Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

XII. Sfintele Taine de iniţiere - sinteză (Tămaș Vasile)

1.Taina Sfântului Botez

A) TDO

Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, omul care crede în Hristos se renaşte din apă şi din Duh, spre viaţa cea adevărată în Hristos, devenind membru al Bisericii, frate cu Hristos şi fiu adoptiv ²⁴⁶ al Tatălui. Taina Botezului se săvârşeşte prin întreita scufundare în apă a celui ce se botează, în numele Sfintei Treimi.

Într-adevăr, textul slujbei Tainei Sf.Botez face distincţie clară între chip-eikon şi formă- morphe (şi verbul derivat). În rugăciunea dinaintea sfinţirii apei, săvârşitorul se roagă Preasfintei Treimi (ecfonisul este “… preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh) - omul este “imago Trinitatis”- rostind cuvintele:

“Şi fă să ia chip [formă] Hristosul Tău în acesta ce se va naşte din nou”²⁴⁷ textul original este : “Kai morphoson sou ton Christon, en to mellonti anagennasthai”²⁴⁸.“Omul se cufundă în apa Botezului ca o materie amorfă şi fără chip (hyle aneidos kai amorphos) şi iese afară purtând chipul frumos al lui Hristos”²⁴⁹. “Suntem modelaţi şi imprimaţi şi viaţa noastră amorfă şi nedefinită primeşte o formă şi o definire”.²⁵⁰

“Prin Botez, Mirungere, Euharistie şi restul vieţii spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentrică şi hristomorfă, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare. În acest mod, “Tatăl găseşte pe feţele noastre însăşi forma (morphen – formam) Fiului” Său şi “recunoaşte în noi mădularele Celui Unul Născut” al Său”²⁵¹. “Natura omului ia forma, cu alte cuvinte constituţia şi funcţiile naturii umane îndumnezeite a lui Hristos”²⁵². Adopţia baptismală apare ca un act firesc din moment ce neofitul are frumuseţea Fiului întrupat²⁵³.

În acelaşi sens Părintele Stăniloae scrie: “Omul îşi primeşte la Botez numele său, care îl face conştient de responsabilitatea sa personală. Acest nume îi dă forma lui personală adâncă, care e chipul lui Hristos în el (...). De aceea forma aceasta personală unică a fiecărui om se imprimă tot mai mult în el şi în ea se imprimă însăşi forma lui Hristos (...). Dar încă la Botez omul a primit în forma lui de persoană, forma lui Hristos, pentru că a intrat în relaţie cu El. Cel botezat îşi va aduce mereu aminte de această legătură între sine şi Hristos, între chipul lui personal şi chipul lui Hristos imprimat în el. În sensul acesta el s-a şi îmbrăcat în Hristos încă de la Botez. Hristos i-a dat înfăţişarea Sa şi omul trebuie s-o facă pe aceasta tot mai clară, silindu-se să vieţuiască tot mai mult după modelul lui Hristos”²⁵⁴; “Chipul lui Hristos e o adevărată haină luminoasă, este Hristos însuşi. «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat». (Gal.3,26). Haina aceasta nu rămîne numai la suprafaţa pielii, ca hainele obişnuite, ci se imprimă în fiinţa noastră întreagă. Ea e Hristos însuşi, dar în acelaşi timp e o relaţie specială, personală, unică a fiecăruia, cu Hristos”²⁵⁵.

Săvârşitorul Botezului este preotul sau episcopul. În cazurile de urgenţă acesta poate fi săvârşit de către oricare membru al Bisericii.

Unirea între apă şi Duhul Sfânt ca sân al omului nou

Din lucrarea Sfântului Duh asupra apelor, au luat fiinţă în Fiul (Col. 1,16) toate formele definite de existenţă creată, la începutul lumii (Fac. 1,2). În mod special a fost creat la început omul cu vrerea Tatălui, după chipul Fiului şi în Fiul, prin suflarea Sfântului Duh (Fac. 1,2; 2,6).

Apa originară, din Biblie, nu este identică cu apa definită de după aceea, deşi este creată de Dumnezeu, purtând virtual raţiunile şi potenţele existenţelor definite apărute prin suflarea Duhului. Nefiind pasivă cu totul, apa originară era o energie indefinită şi nesolidificată aflată într-o mişcare universală. Duhul dumnezeiesc face ca apa originară să actualizeze formele înscrise în ea virtual, prin actul creator al Logosului. Astfel, Duhul desăvârşeşte creaţia înfiinţată de Logos.

Omul, forma de existenţă apărută din ţărâna care a primit suflarea de viaţă, era cea mai înaltă făptură creată vizibil, având în ea chipul Logosului ca ipostas, păstrând în ea starea de mişcare prin care avea să crească la asemănarea cu El.

O parte din energia universală de la început a luat formă de apă, susţinând în timp formele de viaţă de pe pământ. Apa care întreţine viaţa este mişcată de Duhul Sfânt, în lipsa ei moartea sfărâmând cu uşurinţă fiinţele rigide.

Prin despărţirea omului de Dumnezeu, Duhul nu a încetat conlucrarea cu acesta, fiindcă fără Duhul nimic nu se poate naşte. Minunea originală a naşterii fiecărui om poartă amprenta Duhului Sfânt, la fel ca şi spiritul omenesc, care nu poate înflori în eternitate fără cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. Oamenii născuţi după păcat, deşi născuţi într-un anumit grad şi din Duhul, sunt în cea mai mare parte despărţiţi de Duhul, acesta nefiind prezent în ei în mod intens ca principiu interminabil mobil. Duhul nu mai suflă liber în omul cuprins de păcat şi înlănţuit de pasiunile inferioare ale repetiţiei naturale, acesta devenind trup, nu şi viaţă.

Logosul, încadrându-se ipostatic în creaţie prin întrupare, sau făcându-Se El însuşi ipostasul ei, aduce şi pe Duhul ca ipostas în umanitatea Sa şi, prin ea, în creaţie. Omul care se deschide prin credinţă lui Hristos se poate naşte din nou prin lucrarea precumpănitoare a Duhului. Natura umană a fost eliberată prin Hristos de lanţurile rigidităţii legilor naturale şi de inexorabilitatea morţii veşnice, ca şi de robia puterilor demonice care ucid spiritul uman. Restabilirea chipului liber al Logosului divin în om s-a făcut prin asumarea de către Logosul însuşi ca ipostas, a acestui chip al Său, cu împreună lucrarea Duhului Sfânt.

Oamenii au revenit la viaţa nouă în Hristos prin naşterea în Duhul Sfânt, ca factor principal al ei, care pnevmatizează în mod intens rezerva lichidă a universului, prin Botez. Fiul lui Dumnezeu acceptă Botezul, fiind primul om botezat în Duh, model al tuturor celorlalţi oameni, unind Duhul din El în mod actual cu apa. În acest fel, Hristos împlineşte toată dreptatea cu care avea să îmbrace din nou pe oamenii care vor crede în El. Duhul Sfânt se uneşte pentru Hristos din nou, la Botezul Lui, cu apa şi cu toată creaţia, legată intim de El. Omul se renaşte astfel atât din Duh cât şi din materia cosmică, aceasta devenind mediu al Duhului creator.

Apa Botezului e în chip ascuns materia veacului viitor, care va purta în ea pe Fiul ca ipostas străveziu şi pe Duhul cu energiile Lui de viaţă făcătoare şi mereu noi. Scufundându-se omul la Botez în această apă, se întâlneşte în ea cu Hristos, sau se enipostaziază în El, personalizându-se deplin şi încadrându-se în Persoana Mântuitorului, fiind umplut de energiile dumnezeieşti.

Prin Botez, noi ne scufundăm în viaţa dumnezeiască a lui Hristos, în Duhul Lui cel Sfânt şi de viaţă făcător.

Eficienţa multiplă a Botezului şi a declaraţiei rostite de preot

Actul Botezului constă în scufundarea întreită a primitorului în apă, însoţită de declaraţia constatatoare rostită de preot: Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Caracterul de declaraţie şi de constatare credincioasă arată că Taina se săvârşeşte vizibil, prin cuvântul preotului, dar invizibil prin lucrarea lui Hristos. Apa în care se botează este pregătită înaintea afundării printr-o serie de rugăciuni, cu scopul de a alunga puterile demonice care se pot sălăşlui în ea. Prin Botez se produce moartea omului vechi şi renaşterea lui la viaţa adevărată a lui Hristos.

Din Botez, omul iese ca o existenţă cu totul nouă, fiind un nou-născut în planul vieţii comune cu Hristos, viaţă plină de virtualităţile pnevmatizării. Botezul nu produce naşterea unui om care nu a mai fost, ci naşterea din nou a aceluiaşi (Tit 3,5). Naşterea lui din nou urmează morţii omului născut înainte de trup.

Nicolae Cabasila a remarcat că această succesiune este inversă faţă de cele ale omului natural şi a lui Hristos, Care întâi se naşte şi apoi moare. Botezul nostru are legătură şi cu moartea şi cu învierea Domnului, care este un fel de renaştere a Lui ca om la viaţa cea fără de moarte.

Succesiunea moarte-renaştere care se petrece cu omul la Botez, e inversă faţă de succesiunea naştere-moarte a lui Hristos numai atunci când înţelegem moartea noastră ca moarte faţă de păcat, ca moartea omului vechi. Moartea noastră în Botez reprezintă predarea noastră deplină lui Dumnezeu. Prin această moarte noi ne scufundăm în Dumnezeu, adică în adevărata viaţă. Intrând la Dumnezeu ca jertfă împreună cu Hristos, omul se sfinţeşte, adică se umple de viaţa lui Dumnezeu.

Această succesiune inversă (moarte-viaţă) se produce pentru noi din cauza păcatului, motiv care ne deosebeşte de Hristos, dar şi pentru un motiv identic cu cel al succesiunii inverse a lui Hristos, adică pentru scufundarea noastră ca oameni în viaţa nesfârşită a lui Dumnezeu, pentru a învia la o viaţă eternă în Dumnezeu.

Sfântul Chiril din Ierusalim vorbeşte despre o imitare a morţii Domnului şi a învierii Lui, în Botez; dar vede putinţa imitării în participarea la starea Domnului, identificarea noastră cu El, prin curăţire de păcat.

Botezul nostru este socotit drept chip al Naşterii şi Botezului lui Hristos, dar şi chip al morţii şi al învierii Lui. Efectul principal al Botezului este naşterea la o viaţă nouă pe pământ de aceea, în Botez, Hristos lucrează în mod principal asupra noastră ca Cel ce S-a născut şi Şi-a închinat viaţa total lui Dumnezeu printr-o moarte în sens de dăruire, care-L va duce la moarte în sensul încetării vieţii pământeşti. În Hristos e unită naşterea cu moartea Sa, pentru că în El e implicată jertfa de la naştere, cum arată unele icoane vechi ale Naşterii Domnului. De aceea şi în Botez Hristos Îşi trăieşte cu noi într-un mod unit naşterea şi răstignirea.

Naşterea noastră cea din Botez închipuie începutul vieţii ce va să fie. Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi formează o pregătire pentru viaţa ce ne aşteaptă. Dar pentru viaţa viitoare nu ne putem pregăti decât câştigând de aici, de jos, viaţa lui Hristos, Care S-a făcut „Părinte al veacului ce va să vie” (Is. 9,6).

După ce în Botez am acceptat moartea faţă de păcat, odată cu moartea ca ofrandă a fiinţei noastre adusă lui Dumnezeu, trebuie să murim în continuare, dar nu moartea omului vechi, căci acela a murit definitiv, ci moartea ca predare continuă Lui Dumnezeu împreună cu Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Dându-ne bine seama că omul nostru cel vechi a fost împreună răstignit cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, aşa încât să nu mai fim robi păcatului... Şi dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi învia împreună cu El, ştiind că Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit păcatului, a murit, iar ce viază, viază lui Hristos” (Rom. 6,6 8,10).

Nerepetarea Botezului. Botezul aduce cu sine puterea creşterii spirituale continue. Continuarea şi adâncirea stării de jertfă de la Botez se arată în virtuţile noastre. Prin virtuţi ne oferim astfel continuu jertfa lui Dumnezeu împreună cu Hristos. Sf. Chiril din Alexandria spune: Hristos este însuşi jertfa cea sfântă, care răspândeşte buna mireasmă prin virtuţi. Virtuţile se manifestă prin desăvârşirea în noi a vieţii în Hristos. Virtuţile nu sunt numai dăruirea totală lui Dumnezeu, ci şi o dăruire a celor botezaţi celor ce au lipsă de ajutorul lor: De vezi un om gol, îmbracă-l, cinstind veşmântul nestricăciunii tale (al Botezului).

Viaţa cea nouă în Hristos, primită la botez, este deci eliberarea de lanţurile păcatului strămoşesc, această libertate oferindu-i celui botezat puterea să nu mai păcătuiască. Botezul ne curăţeşte păcatele de dinainte, dar nu şi pe cele pe care le vom săvârşi în restul vieţii.

Duhul se uneşte cu omul în apa Botezului nu numai pentru că apa e principiul fundamental al vieţii în planul creaţiei, ci şi pentru că ea este mijlocul universal de spălare, adică de scoatere la iveală a chipului adevărat al existenţelor definite, din care fiecare îşi are frumuseţea sa proprie. Păcatul slăbeşte caracterul nostru de persoană, în ceea ce ea are distinct, apropiindu-ne de animalitatea inexpresivă inumană şi impersonală, sau neliberă, supusă mişcărilor automate ale aceloraşi pasiuni. Păcatul slăbeşte fiinţa omului, acesta fiind aproape absent din sine, trăind fără conştiinţă.

Nicolae Cabasila spune: Cât despre cuvintele naştere din nou şi creare din nou, ele arată că cei care prin mijlocirea Botezului au fost născuţi şi aduşi la o viaţă nouă, au avut această viaţă nouă înainte, întocmai ca şi marmura unei statui stricate pe care meşterul o ciopleşte din nou, ca să-i dea frumuseţea de la început. Dar şi în ce priveşte roada spălării prin Botez, ea dă omului o formă şi o înfăţişare nouă, punând pe sufletul acestuia o pecete, un chip în care e străvezie moartea şi învierea lui Hristos... Aurul, argintul şi arama, câtă vreme se înmoaie sub puterea focului, ne lasă să vedem materia simplă. De aceea i se dă fiecăreia în general numele de aur, de argint sau de aramă. Dar de îndată ce aceste materii îşi primesc o formă sub bătăile ciocanului, nu mai sunt o materie simplă, ci au luat o formă - aşa cum se aşează haina pe trup - din clipa aceea se iveşte un nume nou, special: acum avem o statuie sau un inel, iar aceste nume nu mai arată şi materia, ci numai chipul sau forma. Poate chiar din această cauză, fericita zi a Botezului este socotită de creştini ca zi a numelui, deoarece tocmai în această zi suntem născuţi din nou şi pecetluiţi pentru o vieţuire nouă, iar sufletul nostru, care până atunci nu avea nici o formă şi nici o rânduială, îşi ia forma şi conţinutul său.

Chipul personal al omului e atât de dependent şi de imprimat de chipul lui Hristos, sau răspunsul la apelul lui Hristos creşte atât de mult din puterea apelului lui Hristos, încât cel botezat, dacă rămâne în această stare şi o dezvoltă, poate spune ca şi Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 3,20).

Cei ce se nasc din Botez primesc haina de lumină a lui Hristos, putând dezvolta caracterul personal al vieţii lor prin răspundere, prin privirea la Hristos şi prin imitarea lui. Dumnezeu îl ia pe om de la început în serios, dorind să fie persoană responsabilă. Omul trebuie să arate că vrea să ducă o asemenea viaţă, înainte de a primi puterea pentru ea prin Botez. Astfel se încheie o învoire între Dumnezeu şi om, după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz. Prin Taina Botezului, omul acceptă să nu mai fie rob al satanei şi al nici unei puteri a răului, ci robul total dăruit lui Hristos cel iubitor; prin aceasta, libertatea lui nu mai e înlănţuită de pasiuni, ci liberă spre o adevărată creştere şi o continuă noutate a omului. De aceea, în declaraţia rostită de preot la Botez, acesta spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N)”. Atât calitatea de rob al lui Dumnezeu, cât şi numele propriu sunt menţionate în toate Tainele.

Botezul, uşă de intrare în Biserică. Prin Botez este ridicat din moarte omul cel vechi, fiind primit în starea vieţii adevărate a omului nou, în relaţie personală de răspundere cu Hristos. A se lipi de Hristos înseamnă a deveni mădular al Lui în corpul Bisericii, a se zidi ca o piatră vie în locaşul Domnului, pe temelia apostolilor, având aceeaşi credinţă, aceeaşi vieţuire, străbătută de acelaşi Hristos, în aşa fel ca în toţi să locuiască şi să se vadă acelaşi chip al lui Hristos, deşi, prin fiecare, Hristos Se arată în împlinirea unei slujiri conforme darului Său. Introducerea celui ce primeşte Botezul în Biserică e semnificată în special prin săvârşirea Botezului de către preotul sau episcopul care reprezintă prin hirotonia lui nu numai pe Hristos, ci şi Biserica, sau nu pe un Hristos detaşat de Biserică, ci pe Hristos lucrând din Biserică şi în Biserică, pentru a introduce pe cei ce se botează în Biserică. De aceea săvârşirea validă a Botezului nu depinde de vrednicia personală a preotului, dacă Biserica îl menţine ca slujitor al ei. Preotul săvârşeşte Tainele în numele Bisericii. Sfântul Grigorie de Nazianz răspunde celor ce evită să se boteze la anumiţi preoţi din cauza opiniei lor, cum că aceşti preoţi ar fi nevrednici: nu căuta vrednicia propovăduitorului, nici a botezătorului. Altcineva este judecătorul acestora şi arătătorul celor nearătate. Faptul că preotul săvârşeşte Botezul ca reprezentant calificat al Bisericii face posibil ca în caz de urgenţă, dată fiind necesitatea absolută a Botezului pentru mântuire, în lipsa preotului să se săvârşească şi de oricare alt laic, membru al Bisericii, ca reprezentant general al ei, sau ca membru al preoţiei generale. Botezul reprezintă braţele întinse ale Bisericii care primeşte pe cei ce voiesc să vină la sânul ei scăpând din valurile veşnicei pierzanii, şi aceste braţe pot lua forma concretă prin orice mădular al ei.

În ceea ce priveşte recunoaşterea Botezului săvârşit în afara Bisericii, libertatea cu care s-a comportat Biserica faţă de un astfel de Botez săvârşit prin întreita scufundare sau vărsare, sau stropire cu apă în numele Sfintei Treimi, arată că Biserica îl poate valida, prin iconomie, la primirea în Biserică a celui botezat astfel în afara ei, extinzând peste partea externă săvârşită atmosfera deplină de har a Bisericii, care a existat într-un mod mai mult sau mai puţin accentuat şi în unitatea creştină de unde vine astfel cel botezat. Botezul pune pe primitorul lui în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale şi a patimilor, care caută satisfacere nu în comuniunea supremă a Treimii, ci în senzualitatea individualistă şi oarbă, exercitată de aceste stihii, care ne îndreaptă înspre moarte.

Necesitatea absolută a Botezului pentru mântuire şi Botezul copiilor

Dacă Botezul produce, prin unirea cu Hristos, desfiinţarea păcatului originar al despărţirii de Dumnezeu, imprimată în firea noastră, şi dacă fără această unire cu Hristos nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, evident că Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire (In. 3,3). Botezul este absolut necesar şi pentru copii, căci şi ei au această stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea lor din trup, aşadar şi ei trebuind să treacă de la starea de născuţi din trup şi destinaţi pierzaniei la starea de născuţi din apă şi din Duh şi, prin aceasta, de mântuiţi (In. 3,5-6). Copiii nu pot fi privaţi de această moarte cu Hristos a omului vechi din ei şi de temelia vieţii eterne pusă în orice om de Hristos. Ei nu pot oferi lui Hristos mărturisirea credinţei lor ca deschidere a fiinţei pentru sălăşluirea lui Hristos în ea, dar fac parte dintr-o familie trăitoare în Biserică. Botezul este un act prin care viaţa spirituală a familiei pătrunde în ei. Nu se ştie punctul exact de când copilul îşi însuşeşte conştient specificul conţinutului spiritual al familiei, începând să-l exprime la un timp determinabil. Actul Botezului este determinant pentru viaţa spirituală pe care o trăieşte familia şi care i se sădeşte copilului.

Copiii se deschid mai uşor credinţei mărturisite de cei din familia lor, decât adulţii sau chiar decât tinerii, fiindcă în ei nu s-a dezvoltat orgoliul individualist, nefiind subjugaţi de pornirile inferioare.

Putinţa copiilor de a se împărtăşi de Hristos, pe baza credinţei celor apropiaţi lor, o arată şi faptul împărtăşirii unor adulţi de darurile lui Hristos prin credinţa acelora (învierea fiicei lui Iair, vindecarea slăbănogului din Capernaum etc.). Contribuţia celor apropiaţi la mântuirea semenilor e atât de necesară, încât slăbănogul de la lacul Vitezda nu s-a putut bucura de puterea mântuitoare a apei numai prin Iisus Hristos, fără mijlocirea vreunui om, decât în mod excepţional.

Desigur, când Evanghelia a pătruns în lume pentru prima dată, aceasta a trebuit să îi câştige pe adulţi, îndemnând lumea să se boteze. Odată cu adulţii se botezau şi copiii lor: temnicerul din Filipi şi toţi ai lui (Fapte 16,36), casa lui Stefan (1 Cor. 1,16).

Tăierea împrejur, care a fost chipul Botezului, se făcea la opt zile pentru toţi copiii în timpul Vechiului Testament, pe baza revelaţiei aceluiaşi Dumnezeu care înfăptuia în trepte planul mântuirii. Însuşi Domnul a fost tăiat împrejur la opt zile, iar la 40 de zile a fost adus la templu şi pus înaintea Domnului (Lc. 2,21-22), ca model pentru toţi pruncii. Cu această ocazie este binecuvântat de dreptul Simeon, care avea pe Duhul Sfânt asupra lui (Lc. 2,25).

Binecuvântarea este şi ea o împărtăşire a puterii Duhului, celui binecuvântat.

Despre Ioan Botezătorul, Sfânta Evanghelie spune: Iar copilul creştea şi se întărea cu Duhul (Lc. 1,80), fiindcă creştea într-o casă a rugăciunii şi a lui Dumnezeu, fiind tăiat împrejur şi închinat lui Dumnezeu. La fel şi pruncul Iisus sporea în înţelepciune, creştea cu trupul şi avea har la Dumnezeu şi la oameni (Lc. 2,52); sporea şi avea har din pruncia Sa omenească, pentru că numai ca om avea pruncie.

B) TTDE (183-184)

Botezul (a boteza înseamnă a afunda în apă) este singura Taină menţionată în Crezul din 381, deoarece este instituită direct de Iisus (Mt. 28, 19-20), ca „naştere de sus” la o viaţă nouă, necesară pentru mântuire: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3,5). „Cel care va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel care nu va crede se va osândi” (Mc. 16,16). Iisus Însuşi S-a botezat în Iordan de către Profetul Ioan, ca semn de continuitate cu Vechiul Legământ. Botezul Lui a fost o ocazie de arătare (epifanie) a Sfintei Treimi.

Toţi oamenii sunt solitari cu Adam, „părintele comun”, iar prin natura lui umană, şi cu păcatul lui personal. La plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să asume în persoana Sa proprie natura umană şi să o restaureze prin jertfa Sa adusă Tatălui, ca Mielul lui Dumnezeu şi în numele fraţilor Săi, care purtau aceeaşi umanitate. Aceasta înseamnă că nu există natură neutră. Scopul întrupării este să scoată firea din cele contrare ei şi să o schimbe potrivit firii lui Hristos.

Această restaurare nu se operează de la distanţă şi fără participarea oamenilor. Fiecare trebuie să intre în ritmul vieţii lui Hristos, adică, să moară şi să învieze împreună cu El, nu în mod fizic, ci în mod tainic, adică, schimbând umanitatea sa păcătoasă cu umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, devenind conform chipului lui Hristos. Hristos a săvârşit înnoirea firii noastre în ipostasul Său, iar prin Taina Botezului, prin ritualul cufundării întreite, care redă şi actualizează moartea de trei zile şi învierea lui Hristos, ne uneşte pe noi cu Sine şi ne face mădulare ale trupului Său. Hristos pune tiparul chipului Său pe suflet sau haina lui Hristos ia forma trupului celui botezat, care are acum un nume nou, căci ziua Botezului e ziua numelui: „Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin Botez pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi în înnoirea vieţii. Căci, dacă am crescut împreună cu El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui. Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Rom. 6,4-6).

Botezul este o Taină de o mare bogăţie, aşa cum arată numirile multiple date în Noul Testament. El se dă nu numai pentru iertarea păcatului strămoşesc şi nu numai copiilor (In. 3,3; Rom. 6, 3-5). Botezul este şi experienţa personală a Cincizecimii. Cel care a primit pârga Duhului şi a păzit-o neatinsă va primi şi plinătatea Duhului sub forma harismelor. Cel nou botezat intră acum în adunarea văzută a Bisericii, alăturându-se celor care s-au sfinţit în Ierusalim. De aceea condiţia esenţială a Botezului este mărturisirea păcatelor şi afirmarea personală a Simbolului de credinţă: „Eu cred...”. „Eu cred...” trebuie repetat şi la primirea Tainei Împărtăşaniei, care e nedespărţită de Botez.

Prezenţa Duhului Sfânt în creştinul botezat este de o valoare incomparabilă. Aceasta este asigurarea fermă că cel botezat va fi cu Hristos în veci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3,27). „Îmbrăcarea în Hristos” este însă o experienţă conştientă, activă. „Numai morţii nu simt când sunt îmbrăcaţi” (Simeon Noul Teolog, Cuvântare morală, IV). Creştinul botezat nu este un corp inert, un cadavru. De aceea simţirea harului este un semn autentic al naşterii din nou, începute la Botez. Creştinul este uns, consacrat, ca ostaş al lui Hristos, iar numele lui este înscris în Cartea vieţii.

În practica Bisericii apostolice, păstrată în tradiţia ortodoxă, Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania formează un singur şi inseparabil „ritual de iniţiere”. De altfel, Evanghelia de la Botez: Matei 28, 16-20, introdusă de lectura Apostolului: Romani 6, 3-11 şi de „Câţi în Hristos v-aţi botezat”, se citeşte după ungerea cu Sfântul mir a copilului. După Botez şi Mirungere, copilul este adus în faşa altarului unde primeşte Sfintele Taine. Cu acestea, intrarea sa în Biserica văzută este completă.

C) Dogmatica Sf. Ioan Damaschin

Mărturisim un botez spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Botezul indică moartea Domnului. Ne îngropăm, deci, prin botez împreună cu Domnul, după cum spune dumnezeiescul apostol. Şi după cum o dată s-a săvârşit moartea Domnului, tot astfel o dată trebuie să ne botezăm. Ne botezăm, după cuvântul Domnului, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh; iar prin aceste cuvinte suntem învăţaţi mărturisirea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh. Aşadar toţi cei care au fost botezaţi în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh şi au fost învăţaţi prin aceasta o singură fire a Dumnezeirii în trei ipostase şi se botează din nou, aceştia răstignesc încă o dată pe Hristos, după cum spune dumnezeiescul apostol: „Căci este cu neputinţă ca cei odată luminaţi" şi cele ce urmează, „să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, pentru că ei răstignesc pentru ei din nou pe Hristos şi-l batjocoresc”. Dar toţi cei care n-au fost botezaţi în Sfânta Treime, trebuie rebotezaţi. Chiar dacă spune dumnezeiescul apostol că „ne-am botezat în Hristos şi în moartea Lui”, spune totuşi că nu trebuie să se facă aşa invocaţia de la botez. Prin aceste cuvinte spune atât numai că botezul este tipul morţii lui Hristos, deoarece botezul prin cele trei cufundări indică cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt. Prin urmare a fi botezat în Hristos înseamnă a se boteza cei care cred în el. Şi este cu neputinţă să credem în Hristos dacă n-am fost învăţaţi mărturisirea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh. Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu, pe care Tatăl l-a uns cu Sfântul Duh, după cum spune dumnezeiescul David: „Pentru aceea te-a uns pe tine Dumnezeule, Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii tăi”. Iar Isaia, ca din partea Domnului, spune: „Duhul Domnului peste mine, din cauza căruia m-a uns”. Domnul, învăţând pe ucenicii Săi invocaţia de la botez, a spus: „Botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dumnezeu ne-a făcut pentru nestricăciune; dar pentru că noi am călcat porunca lui mântuitoare, ne-a condamnat la stricăciunea morţii; totuşi, ca să nu fie răul veşnic, s-a pogorât în virtutea milostivirii Sale, spre robi şi, făcându-se asemenea nouă, ne-a răscumpărat, prin patima sa, din stricăciune. Ne-a izvorât nouă, din sfânta şi prea curata Lui coastă, izvorul iertării. Apa izvorâtă din coasta Sa este spre renaştere şi inundarea păcatului şi a stricăciunii, iar sângele este băutura pricinuitoare vieţii veşnice. Ne-a dat porunci ca să ne renaştem prin apă şi prin Duh, deoarece prin rugăciune şi invocare Sfântul Duh se pogoară asupra apei. Dar pentru că omul este dublu, din suflet şi corp, ne-a dat dublă şi curăţirea, prin apă şi prin Duh. Duhul, pe de o parte, reînnoieşte în noi starea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; iar apa, pe de altă parte, curăţeşte, prin harul Duhului, corpul de păcat, şi-l eliberează de stricăciune. Apa îndeplineşte icoana morţii, iar Duhul dă arvună vieţii.

De la început „Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” şi dintru început Scriptura mărturiseşte despre apă că este curăţitoare. Pe timpul lui Noe, Dumnezeu a înecat păcatul mondial prin apă. Prin apă, potrivit legii, se curăţeşte tot cel necurat, până chiar şi înseşi hainele sunt spălate cu apă. Ilie a arătat că harul Duhului este unit cu apa, căci cu apă a ars jertfa. Şi potrivit legii, aproape toate se curăţesc cu apă. Căci cele văzute sunt simboluri ale celor spirituale. A doua naştere se petrece în suflet, căci cu toate că suntem creaturi, credinţa are atâta putere să ne înfieze prin Duh şi să ne ducă la fericirea de altă dată. Prin botez se dă tuturora în mod egal iertare de păcate; harul Duhului însă, în măsura credinţei şi a curăţirii antecedente. Prin urmare, luăm acum prin botez pârga Sfântului Duh; iar renaşterea este pentru noi începutul unei alte vieţi, pecete, talisman şi luminare. Trebuie cu toată puterea şi cu tărie să ne păstrăm pe noi înşine curaţi de lucrurile întinate, ca să nu ne întoarcem ca şi câinele la vărsătura sa şi să ne facem iarăşi pe noi înşine robii păcatului. „Credinţa fără fapte este moartă" după cum şi faptele fără credinţă. Credinţa adevărată se încearcă prin fapte. Ne botezăm în Sfânta Treime. Aceasta pentru motivul că cei care se botează au nevoie de Sfânta Treime pentru menţinerea şi dăinuirea lor şi este cu neputinţă ca să nu fie împreună unele cu altele cele trei persoane ale Sfintei Treimi, căci Sfânta Treime este nedespărţită. Primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului. Al doilea, botezul prin mare şi nori, căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spăla cu apă, ba încă îşi spăla şi hainele şi astfel intra în tabără. Al patrulea, botezul lui Ioan, care a fost introductiv şi conducea la pocăinţă pe cei botezaţi ca să creadă în Hristos. „Eu, spune Sfântul Ioan Botezătorul, vă botez cu apă, dar cel care vine în urma mea vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Aşadar, Ioan curăţeşte mai dinainte prin apă, în vederea Duhului. Al cincilea, botezul Domnului, cu care s-a botezat El însuşi. Se botează nu pentru că El a avut nevoie de curăţire, ci pentru că şi-a împropriat curăţirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor în apă", ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă, ca să sfinţească pe Botezător, ca să împlinească legea, ca să descopere taina Treimii, ca să ne dea nouă pildă şi exemplu de a ne boteza. Şi noi ne botezăm cu botezul desăvârşit al Domnului, cel prin apă şi prin Duh. Se zice că Hristos botează cu foc, pentru că a revărsat harul Duhului peste sfinţii apostoli în chipul limbilor de foc, după cum spune însuşi Domnul: „Ioan v-a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Sfântul Duh şi cu foc, nu mult după aceste zile”, sau din pricina botezului pedepsitor al focului ce va să fie. Al şaselea botez este botezul prin pocăinţă şi lacrimi, care este cu adevărat greu. Al şaptelea, botezul prin sânge şi mucenicie, cu care însuşi Hristos s-a botezat în locul nostru; ci este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se pângăreşte a doua oară cu întinăciunea. Al optulea botez şi ultimul, nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea — căci nu mai guvernează răutatea şi păcatul — iar pe de altă parte, pedepseşte necontenit. Duhul Sfânt s-a pogorât peste Hristos în formă corporală ca un porumbel şi arată pârga botezului nostru şi cinsteşte corpul. Pentru că şi acesta, adică corpul, este Dumnezeu prin îndumnezeirea lui. Încă de la început a obişnuit ca un porumbel să binevestească sfârşitul potopului. Dar peste sfinţii apostoli s-a pogorât în chip de foc. Căci El este Dumnezeu, iar „Dumnezeu este foc mistuitor”.

Botezului îi urmează ungerea cu untdelemn; el indică ungerea noastră, ne face hristoşi (=unşi) şi ne făgăduieşte, prin Duhul Sfânt, mila lui Dumnezeu, pentru că porumbelul a dus o ramură de măslin celor care au fost izbăviţi de potop. Ioan a fost botezat punând mâna pe capul dumnezeiesc al Stăpânului şi cu sângele său. Nu trebuie să se întârzie botezul, când credinţa acelora care se apropie de el a fost mărturisită prin fapte. Cel care se apropie de botez cu viclenie va fi mai degrabă pedepsit decât va folosi.