Iartă-mă, Nataşa! de Serghei Kurdakov Traducere de mircea ştefancu cuprins

Capitolul 17

Metode poliţiste
Pretutindeni în Uniunea Sovietică, cu ocazia zilei de 1 Mai se organizează mari festivităţi, cu picnicuri şi defilări militare. În acea zi, oamenii se duc la cimitire pentru a depune coroane şi flori la mormintele părinţilor şi ale prietenilor.
De 1 Mai 1970, primii un telefon de la Nikiforov. Avea să-mi ceară ceva, un lucru curios:
— Kurdakov, îmi zise el foarte agitat, convoacă fanfara Academiei şi coborâţi la cimitirul din sudul oraşului.
Fanfara Academiei într-un cimitir? Îşi pierduse minţile, Nikiforov?
— Ce se întâmplă? întrebai, sperând ca vocea să nu-mi trădeze temerile.
— E vorba despre credincioşi. S-au adunat mai multe sute şi au o orchestră şi o fanfară care cântă cântări!
— Şi ce vreţi de la noi? Să ne alăturăm lor?
— Nu-i momentul pentru glume, Kurdakov, răspunse rece Nikiforov. Tot ce-ţi cer este să cobori fanfara voastră cât mai repede posibil. Instalaţi-vă alături de credincioşi şi cântaţi cât se poate de tare.
Aha! mă gândii. Aşadar, asta-i e ideea. Trebuia să le tulburăm cântările cântând mai tare decât ei. Era o idee complet trăsnită, dar aveam să ne amuzăm cu siguranţă. Nu mă puteam împiedica să-i admir pe credincioşi. Această ultimă găselniţă era într-adevăr genială. Pentru o zi atât de animată ca 1 Mai, era cu totul logic să organizezi o adunare într-un cimitir. Ştiau că aveau să fie înconjuraţi de sute de persoane şi că nu am îndrăzni să-i oprim atunci. Oamenii aceştia erau, într-adevăr, plini de îndrăzneală!
Convocai repede atât de mulţi muzicanţi din fanfara Academiei Navale cât reuşii într-un interval atât de scurt. Îi îmbarcai în camionul trimis de Nikiforov şi pornirăm către cimitir. La sosirea noastră descoperirăm următorul spectacol: o imensă mulţime era adunată împrejurul credincioşilor, care erau mai mult de două sute. Cei mai mulţi dintre cei care-i înconjurau erau trecători care îi priveau, păstrând totuşi distanţa. În centrul grupului, câţiva muzicanţi cântau cântece creştineşti la instrumente. Începurăm să ne croim loc cu fanfara noastră. Pentru că oamenii voiau muzică, vor avea muzică!
— Pe aici! Pe aici! strigam. Lăsaţi-ne să trecem! Daţi-vă înapoi! le spusei oamenilor, împingându-i totodată pentru a ajunge în apropierea credincioşilor.
Ne apropiarăm de ei cât mai mult posibil şi spusei fanfarei să înceapă să cânte. Muzicanţii începură aşadar să cânte melodii militare cât de tare se putea. Instrumentele şi instrumentiştii fanfarei Academiei erau mult superiori celor ai credincioşilor.
— Mai tare, strigai. Mai tare! Acoperiţi-i!
Cântarăm Internaţionala şi alte cântece patriotice comuniste şi sovietice, dominând fără greutate cântările creştineşti.
După ce fanfara Academiei începu să cânte, membri ai echipei de operaţiuni ai poliţiei, care mă însoţiseră, le făcură fotografii credincioşilor, pentru a-i putea repera ulterior. În acest timp, eu tunam şi fulgeram pentru că eram reduşi la neputinţă: nu le puteam fece nimic din cauza tuturor acestor martori.
— Stai liniştit, Serghei, îmi spuse Victor, văzându-mi dezamăgirea şi frustrarea. Punem noi mâna pe ei mai târziu, îi ştim.
Pentru moment însă, nu reuşeam să-i facem pe credincioşi să tacă şi trebuiră să-i lăsăm să-şi continue adunarea în cimitir. Nu puteam trece la acţiune când eram înconjuraţi de o mulţime de vilegiaturişti. În cele din urmă, după ce pusesem să fie fotografiaţi toţi credincioşii, dădui ordin fanfarei să-şi strângă bagajul, promiţându-mi că nu vor avea mult de aşteptat.
Ocaziile nu întârziară să se arate. Raidurile în bisericile se­crete se succedară la intervale apropiate: erau în medie unul la fiecare 4 zile. În majoritatea cazurilor scopul nostru principal nu era de a întrerupe întrunirile bisericilor secrete, ci mai degrabă de a căuta şi de a confisca literatura introdusă clandestin în ţară sau copiată ilegal de mână, de către credincioşi.
Mă întrebam adesea: “Mâzgăliturile acelea de neînţeles din caietele şcolăreşti, cum puteau ele reprezenta o ameninţare atât de importantă pentru statul sovietic?". Nu reuşeam să le descopăr pericolul, dar Nikiforov nu înceta să-mi repete că acesta exista, cu siguranţă.
Ei bine, gândii, dacă vrea literatură, o să-i procurăm. Şi găseam multă. O lucrare care ne cădea adeseori în mână era o fasciculă, cu aspect de revistă, trasă pe un aparat de multiplicat pe undeva în Ucraina, la mii de kilometri de noi. Era destinată credincioşilor din regiunea noastră a Siberiei. Când o văzui pentru prima oară, îmi spusei: în sfârşit, încep să se organizeze. Credincioşii din Kamceatka reuşeau deseori să-şi procure literatură pentru că reuşeau să intre în contact şi să comunice cu alţi credincioşi din Uniunea Sovietică. Într-o zi, Nikiforov puse mâna pe una dintre revistele multiplicate pe care le adusesem dintr-un raid. O scutura violent şi se înfurie:
— Vezi! Sunt în legătură cu credincioşi din Baku, din Ucraina, din Kiev, din Leningrad, de peste tot! Este vorba de o conspiraţie naţională pentru a ne distruge modul de viaţă!
Nu mai contenea să fulgere.
Literatura clandestină este legată de un anumit mod de viaţă din U.R.S.S. Ea nu este constituită numai din literatură creştină secretă, manuscrisă - samizdat - ci şi din operele unor scriitori celebri, cum ar fi acelea ale lui Alexandr Soljeniţîn, care nu au primit autorizarea de a fi publicate liber în U.R.S.S. Cum guvernul controlează sever toate publicaţiile literare, samizdat-ul, care este o mare organizaţie, se dezvoltă şi difuzează de-a lungul şi de-a latul întregii ţări manuscrise copiate de mână sau dactilografiate, cărţi puse la index, romane şi povestiri. Deşi sunt strict interzise, se bucură de o mare popularitate, mai ales printre unii ofiţeri şi cadeţi ai bazei navale. Eram la curent cu situaţia şi citisem eu însumi unele dintre aceste opere. Cadeţii îşi treceau operele lui Soljeniţîn din mână în mână.
Aflam acum că credincioşii se organizaseră în acelaşi fel. Distribuiau versete biblice dactilografiate sau scrise de mână. Într-o zi, descoperirăm alte Biblii de buzunar tipărite în Occident. Nu se ştia cum reuşeau să intre în ţară. Ştiam că fusese organizată la Moscova o divizie specială pentru a împiedica introducerea unor asemenea Biblii prin contrabandă în Uniunea Sovietică. Nu ştiu ce metode foloseau membrii acestei comisii pentru a stăvili această infiltraţie, dar nu prea reuşeau s-o facă foarte bine.
Pentru mine, toată această literatură nu era decât marfă proastă. Încercam s-o citesc, dar nu pricepeam, într-adevăr, nimic din ea. În timpul unui raid, încercai să smulg o scriere din mâinile unui credincios înalt şi bine legat. Dacă ar fi încercat să se apere, m-aş fi aflat cu adevărat în dificultate. Cu toate astea ştiam că puteam să mă port cu aroganţă chiar dacă se vădea a fi delicat. Cât despre el, se crampona de petecul lui de hârtie ca şi cum era vorba despre obiecte la care ţinea cel mai mult pe lume. Îi dădui numeroase lovituri de pumn în plină faţă, fără să reuşesc să-l fac să le lase. Pentru a termina, îi trăsei un pumn în stomac: se îndoi de la mijloc, se apucă de burtă şi lăsă foile. Le strânsei şi aruncai o privire asupra lor. De ce le acorda credinciosul atâta valoare? Pentru noi, nu reprezentau nimic. Într-o zi a anului 1970, Nikiforov mă chemă la postul de poliţie.
— Ia uite ce-am găsit, Kurdakov, spuse el când ajunsei. Îmi arătă o revistă clandestină tipărită prost, de către credincioşi, cu o maşină de multiplicat ilegală.
— De unde provine? întrebai.
— Mi-a dat-o unul dintre spionii noştri. Şi mi-a indicat şi locul unde putem să găsim încă multe alte exemplare, continuă el, foarte agitat.
Nikiforov, vânător de oameni, era în culmea fericirii când se afla pe urmele credincioşilor. Eu nu încercam acelaşi entuziasm ca el pentru munca aceasta. Îmi făceam un nume în Partid, câştigam bine, iar pe parcurs începeam să mă las atras de viaţa de ofiţer de poliţie, care mă tenta aproape mai mult decât cariera de ofiţer în armată.
— Vino încoace, Kurdakov, spuse Nikiforov. Am să-ţi arăt ceva.
Ne apropiarăm de hartă şi-mi zise:
— Aici este.
Indică numărul 64 al străzii Partizanului.
— Cui aparţine casa? întrebai.
— O locuieşte o credincioasă. O văduvă pe nume Annenşcenko. Fiica ei cea mică locuieşte cu ea. Cea mare, pe care o cheamă Maria şi care are vreo 22 ani, locuieşte în altă parte. După opinia mea, revistele sunt depozitate fie aici, zise el desenând punctul pe hartă cu o lovitură seacă, fie la fiică-sa.
— Când vreţi să mergem acolo? întrebai.
— Mâine după-amiază.
— Câţi oameni îmi vor trebui?
— Doar 4. Trebuie să fim atenţi, ştii tu, zise el râzând.
Pentru a căuta literatura, foloseam o altă tactică decât pentru a împrăştia reuniunile bisericilor secrete. Pentru a păstra aparenţele legalităţii, în casa care urma să fie percheziţionată intra primul un poliţist în uniformă! Acesta îşi plasa în prealabil trei sau patru “tovarăşi" pe stradă, nu departe de casa vizată, iar aceşti trecători “neutri" veneau să i se alăture şi-l supravegheau în timpul întregii percheziţii şi al căutărilor. Îl asistam ca “cetăţeni neutri", supraveghind munca ofiţerului percheziţionist pentru ca nimeni să nu poată pretinde că acesta furase ceva. Pentru noi era, evident, o mare farsă. Dar trebuia să îndeplinim aceste formalităţi. Întreprinsesem numeroase raiduri în căutarea literaturii şi de fiecare dată adoptasem această procedură. Îl găsii pe agentul în uniformă care mergea la percheziţie. El nu era decât pură faţadă, deoarece Nikiforov numai pe mine mă trăgea la răspundere. Agentul, 3 dintre oamenii mei şi cu mine ne urcarăm în camionul poliţiei şi ne oprirăm în apropierea intersecţiei străzilor Pegranişnaia cu Partizanului, situată pe culmea unei coline aplecată deasupra golfului. Este un cartier cu numeroase case mici, cu pereţii albi. O dată opriţi, sărirăm toţi din camion. Noi “trecători" inocenţi, ramaserăm în stradă. Agentul de poliţie se opri în faţa casei şi bătu la uşă. Îi răspunse o femeie în jur de 45 ani. Agentul spuse:
— Vin să vă percheziţionez casa. Am fost informaţi că aveţi material ilegal.
Apoi se întoarse şi ne arătă.
— Aceşti cetăţeni treceau pe aici şi le-am cerut să fie martori la percheziţie, conform legii.
Pătrunserăm în casă şi privirăm în jur. Casa era mică, iar mobilierul prăpădit, cum era situaţia în atâtea cămine de credincioşi. Era uşor de înţeles de ce duceau credincioşii o viaţă atât de mizerabilă. Ori de câte ori un om era cunoscut drept credincios, era tratat ca şi cum ar fi fost lepros; nu mai putea atunci avea acces decât la slujbele cele mai modeste şi mai prost plătite.
— Căutaţi acolo! spuse el. Încetasem de~acum să mai pretindem că eram trecători neştiutori şi-l ajutam în căutare.
— Sunteţi credincioasă? o întrebai pe stăpâna casei.
— Sunt, zise ea. Cred în Dumnezeu, dar nu am literatură, dacă asta căutaţi.
— Asta noi vom hotărî, replicai pe un ton sec.
— Ei bine, continuă ea, sunt credincioasă. Arestaţi-mă, dacă vreţi. O spuse pe un ton aproape provocator.
O privii pe femeie. Ce caracter! mă gândii. Apoi ne începurăm căutările. Desfăcurăm dulapul, pipăind hainele dinăuntru. Deschiserăm valizele, tăiarăm pernele şi saltelele şi devastarăm casa, cameră după cameră. Sparserăm apoi restul mobilelor.
Strigai:
— Ei bine, aici nu este nimic.
Apoi îmi veni ideea că putuse ascunde ceva sub duşumea, după cum şi eu ascunsesem odată o puşcă artizanală la Barisevo.
Ofiţerul se înarmase cu o bară de fier şi cu un topor şi ne puserăm să desfacem şi să scoatem scândurile din duşumea una după alta. În câteva clipe, jumătate din duşumeaua bietei femei fu smulsă. Unul dintre noi sări în gaura căscată şi cercetă peste tot cu lanterna de buzunar.
— Aici nu este nimic, strigă el în cele din urmă.
— Vino! strigai. Nu-i nimic pe aici. Să mergem!
Ieşirăm cu paşi largi, furioşi şi nemulţumiţi, lăsând în urma noastră o casă complet în ruină. Femeia nu avea decât să facă ordine de una singură!
Aşa obişnuiam să desfăşurăm majoritatea raidurilor în cursul cărora căutam literatură. Ne era absolut egal. Oamenii aceia nu valorau nimic pentru noi. Ce puteau face? Să se plângă la poliţie? Noi fâceam parte din poliţie. Să nu ţină cont de noi şi să adreseze direct autorităţilor superioare? Bineînţeles că nu, noi eram la ordinele autorităţilor superioare! Nu puteau face nimic, ştiau şi acţi­onau în consecinţă.
Fără întârziere, ne întoarserăm la postul de poliţie, dându-i raportul lui Nikiforov. În tot timpul raportului, nu încetă să bată cu degetele în masă şi să privească în gol.
— Sunt uluit, zise el gânditor. Ştiu că se ocupă cu distribuirea literaturii printre credincioşi. Mă întreb atunci dacă revistele alea n-au fost depozitate la fiica ei, aia care nu mai locuieşte acasă.
— Dar desigur că deja a fost avertizată de maică-sa, replicai.
— Bineînţeles, încuviinţă Nikiforov, şi va fi în gardă. Am găsit! zise el după o clipă. Voi doi, şi ne arătă pe Victor şi pe mine, îi veţi întinde o capcană. Mergeţi la ea, vă faceţi că sunteţi pescari sau marinari care tocmai au debarcat. Intraţi în discuţie cu ea şi faceţi-o să înţeleagă cu un aer detaşat că v-ar place să ştiţi mai multe despre Dumnezeu. Imbecilii ăştia de credincioşi vorbesc despre Dumnezeu oricui cred că l-ar putea converti.
— Poate merge! exclamai eu, încântat de perspectiva de a juca un pic de teatru în cadrul activităţii noastre în cadrul poliţiei.
Nikiforov îşi consultă dosarele şi după câteva secunde ne spuse:
— O cheamă Maria Annenşcenko.
Ne dădu adresa şi alte informaţii.
— Lucrează într-o băcănie şi iese în fiecare zi la ora 6. Băgaţi-vă atunci pe ea.
Victor şi cu mine părăsirăm postul de poliţie pe la ora 4. Aveam la dispoziţie două ore pentru a ne elabora planul de atac. Pe la ora 17:30 merserăm în staţia de autobuz în care trebuia să coboare cam peste o jumătate de oră, pentru a se duce acasă.
— Ascultă Victor, îi spusei, vom juca rolul pescarilor care se întorc acasă după o expediţie pe mare. Era să ne înecăm, experienţa asta ne-a făcut să ne gândim la Dumnezeu şi ne adresăm credin­cioasei cerându-i să ne ajute să găsim pe Dumnezeu dându-ne ceva de citit. Se va prinde în joc! Când ne va prezenta literatura, o arestăm. Nimic mai uşor!
— Formidabil, răspunse Victor.
Se ambalase cu totul în ideea de a juca un rol.
— Dar nu intra prea repede în chestiune, că altfel devine neîncrezătoare.
Ne plimbam prin preajma chioşcului în apropierea căruia Maria trebuia să coboare în curând. Câteva minute mai târziu, autobuzul opri şi o fată, pe care o recunoscurăm fără greutate mulţumită fotografiei pe care mi-o arătase Nikiforov, coborî şi se îndreptă spre casa ei.
— Să mergem, îi spusei lui Victor.
O ajunserăm din urmă şi câteva momente mai târziu mergeam foarte aproape în spatele ei. Pentru a fi marinari mai convingători, băusem câte un strop de vodcă. Mergeam de-o parte şi de alta, unul în stânga ei, celălalt în dreapta; eu îi spusei cu jovialitate:
— Salut, frumoaso, te putem însoţi?
— Nu, mulţumesc, răspunse rece Maria.
O privii bine. Nu era lipsită de farmec, fără a fi totuşi frumoasă, şi avea o alură relativ serioasă. Victor începu să glumească, îi puse braţul pe umeri şi-i zise:
— Hai, păpuşo, invită-ne la tine să bem un pahar şi după aia mergem să dansăm. Ne-am putea distra foarte bine.
Cum mergeam tot alături de ea, deveni din ce în ce mai tulburată.
— Nu, mulţumesc, zise. Nu beau şi n-am nici un chef să ies. Încerca să ne descurajeze prin toate mijloacele, dar noi continuam să mergem pe lângă ea.
— Trebuie neapărat să stăm la taclale, să bem, să ne distrăm. Am petrecut şapte luni pe mare pe vase de pescuit. Ne e dor pur şi simplu să mai stăm şi noi de vorbă şi să ne destindem puţin.
Se simţea acum vădit stânjenită.
— După cum mi se pare mie, aţi băut deja puţin cam mult, zise.
Gândind că se ivea o deschidere, răspunsei:
— Ştim că alcoolul ne face probleme. Dar nu ştiu cum să ne oprim. De altfel, de ce ne-am opri? Ce altceva mai e în viaţă? îi dădeam astfel ocazia să vorbească despre Dumnezeu, dar ea nu reacţiona. Continuarăm:
— Cunoaştem viaţa de marinar de când suntem adulţi. Părinţii şi bunicii noştri erau toţi credincioşi. Odată, ne-am gândit la Dumnezeu, dar vodca este totuşi cea mai bună prietenă a marinarului.
Se întoarse şi ne privi cu atenţie, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu eram decât pescari. Între timp, ajunserăm la uşa de intrare a unei căsuţe dărăpănate.
— Eu aici locuiesc, zise ea. Trebuie să intru acum.
Ezită în prag un moment, ca şi cum ar fi aşteptat să venim şi noi. În picioare, chiar în spatele ei, întrebarăm:
— Nu putem intra pentru un moment să bem repede ceva şi să mai schimbăm câteva vorbe? Cum te cheamă?
— Maria, răspunse ea.
Deschise uşa să intre, iar noi o urmarăm fără să-i mai cerem încuviinţarea. Înăuntru descoperirăm o casă nu prea mare, cu două camere, foarte curate, şi ne instalarăm.
— Cine poate răspunde la marile întrebări ale vieţii? spusei, făcându-mă că sunt mai beat decât eram în realitate. Întrebările astea, despre Dumnezeu, toate marile întrebări şi restul? Sunt prea complicate pentru un biet pescar.
Ea se apucase să pregătească ceva. Îi aruncai o privire lui Victor şi clătinai din cap ca pentru a spune: „N-o să fie deloc uşor".
Aveam la noi o sticlă de vodcă şi Victor o puse pe masă, în faţa noastră.
— Dă-ne pahare, Maria, spusei.
Ea ne aduse, le lăsă, iar noi le umplurăm cu băutură. Când părăsi încăperea pentru o clipă, mă aplecai spre Victor şi-i şoptii:
— E o fată vicleană, tare vicleană. Va trebui să acţionăm altfel dacă vrem s-o avem. Crezi că bănuieşte că suntem de la poliţie?
Înainte ca el să poată răspunde ea reveni, iar eu zisei:
— Maria, uite ce-i, nu mai avem vodcă. Fii drăguţă, n-ai vrea să mergi să ne cauţi o sticlă la magazin? Te rog, Maria! o implorai eu.
Cred că ne înghiţise povestea şi că acum credea că suntem marinari. Acceptă să se ducă şi-i dădui bani.
De îndată ce ieşi, noi ne ridicarăm dintr-o săritură şi începurăm să căutăm literatură. Ne uitarăm prin dulapuri, sub paturi, peste tot pe unde ne gândeam că o putuse ascunde. Dacă avea, o ascundea bine. Avurăm grijă să punem totul la loc, pentru a nu-i trezi bă­nuieli. Aş fi preferat să procedăm cum făcusem la mama ei, dar de data asta încercarăm să ne ascundem adevăratele intenţii. Victor făcea de gardă la fereastră, în timp ce eu căutam peste tot. Dar nu avea nicăieri literatură.
— Aşază-te, Serghei, zise Victor, uite-o că vine.
După câteva momente, ea intră, traversă încăperea şi puse sticla pe masă. Remarcai că se destinsese puţin şi eram sigur că era mai încredinţată de povestea noastră. Îi făcui cu ochiul lui Victor. Am pornit să bem direct din sticlă şi începui atunci să povestesc că fuseserăm în Japonia şi în Vietnam, că navigaserăm în largul coastelor Californiei, ale Canadei şi ale arhipeleagului Hawaii, începui o povestire minunată, presărată cu multe detalii vii şi pitoreşti. Victor, care stătea acolo şi mă asculta inventând acea poveste exagerată, reuşea cu greu să-şi stăpânească un zâmbet. La rândul lui, începu să vorbească despre şapte luni pe care le petrecuse pe mare. Povestea lui nu era rea, dar pe a mea o găsisem mai bună.
Nikiforov, cu prevederea lui obişnuită, ne dăduse o grămadă de bancnote, să le scoatem la vedere, ca şi cum tocmai am fi debarcat, cu plata pe mai multe luni în buzunar. Scoaserăm atunci banii pentru a ne asigura că-i văzuse şi ea.
— Hai, îi spusei. Avem bani care nu ne stau bine în buzunar şi avem o poftă nebună să ne distrăm. Hai să mergem să mâncăm şi să bem.
Apoi îi povestii că într-o zi, în largul mării, căzusem peste bord şi era să mă înec. În faţa morţii, îi zisei, îmi dădusem seama că trebuia să existe şi altceva în viaţă şi începusem să mă gândesc la Dumnezeu. Dar cum să-L găsesc - era marea întrebare care mă preocupa. Pe măsură ce înaintam cu povestea mea, care nu era decât o înşiruire de minciuni, Victor abia de mai reuşea să-şi păstreze seriozitatea.
— Întorcându-mă în port, adăugai, îmi dădui seama că tocmai primisem un avertisment serios şi că trebuia de acum să-L găsesc pe Dumnezeu cu orice preţ.
Mă întorsei către ea şi-i spusei cu cea mai mare sinceritate din lume:
— Am căutat pretutindeni. Dar nimeni nu ne poate vorbi despre Dumnezeu. Tu Îl cunoşti? Nu cumva ai cărţi sau reviste sau ceva care să ne permită să descoperim calea ce duce la Dumnezeu?
Întrebarea era de acum pusă. Cum îi va răspunde? Proastă nu era.
— Dacă vă preocupă Dumnezeu atât de serios, de ce vă dedaţi acum la băutură? De ce nu vă puteţi lăsa de alcool!
Mă prinsese bine! Şireata! Dar nici o femeie nu va avea cu mine ultimul cuvânt. Aşa că răspunsei:
— Când te simţi singur, vodca este un tovarăş bun. Dar dacă aş reuşi să-L găsesc pe Dumnezeu, ştiu că n-aş mai avea nevoie, nu-i aşa? Dar cum să-L găsesc?
Ridicai din umeri.
— Îmi pare că nu ştie nimeni.
Nu mai terminam. Îi dădeam toate ocaziile posibile să mă întrerupă să-mi spună că este credincioasă sau să-mi dea literatură. În cele din urmă, îmi terminai povestea sentimentală spunând:
— Mi-aş da braţul drept pentru a întâlni pe cineva care mi-ar putea permite să-L găsesc pe Dumnezeu sau care mi-ar da literatura care m-ar pune pe calea cea bună.
Aşteptai: Victor şi cu mine o privirăm. Făcu o mişcare şi se deplasă încet prin cameră.
Avea să cadă în plasă? Acum e acum, îmi zisei, o avem. De îndată ce scotea literatura, o arestam şi o duceam la Nikiforov, pe care îl vom impresiona povestindu-i cum o fâcuserăm să se trădeze.
— Ei bine, zise ea, eu nu am literatură. Dar cred că dacă veţi continua împreună să-L căutaţi pe Dumnezeu, Îl veţi găsi undeva.
Schimbai o privire cu Victor. Ştiam că pierdusem partida. Siguri de una ca asta, era evident că nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să părăsim locul. Pe jumătate beţi, îi urarăm “noapte bună" Mariei, îi mulţumirăm că stătuse la vorbă cu noi şi ieşirăm. În stradă, Victor îmi zise:
— Serghei, povestea ta era fantastică. Aproape că m-ai convins că eşti credincios. Ai noroc că nu te-am arestat!
Izbucnii într-un hohot de râs, apoi înjurai şi spusei:
— Ce-i zicem lui Nikiforov?
Ne spusese:
— Am două celule pregătite pentru mamă şi pentru fiică. Dacă-mi aduceţi, nu o să fie decât un singur scris, le arestăm şi le facem dispărute!
Celulele lui Nikiforov aveau să rămână goale. Ştiam că va fi furios. Întorcându-ne la post, îi povestirăm întâmplarea noastră, cu multe ezitări. La început, Nikiforov fierbea în el, apoi, deodată, izbucni:
— V-a avut o femeie proastă! urlă el.
Nu reuşea să conceapă că un asemenea lucru se putuse întâmpla.
Doamna Annenşcenko şi fiica ei, Maria, îi scăpaseră lui Nikiforov în acea noapte. Dar nu rămaseră prea mult în libertate. Până la urmă fură arestate şi expediate la închisoarea pentru femei de la Magadan.
— Kurdakov, îmi spuse Nikiforov într-o zi, echipa ta de operaţii speciale este una dintre cele mai bune. După informaţiile pe care le-am primit de la cartierul general, îţi pot spune că munca pe care o faceţi voi aici este mult mai bună decât cea depusă de majoritatea celorlalte echipe din ţară. Echipa ta este printre cele mai bune.
Aceste cuvinte mă încântară, pentru că acest elogiu se adăuga faptului că eu conduceam cu succes cea mai importantă secţiune a Uniunii Tineretului Comunist a provinciei, ceea ce era excelent pentru cariera mea. În Uniunea Sovietică, dacă cineva vrea să avanseze, trebuie să-şi facă un dosar solid, fără nici o fisură. Era ceea ce încercam eu să fac. Cuvintele de încurajare ale lui Nikiforov îmi stimulară voinţa de a străluci şi-mi dublai eforturile. Oamenii, la rândul lor, reacţionară devenind şi mai brutali. Într-o seară, în mahalalele din sudul Petropavlovskului, ata­carăm un grup de credincioşi care fuseseră puşi la curent cu raidul, într-un fel sau altul, la câteva momente înainte de sosirea noastră. Când ţâşnirăm pe uşă agitându-ne bastoanele, trei credincioşi fugiseră deja, iar ceilalţi încercau şi ei o modalitate oarecare de scăpare. Îi asaltarăm cu ferocitate, aruncându-i la pământ şi bătându-i fără milă. Unul dintre ei era un bărbat mai în vârstă, cu părul alb, care nu se putea mişca repede. Alexandr Guliaiev îl prinse, îl făcu să se sucească în toate sensurile şi-i zise:
— Foarte bine, tataie.
Bătrânul începu să-şi mişte buzele, murmurând se pare, o scurtă rugăciune.
— Deci vrei să-I vorbeşti lui Dumnezeu! îi zise Alexandr. Ei bine, am să te învăţ eu cum să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Poate că ai vrea să te întâlneşti imediat cu Dumnezeul tău!! Îl zgâlţâi violent, îi dădu o lovitură seacă de genunchi în stomac şi-i aplică o lovitură de karate în ceafa. Trei zile mai târziu, bătrânul avea să moară de pe urma rănilor.
Echipa noastră elabora şi metode rafinate de tortură. Când voiam să terminăm repede un raid şi să aducem rapid captivii la post, aplicam “metoda rapidă". Din contră, dacă aveam chef să facem să dureze plăcerea şi să ne distrăm bine, foloseam “metoda lentă", jucându-ne cu credincioşii, distrându-ne pe seama lor şi dedându-ne la un mic antrenament de box sau de judo. Înainte de fiecare raid, Victor mă întreba pe drum:
— Care va fi ritmul în seara asta, rapid sau lent?
Eu mă gândeam un moment înainte de a mă pronunţa. Uneori băieţii erau de acord, alteori nu.
— Nu, să lichidăm repede lucrurile, propuneau ei adeseori. Să terminăm cu ei şi să ne distrăm puţin cu fetele.
În timpul tehnicii rapide, dădeam lovituri de karate, foloseam prize de judo, iar Vladimir şi Victor, boxerii noştri, dădeau lovi­turile de pumn cele mai eficace pe care le cunoşteau, ştiind cu precizie unde şi cum să lovească pentru a lichida câte un credincios la fiecare lovitură. După ce doboram toată lumea, îi trăgeam afară pe şefi, pentru a-i arunca în camion, le scoteam celorlalţi actele de identitate, le notam numele, apoi dădeam fuga la postul de poliţie, unde ne lăsam încărcătura. Imediat ce se putea, ne repezeam într-un bar sau într-un club.
Tehnica rapidă pricinuia credincioşilor rănile cele mai seri­oase. Două femei muriră de pe urma loviturilor pe care le primiseră în timpul unuia din raidurile noastre. Auzii vorbindu-se despre aceste decese când fui convocat la tribunal ca martor în procesul unei femei care nu-i dădea voie fetei ei să poarte insigna Uniunii Tineretului Comunist. Femeia era acuzată de a fi “contra-revoluţionară", duşmancă a Statului. Judecătorul îi ceru să explice de ce se comporta astfel. În răspunsul ei, povesti că o mătuşă îi murise de pe urma raidurilor, după ce fusese bătută în timpul unei adunări secrete care fusese supusă asaltului unui “gen de echipă de derbedei în serviciul poliţiei", după proprii ei termeni. Şi continuă:
— Am hotărât că deoarece mătuşa mea a murit pentru credinţa ei, să nu-i dau voie fetei mele să poarte insigna celor ce mi-au ucis mătuşa.
Echipa mea era cu siguranţă responsabilă de moartea mătuşii ei. Noi eram singurul grup care acţionam astfel.
Tribunalul muşumaliză lucrurile şi nimeni nu află despre această afacere. Dar era încă o dovadă că mai multe persoane muriseră de pe urma bătăilor pe care le aplicaserăm. Alteori îi răneam mai serios decât voiam, provocând astfel morţi violente sau infirmităţi pe viaţă. Uneori era opera cuţitului lui Serghei Kanonenko.
Dar nu încercam nici cea mai mică remuşcare. Cu cât curgea mai mult sânge în timpul raidurilor, cu atât ne felicita Nikiforov.
După fiecare raid, trebuia să-i transmitem lui Nikiforov un raport detaliat, iar el ne însoţea adeseori când anchetam asupra persoanelor ce asistaseră la adunările împrăştiate de noi. Rapoartele referitoare la răniri şi morţii rezultaţi de pe urma descinderilor noastre erau transmise la Moscova, dar nu primisem niciodată nici cel mai mic reproş în legătură cu asta. Nu ni se putea reproşa că eram o bandă de derbedei sau de anarhişti care îşi depăşiseră îndatoririle. Toate acţiunile noastre erau cunoscute de Nikiforov, superiorul nostru direct, ca şi de Gorkom şi de Moscova. Aveam dovada că Moscova se interesa de aceste rapoarte, deoarece se întâmpla adesea ca un personaj de la Moscova să aleagă unul pentru a-l comenta în detalii.
Cu timpul raidurile deveniră mai frecvente şi mai violente. Victimele erau mai ales bătrânii: îi băteam şi-i făceam să danseze ca şi cum ar fi fost vorba despre obiecte. Nu făceam nici o diferenţă între bărbaţi şi femei. Nikiforov ne repeta adeseori:
— O femeie-asasin, este ea mai puţin periculoasă decât un bărbat-asasin?
Înţelegeam astfel că voia ca toţi să aibă aceeaşi soartă. Pe nesimţite, puţin câte puţin, ne cufundam în amoralitate. Începui să realizez că acest proces de abrutizare nu se limita doar la anumite compartimente ale vieţii mele. Toate gândurile şi toate activităţile îmi erau impregnate de asta. Îmi dădui seama că altul era felul în care conduceam acum Uniunea Tineretului Comunist şi că raporturile mele cu ofiţerii şi cadeţii erau diferite. Unii dintre oamenii mei îşi dădeau seama şi ei de transformarea care se petrecea în mine. Într-o zi, unul îmi făcu următoarea observaţie:
— Serghei, devii dur. Ce se întâmplă?
Întrebarea lui mă ţintui locului şi îmi spusei: “Serghei, ce ţi s-a întâmplat?" Cruzimea. şi insensibilitatea de care făceam dovadă în timpul raidurilor mi se infiltraseră în toată fiinţa. Descoperii că nu mai reuşeam să scap de ele şi să le reprim după ce acţionam cu echipa. Probabil că această transformare interioară se remarca cel mai mult în activitatea mea ca şef al Uniunii Tineretului Comunist. În timp ce înainte încercam să-i ajut pe tinerii cadeţi şi profitam de poziţia pe care o aveam ca să le trec sub tăcere anumite greşeli pentru a le permite să-şi urmeze cariera, acum îmi era egal dacă un om era dat afară sau nu sau chiar dacă întreaga carieră îi era complet distrusă. La început, când această dezumanizare începea să se producă în mine, nu eram conştient. Mai târziu, totuşi, constatai că mă invada un sentiment de indispoziţie, dar era atât de vag încât nu reuşeam să-l definesc. Dispuneam de prea puţin timp pentru a reflecta la asta. Raidurile trebuiau să continue.
În 1970, în timpul lunilor de vară, credincioşii încercară să se protejeze despărţindu-se pentru a forma grupuri rnai mici. Această nouă tactică ne obligă să organizăm mai multe raiduri pentru a ajunge la acelaşi număr. De altfel, deveneau şi mai prudenţi. Plasau pe careva afară, adeseori un copil, ca să ţină de pază şi să-i aver­tizeze dacă vedeau ceva suspect. La cel mai mic semnal, făceau repede să dispară Bibliile, literatura, precum şi aparatele cu care înregistrau emisiuni religioase provenind de la posturi de radio străine. Uneori, credincioşii erau avertizaţi cu atâta în avans de către santinela lor încât la sosirea noastră, locul de întâlnire era gol. Vestea despre acţiunile noastre se răspândi în tot oraşul şi în provincie. Dat fiind că nu erau decât 250.000 de locuitori în Kamceatka şi că brutalitatea raidurilor noastre avea efecte distrugătoare, începu să se vorbească despre asta în marele public. Această notorietate îl scotea din fire pe Nikiforov; ne recomandase adeseori să avem grijă să nu descopere oamenii ce facem şi să împiedicăm să se răspândească zvonul că în Uniunea Sovietică nu ar exista libertate religioasă. Ordinele care începeau să ne vină de la Moscova erau formale: nici o ştire în legătură cu activităţile noastre nu trebuia să transpire.
Ne mai descuraja şi un alt aspect în munca noastră. Numărul credincioşilor părea să crească cu atât mai repede cu cât raidurile noastre deveneau mai violente. Nikiforov estimase că erau 30.000 de credincioşi în provincie, la o populaţie de 250.000 de suflete. Iar după câte văzusem noi, avea cu siguranţă dreptate. Întreprinsesem mai bine de 150 de raiduri şi rareori zărisem de două ori aceeaşi faţă. În timpul raidurilor, întâlnisem noi convertiţi, ceea ce ne dovedea flagrant că aceşti credincioşi reuşeau cu multă abilitate să atingă şi alte persoane cu otrava lor religioasă.
Trebuia să organizăm mai multe raiduri pentru a-i zdrobi, ceea ce ne crea o serioasă problemă de planificare. Nikiforov trebui să-şi pună pe perete un tabel special, pe care ne programam raidurile următoare. Avui cu el numeroase discuţii în faţa acelui tabel, dezbătând fiecare raid care urma să aibă loc. Îi spuneam adeseori:
— Ei bine, nu putem întreprinde două raiduri în seara asta. Va trebui să-l amânăm pe acela pentru săptămâna viitoare.
Evident, această abundenţă de întâlniri nu putea decât să ne avantajeze. Ne luam cele 25 de ruble pe raid, fie că erau prezente 8 persoane sau 20. În 1970, furăm frapaţi şi de faptul că în rândurile credincioşilor tinerii deveneau din ce în ce mai numeroşi. Întâlneam chiar şi copii mici la unele adunări. Această tendinţă uimea pe conducătorii politici de la Moscova. Pentru ei, era un “fenomen" periculos, care trebuia oprit cu orice preţ.
Fui profund tulburat de această recrudescenţă a interesului religios printre tineri. Eram specializat în tot ceea ce era în legătură cu tineretul şi credeam că-l înţeleg pe cel al Uniunii Sovietice. Dar nu reuşeam să-mi explic de ce se iveau tot mai mulţi tineri în bisericile secrete, când ştiau clar la ce-şi expuneau persoana, cariera şi viitorul dacă erau descoperiţi. Fuseseră creaţi de către Statul comunist, iar acum se întorceau către religie în mare număr! Această atracţie religioasă mă punea serios pe gânduri. Amintirea Nataşei îmi revenea adeseori în minte. Era una “de-a noastră", o tânără comunistă sovietică. Ce găsise ea în religie? Ce-i adusese ei Dumnezeu de putuse accepta să fie atât de sălbatic bătută?
Moscova deveni şi ea sensibilă la acest mare interes pe care-l manifestau tinerii faţă de Dumnezeu. Şefi ai organizaţiei antireligioase de la Moscova luară avionul şi veniră în Kamceatka sa organizeze seminarii speciale ca să ne înveţe să luptăm împotriva acestei “tendinţe dintre cele mai periculoase". Din conferinţele lor reieşea că aceeaşi “tendinţă" se manifesta şi în toate celelalte regiuni ale Uniunii Sovietice.
Nu mă puteam abţine să-i compar şi să-i contrapun pe aceşti tineri credincioşi celor de care mă ocupam în cadrul Uniunii. Cei al căror şef eram fuseseră crescuţi, ca şi mine, după modul de viaţă comunist: ei îi învăţară din fragedă copilărie doctrinele, credeau în el şi i se dedicau cu totul pentru a-i servi cauza din toată inima. Dar acum începeau să vadă viaţa aşa cum era ea în realitate şi să descopere în ce măsură veneau în contradicţie promisiunile cu realitatea; deveneau atunci cinici şi duri. Adeseori se dedau la alcool, ca mijloc de evadare.
Comparai această viaţă goală şi sterilă, plină de cinism înrăit, cu viaţa tinerilor care îşi schimbau direcţia pentru a crede în Dumnezeu. Contrastul sărea în ochi şi făcu să se nască în mine îndoieli şi întrebări care începuseră să mă chinuie.