Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Atributele sau Însușirile Bisericii (TTDE, vol. I, ed. 2009, pag.313-316)

A) Unitatea: Biserica este una, deoarece Dumnezeu este unul. Trupul lui Hristos este unul, credinţa este una, Botezul este unul (Efes. 4, 4-6). Ca Trup al lui Hristos Biserica are o unitate esenţială: „Acolo unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. 18, 20). Ea este indivizibilă: oamenii pot fi înlăuntru sau în afară de Biserică dar nu pot să o distrugă sau să o împartă. Această unitate nu e asigurată de o putere juridică sau de o autoritate umană, ci de Adevăr şi de iubire. Credinţa, cultul, misiunea Bisericii pământeşti sunt exprimate în doctrine de credinţă, în Taine, în Sfânta Scriptură, în Liturghie. Toate acestea menţin unitatea ei. Biserica este pe cale, de aceea unitatea ei este şi o chemare, deoarece creştinii sunt divizaţi în condiţiile istoriei. Dar unitatea ei fundamentală nu poate să fie ruptă de timp şi de spaţiu, căci Biserica nu e limitată la cei care trăiesc acum pe pământ. Ci ea este comunitatea îngerilor, a drepţilor, a martirilor şi a sfinţilor, de totdeauna şi de pretutindeni.

B) Sfinţenia: Biserica este sfântă, adică în ea străluceşte sfinţenia Celui Care a uns poporul Său şi a făcut din acesta un neam sfânt, o casă spirituală, o preoţie sfântă (I Pt. 2, 5, 9). Sfinţenia vine de la Dumnezeu, de la Hristos - Unsul, Care a fost consacrat şi slăvit ca Domn pe cruce, şi de la Duhul Sfânt, care pune pecetea ungerii cu darul iui Dumnezeu pe toţi cei botezaţi. Templul Duhului Sfânt, Biserica este sfântă prin natura ei, deşi păcatul şi eroarea îi separă pe creştini de acest izvor de sfinţenie. Sfinţenia ei nu poate să fie umbriră de păcatele mădularelor ei, de cele personale si de cele sociale.

Biserica însăşi este obiectul rugăciunii. Creştinii cred că Biserica este sfântă, dar se şi roasă să fie sfântă. Dar numai cei care au experienţa slavei lui Dumnezeu, ca Apostolii la Cincizecime pot vorbi infailibil şi îi pot conduce şi pe alţii la aceeaşi experienţă. Biserica aceasta care este „plinătatea lui Hristos" nu o putem judeca, căci Hristos cu Biserica însăşi judecă lumea.

C) Universalitatea sau catholicitatea: Biserica este universală, sobornicească sau catholică (adică întreagă, completă, deplină) din cauza relaţiei ei cu Sfânta Treime. În fond, comunitatea eclezială (ekklesia) are ca model comuniunea Sfintei Treimi: „Acolo unde este Hristos acolo este Biserica universală” (Sfântul Ignatie, Către Smirneni 8,2). Catolicitatea ei se referă la faptul că ea are plenitudinea mijloacelor de mântuire într-o formă văzută. Fantele Apostolilor (2, 42) vorbesc de patru instituţii principale: doctrina Apostolilor, adică, mărturisirea de credinţă de la început, „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 3); cultul sacramental, în primul rând, Euharistia şi celelalte Taine: slujirea sacerdotală, primită prin punerea mâinilor si prin rugăciune în succesiune apostolică, si comuniunea frăţească.

Biserica din Ierusalim sau Bisericile înfiinţate de Apostoli (la Corint, la Roma etc), la plural, erau „catolice”, deoarece aveau elementele esenţiale ale Bisericii în deplinătatea lor (Efes. 1,23; Col. 2,10). Fără acestea, Biserica n-are identitatea ei şi nu poate împlini misiunea ei, căci Hristos însuşi a voit să aşeze acestea ca porţi de intrare în Biserică şi mijloace de mântuire (Mt 16,18; 28,20; Lc. 22,19-20). În acest sens, „în afară de Biserică nu se află mântuire ".

Există şi o chemare la universalitate, în timp şi în spaţiu, aceea de a cuprinde în Biserică toate naţiunile, rasele, culturile, limbile. Continuitatea în timp se asigură prin slujirile sacramentale (episcopatul) în succesiunea și în Tradiţia apostolică; extinderea în timp si în spaţiu se face prin misiune şi prin evanghelizare, prin predicarea Evangheliei (Rom. 8, 16; Gal. 3.26-27) şi prin celebrarea Euharistiei.

D) Apostolicitatea: Biserica e apostolică deoarece este zidită pe piatra credinţei Apostolilor: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16,16). Apostolii L-au urmat pe Hristos şi au devenit martorii Lui, primind de la El puterea să zidească Biserica istorică. Hristos însuşi conduce Biserica prin Apostolii Săi, prezenţi în succesorii lor, episcopii consacraţi prin hirotonie. Hirotonia este Taina de împărtăşire a Duhului Sfânt prin ritualul punerii mâinilor, de aceea Biserica e condusă la experienţa Adevărului. Biserica nu există pentru ea însăşi, căci ea anunţă şi prefigurează împărăţia lui Dumnezeu, în aşteptarea lui Hristos în slavă. Domnul (Kyrios) Hristos rămâne în mijlocul ei totdeauna ca Emanuel (Dumnezeu este cu noi).

Biserica – „Cetatea cea mare a Iui Dumnezeu”: îi cheamă, prin propovăduire, pe cei care se află în lume, căci în ea luminează cuvântul lui Dumnezeu, lumina tuturor celor din casă (Mt. 5,15), care luminează pe tot omul ce vine în lume (In. 1,9). Lampa nu se pune sub obroc (sub litera Legii, cercul sinagogii);

- Îi păstrează pe cei care L-au ales pe Hristos cale de mântuire, care se împărtăşesc de darurile (harismele) și de lucrările Duhului Sfânt;

- Îi cheamă din nou pe cei care suferă vreo clătinare sau vreo înstrăinare.

Eclesiologia comparată-deosebiri confesionale (TTDE, vol. I, ed. 2009, pag. 232-236)

Divergenţele dintre ecleziologia romano-catolică şi cea ortodoxă sunt cunoscute. După catolici, Biserica întreagă stă sub autoritatea episcopului de Roma, care ar avea, de drept divin, ca succesor al Apostolului Petru, o misiune pastorală universală. Papa Ioan-Paul al II-lea crede că aceasta a fost practicată în primul mileniu: „Calea Bisericii a început la Ierusalim în ziua Cincizecimii şi prin ea se dezvoltă în lume şi această epocă era centrată în jurul lui Petru şi a celor unsprezece” (FA. 2, 14).

Mărturii în favoarea primatului de putere pe care-l revendică papa. Desigur, toţi episcopii instituiţi de Apostoli sunt egali în episcopat, dar episcopul din capitala imperiului se bucura de un primat de onoare. Primatul Romei e bazat pe prestigiul Bisericii universale din Roma, nu pe personalitatea episcopului ei. Pentru patriarhii din Răsărit, acest primat era de drept imperial sau ecleziastic, dar nu de drept divin, nu implica puterea universală asupra Bisericii. Canonul al treilea al Sinodului ecumenic de la Constantinopol, din 381, este clar în această privinţă: „Episcopul de Constantinopol să aibă primatul de onoare după episcopul de Roma, deoarece Constantinopolul este Roma nouă”, „Episcopului Romei Noi i s-au atribuit aceleaşi prerogative ca aceluia al Romei Vechi”. Din textele biblice şi patristice invocate de catolici nu se poate deduce că primatul Bisericii din Roma ar avea vreo legătură cu poziţia unică a Apostolului Petru în rândul Apostolilor: „Scriptura nu zice niciun cuvânt de o putere care i-ar fi fost dată în mod particular, nici de o supremaţie pe care ar fi exercitat-o asupra Apostolilor, nici de o transmisibilitate a acestei puteri. Evanghelia, Faptele Apostolilor şi istoria Bisericii primare dau mărturie în favoarea egalităţii dintre Apostoli. Iar, baza sistemului papal este o interpretare pe care nimic nu o autorizează. Ori, pentru toţi Părinţii Bisericii Ortodoxe, făgăduinţa lui Hristos făcută Sfântului Petru: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea» (Mt. 16,18), nu este o harismă specială dată acestui apostol, ci se fondează, în mod exclusiv, pe mărturisirea divinităţii Sale.

Străină de Scripturi şi de Tradiţie este aceea este teza despre magisteriul infailibil încredinţat pontifului roman, care poate să vorbească în numele episcopilor în comuniune cu el şi poate să declare, ex cathedra, o doctrină ca revelată de Dumnezeu şi învăţată de Hristos, deci obligatorie pentru credinţă. (Catehismul catolic, p. 188-196). Aşa cum s-a mai arătat, această teză este inacceptabilă pentru ortodocşi, deoarece împarte Biserica în două cea care învaţă (episcopul şi papa) şi cea care e învăţată (laicii) şi pentru că refuză Bisericii, în totalitatea ei, harisma ei proprie: de a fi Trupul lui Hristos şi templul Duhului Sfânt, Duhul Adevărului.

Unitatis redintegratio, teoria prin care „Biserica unică a lui Hristos este prezentă în Biserica Catolică”. Decretul atribuie Bisericii romane plenitudinea mijloacelor de mântuire: „Unitatea deplină se va realiza când toţi vor participa la plenitudinea mijloacelor de mântuire pe care Hristos le-a încredinţat Bisericii Sale”. A lăsat să se înţeleagă că Biserica Ortodoxă n-are plenitudinea mijloacelor de mântuire este mai mult decât o nouă excomunicare.

Teza ecleziologică protestantă constă în aceea că Biserica este adunarea credincioşilor în jurul Cuvântului lui Dumnezeu şi al celebrării sacramentelor (Botezul şi Euharistia). Ea nu transmite mântuirea, ea o anunţă; ea nu iartă păcatele în numele lui Dumnezeu, ci ea dă mărturie că Dumnezeu iartă. Biserica voită de Hristos este cea nevăzută, de aceea nici o Biserică văzută nu poate pretinde că ea singură este Biserica lui Hristos. În ce priveşte succesiunea apostolică, aceasta constă în fidelitatea faţă de mesajul biblic, nu în continuitatea ierarhiei, fidelitate care se arată în predicarea cuvântului şi în administrarea sacramentelor. Biserica văzută este totdeauna imperfectă şi trebuie mereu să se înnoiască: „Ecclesia semper reformanda" - „Biserica trebuie să fie mereu reformată” (Jean Calvin). Nu există autoritate pentru a interpreta mesajul biblic. Tradiţia este utilă, dar nu are autoritate doctrinară absolută.

În Declaraţia comună a comisiei mixte luterano-catolice despre Biserică şi justificare se arată că cele două aspecte fundamentale ale fiinţei Bisericii sunt: Congregado fidelium şi sacramentum sclutis: „în timp ce luteranii înţeleg Biserica în mod principal ca recipient al mântuirii, în calitate de congregaţie a credincioşilor, teologia romano-catolică contemporană accentuează mai mult Biserica în calitate de mediatoare a mântuirii, ca sacrament al mântuirii.

În ce priveşte opera de mântuire a lui Dumnezeu în afară de Biserică, adică în alte religii, credinţe, filozofii şi mişcări seculare, nu există definiţie definitivă, unanimă. Trei opinii s-au exprimat:

A) Tradiţiile, scripturile sacre şi practicile celorlalte religii au o valoare proprie, deoarece arată căutarea omului spre Dumnezeu şi răspunsul Duhului;

B) Ele ar reprezenta o pregătire pentru Evanghelie, căci ascund anumite expresii ale Adevărului, Care e Hristos;

C) Religiile şi filozofiile sunt ca nişte bariere în calea venirii oamenilor la Hristos.