoi se uită la şerif.

— Cînd veţi auzi ce am să vă spun, presupun căl veţi crede pe Larsson.

— Oricum, interveni Hilary, asta nu înseamnă că veţi înţelege ce se petrece. Noi sîntem mai implicaţi decît dumneavoastră, dar tot nu ne dăm seama despre ce e vorba.

Începu săi povestească lui Laurenski cum Bruno Frye se înapoiase în casa ei marţi dimineaţa, la cinci zile după moartea lui.

În biroul lui din St. Helena, Joshua Rhinehart se aşeză la masa de lucru, cu un pahar de Jack Daniel's Black Label în faţă, şi începu să răsfoiască dosarul primit la San Francisco de la Ronald Preston. Printre altele, dosarul conţinea fotocopii clare ale evaluărilor lunare reproduse după înregistrări pe microfilm, plus copii faţăverso după toate cecurile scrise de Frye. Întrucît Frye ţinuse secret contul întro bancă în care nu derula nici un fel de afaceri, Joshua era convins că o cercetare atentă a acelui material îi va oferi indicii legate de identitatea sosiei.

În primii trei ani şi jumătate cît fusese activ contul, Bruno completase lunar cîte două cecuri, nici mai mult, nici mai puţin. Cecurile erau de fiecare dată completate pe numele aceloraşi persoane — Rita Yancy şi Latham Hawthorne — nume care lui Joshua nui spuneau nimic.


Yüklə 1,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin