Icenţă,2012 N. B. Sinteze orientative realizate de studenţi. Se recomandă şi parcurgerea integrală a programei

Constituţia teandrică a Bisericii (TDO 2, ed .2003, pag 214-236)

Biserica, trupul tainic al Iui Hristos. Hristos, capul ei

Biserica este unirea a tot ceea ce există sau, cel puţin, este destinată să cuprindă tot ceea ce există: Dumnezeu şi creaţie. Astfel, ea reprezintă împlinirea planului etern a lui Dumnezeu, adică atotunitatea.

Biserica reprezintă un eu comunitar în Hristos ca „Tu” ' divin, dar în acelaşi timp eu-l ei este Hristos. În ea e eternul şi temporalul (ultimul trebuie cuprins de primul), necreatul şi creatul (ultimul destinat a fi cuprins de primul), spiritualul de toate categoriile şi materia (ultima fiind destinată spiritualizării), cerul si pământul (ultimul penetrat de cer), nespațialul si spaţialul (ultimul cuprins de primul.), eu și tu, eu și noi, noi si voi, toate acestea unite într-un „Tu" divin cuprinzător sau aflate într-o relaţie dialogică directă cu Acesta.

În Biserică toate sunt unite, dar nu îşi pierd identitatea: A se vedea pasajul semnificativ din I Cor 12. 12-27 (legăturile ce există între mădularele aceluiaşi trup).

Biserica e imanentul care are în ea transcendentul, comunitatea treimică de Persoane plină de o nesfârşită iubire fată de lume. Ea e Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate (Col 1,24). Hristos este capul Bisericii (Col 1, 18). Numind pe Hristos „cap al Bisericii", Sf. Ap. Pavel precizează că prin aceasta trapul e plinit şi hrănit în creşterea cea duhovnicească.

Hristos a devenit „capul Bisericii” prin faptul că Ipostasul divin şi-a asumat firea umană, luând ca om o poziţie centrală între oameni, Biserica devine Hristos Însuși. Această informație devine importantă deoarece Hristos, în calitate de cap, și Biserica formează astfel o unitate duhovnicească, un organism viu unitar și divin omenesc. Astfel putem spune că Hristos e Mântuitorul Bisericii sau al umanității adunate în El.

Legătura sau relația aceasta nemijlocită a fiecărui credincios cu Hristos, doar în cadrul corpului tainic al Lui, îi unește pe ei întreolaltă. Această legătură mai are rolul de a-i face pe ei biruitori peste toate puterile și pornirile care i-ar ține închiși în egoismul lor, in orizontul morții și al coruptibilității.

Fundamentul Bisericii - Fiul lui Dumnezeu cel întrupat

Prin întrupare Hristos, luând „pârga umanităţii”, a asumat trupul Bisericii, întrucât în firea omenească asumată de El a fost cuprinsă şi recapitulată toată omenirea.

Întreaga creaţie este ridicată la statura de „zidire nouă”, fiindcă se înnoieşte continuu din viața infinită si neveştejită a Cuvântului întrupat. Sf. Chiril al Alexandriei zice că: „În Hristos, ca prunc născut fără păcat, s-a făcut începutul zidirii celei noi”.

Sfinţii Părinţi nu-L văd pe Mântuitorul cap al Bisericii în mod separat prin întrupare, sau prin Răstignire, sau prin Înviere, ci prin toate acestea legate între ele. De câte ori declară pe Hristos drept cap al Bisericii, Părinţii bisericeşti înţeleg pe Hristos cel trecut cu trupul Lui prin toate aceste momente.

Prin faptul că e şi Dumnezeu adevărat, Hristos e prin aceasta e un capul care vede incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau prin mintea lui. El e deschis luminii și vieţii infinite şi pe acestea le comunică Bisericii Sale. El este în mod special capul umanității adunate în El, pentru că s-a făcut om și a înviat ca om.

E foarte important de amintit că, raţiunea capului imprimă sau modelează conform ei raţionalitatea corpului. Apoi, capul oferă trupului orientarea, o lumină ce se proiectează în jurul lui şi mult mai departe. Întreg trupul se poate mişca astfel în lumina în care se mişcă şi capul.

Tot Sf. Chirii al Alexandriei spune că „Hristos zidește Biserica cu pietre inteligibile". Aceste pietre inteligibile sunt chiar fiinţele umane înzestrate cu minte, iar minţile oamenilor sunt la fel cu mintea omenească a lui Iisus Hristos. Prin aceasta, minţile umane se pot deschide spre infinitul cel dumnezeiesc.

Hristos e Pantocratorul Bisericii într-un sens special de cum este Pantocratorul creaţiei. El menţine Biserica în Sine ca pe o realitate unitară, dar nu ca pe una impersonală, ci personală. Mai mult, Hristos stă într-un dialog nemijlocit cu fiecare mădular al Bisericii. Astfel, Biserica reprezintă un „partener simfonic” în acest dialog duhovnicesc.

Biserica, imprimată de jertfa lui Hristos. Relaţia cu Tatăl

Efortul naturii umane în Hristos face posibil efortul nostru în Biserică şi este un exemplu grăitor pentru acesta. Doar în felul acesta Hristos. Devine sau este cu adevărat „cap al Bisericii”.

Natura umană asumată de Mântuitorul trebuia să învingă, prin ascultare de voia cea dumnezeiască, afectele înrobitoare intrate în firea noastră prin păcat, inclusiv moartea, ca ultima consecinţă a acestor afecte.

Dacă renunţăm la egoismul ce ne bântuie îndelung, mărginindu-ne, şi intrăm în dialog cu Fiul lui Dumnezeu (Iisus Hristos), putem atinge starea de jertfă bineplăcută lui Dumnezeu Tatăl, iar prin aceasta ne putem sfinţi. Acelaşi Sf. Chiril al Alexandriei zice: „Căci a murit Emanuel, lărgindu-ne nouă intrarea în Sfânta Sfintelor şi deschizându-ne uşile Bisericii din ceruri, nouă, celor ce credem în El”.

În Sfânta Biserică suflă Duhul iubirii dintre Tatăl şi Fiul. Acelaşi Duh aduce şi sălăşluieşte în oameni iubirea filială faţă de Tatăl, precum şi simţirea iubirii Tatălui faţă de Fiul, iar prin Acesta, faţă de toţi cei uniţi cu El în trupul Bisericii. Noi nu trebuie să murim de moarte sângeroasă ca Hristos deoarece nu în noi se biruieşte moartea. În schimb, trebuie să renunţăm la tot felul de plăceri dăunătoare (păcate) și să sporim în săvârşirea binelui (în virtuţi). E vorba de o întărire a voinţei, de a nu mai trăi nouă („Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” la Sfânta Liturghie). Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă: „înfăţişaţi, aşadar, trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu - jertfa voastră înţelegătoare” (Rom 12.1).

Biserica pnevmatizată prin Duhul lui Hristos cel înviat

Abia odată cu Învierea şi Înălţarea, Cuvântul cel întrupat şi răstignit să Se extindă, prin Duhul Sfânt, cu trupul în toţi cei care îl primesc şi se deschid Lui, devenind din din capul virtual, capul actual al Bisericii. Conduce pe cei ce şi-L însuşesc la Înviere.

Biserică are imprimată virtutea învierii, în trupul personal al lui Hristos sălășluit în ea, în ființa celor ce o constituie ca trup tainic al Lui. Sufletele se umplu de puterea Duhului lui Hristos, Care le va face capabile la sfârșitul lumii să-și readucă trupurile le o viață incoruptibilă. Sufletele lor se umplu de puterea Duhului lui Hristos, plin de puterile trupului jertfit și înviat al lui Hristos, prin Tainele Bisericii, prin vieţuirea lor animată de Duhul lui Hristos cel jertfit și de puterea trupului Lui înviat. Iar aceasta are un efect și asupra trupului lor încă din aceasta viață, care îl va duce la înviere la sfârşitul lumii.

Propriu-zis Duhul lui Hristos cel jertfit e una cu Duhul lui Hristos cel înviat, primindu-L pe Acesta în viața de acum, și primim odată cu puterea autojertfirii și arvuna învierii. Prin viața de jertfa credincioși înaintează spre învierea lor. Biserica este locul în care se înaintează spre înviere. Putem spune că membri Bisericii înaintează spre pnevmatizarea lor și prin aceasta pe drumul spre învierea lui Hristos.

Pnevmatizarea aceasta înseamnă în același timp eliberarea sau puterea eliberării de patimile înrobitoare și de legea unei naturi care duce la coruperea definitivă a trupului. Dar înseamnă și intimitatea filială cu Tatăl. Dar zice și dumnezeiescul Pavel: Căci nu ați luat Duh de robie spre frică, ci Duh de înfiere în care strigăm: „Avva, Părinte!”. Iar pnevmatizați putem vedea cu ochii liberi slava lui Hristos cel pnevmatizat.

Biserica, și în ea fiecare mădular al ei este rugul aprins, dar nemistuit de focul inepuizabil al iubirii, adusă oamenilor în umanitatea lui Hristos.