1117.-"Orice faptă a noastră, cînd este făcută după buna
orînduială canonică, nu ne aduce nici o tulburare, ci dimpotrivă ne
apără de orice clevetire şi ne aduce bune aprecieri din partea celor ce
judecă corect. Căci cine n-ar pătimi o hotărire dreaptă făcută de
cineva? Sau cum s-ar socoti de bine şi vrednică de laudă o judecată
dreaptă şi făcută după legea canonică?".
"însă de la început era drept ca Petm să poarte demnitatea preoţească împreună cu răspunderea corespunzătoare a arhieriei (adică să fi fost hirotonisit cu vrednicie şi cu scaun eparhial), iar
dacă nu era vrednic să stea în Sfîntul Altar nu trebuia să fie hirotonisit episcop".
"Dar, poate se va părea teoseyiei tale (episcopul Antiohiei Domnus) cum că cuvîntul meu este prea aspru şi fără iubire frăţească însă, după adevănd care stă mai presus de toţi nu este aşa. Sau s-ar părea că noi protejăm pe acest bălrîn, aprobîndu-i numirea (ca episcop) însă mai bine ar fi, dacă s-ar fi ţinut seama (pe lîngă situaţia lui canonică) şi de celelalte dezvinovăţiri ale sale, fiindcă el spune, cum că el s-ar fi putut dezvinovăţi, dar nu i s-a dat nici timpul cuvenit şi nici ascultare canonică (ap.74). Astfel, actele l-ar fi arătat, ori vinovat şi vrednic de osîndă şi deci, nu ar mai fi avut dreptul să zică că e nevinovat, ori găsindu-se nevinovat şi iarăşi i s-ar fi dat proestoşia biseiicii pe care a avut-o. Dar, înlmcît nu s-a făcut nimic din toate acestea, el strigă împotriva procedurii şi zice că i s-a făcut o mare nedreptate şi că a fost scos ilegal. Apoi, mai adaugă că i s-a luat şi banii săi particulari".
"Deci, cuvioşia ta (ca mitropolit) chibzuieşte după sfintele canoane, ce este proprietatea Bisericii şi ce este proprietatea slujitorilor bisericeşti şi pe lîngă toate acestea, după cum te mgăm prin scrisoarea noastră, fă să înceteze plîngerea bătnnului. Iar dacă el ar dori poate să se judece cu cei ce l-au acuzat înaintea teoseviei tale după obiceiul canonic, fireşte, fiind de faţă şi episcopul subordonat ţie, afară de cei pe care el i-ar recuza ca suspecţi. De altfel noi nu credem că ar fi vreun preacinstit episcop, care ar avea gînd vrăjmaş fratelui său. Insă ca să se înlăture orice bănuială, care ar slăbi autoritatea judecătorească cu privire la el, spre a nu-i da prilej ca să mai zică că i s-a făcut nedreptate, nu are nici o însemifătale faptul că ar lipsi din sinod unii care sînt bănuiţi". -Sf. Chirii 1.
1118. -"Iar banii care s-au luat cu nedreptate, fiind ai lui, este drept să i se dea înapoi din două motive: Mai întîi că nu trebuie să se facă aceasta (înainte de judecată) şi al doilea, că aduce gravă nemulţumire prea cinstiţilor episcopi de pretutindeni, dacă li se va cere socoteală de toate cheltuielile pe care le fac pentm nevoile lor atît din veniturile slujbelor cît şi din alte venituri gospodăreşti căci fiecare dintre noi, la vremea cuvenită, vom da seama în faţa judecătondui hituror. Toate odoarele şi averea nemişcătoare trebuie să se păstreze ca averea neînstrăinată a Bisericii, iar iconomia cheltuielilor celor întîmplăloare să se încredinţeze celor ce în decursul vremilor ocînnuiesc dumnezeiasca preoţie", (ap. 38). -Sf. Chirii 2.
1119.-"Iar dacă unii vinovaţi sînt supuşi afurisirii ceiiîndu-se penlni
păcate şi dacă sînt catehumeni, fiind ameninţaţi de moarte, să se boteze
(dacă doresc, suspehdîndu-Ii-se pedeapsa), ca să nu plece din lumea
aceasta neîmpărtăşiţi de har, adică fără a-i face părtaşi tainelor
bisericeşti, fiindcă şi în acest caz trebuie a lucra după legile canonice
bisericeşti...". (i cc. 13; Laod. 47; Cart. 45). -Sf. Chril 5.
1120.-"Oricare cleric de va avea vreo tocmeală către altcineva,
sau călugăr, sau nu cumva să lase pe arhiereul lor şi să se ducă la
judecată mirenească, pentru că aceea este urgisire şi mustrare
arhiereului, ci întîi să caute să vadă tocmeala lor arhiereul, sau de
vor vrea amîndouă părţile, adică şi unul şi altul, de le va da
arhiereul voie, atunci să meargă la judecata mirenească şi
pedeapsă să n-aibă", -ilt, 103.
1121.-a) .„Să nu divulgăm răul spre defăimarea clericilor şi
sminteala poporului "ca să nu se împlinească ai noi cele zise: Nu fi prea
nedrept ca să nu cazi în necredinţă; penlni că toţi legiutoni şi
judecătorii judecă potrivit cu împrejurările vremurilor. Ştim că arhiereii
care calcă în picioare canoanele de buna lor voie, îşi vor da seama în
faţa judecăţii lui Dumnezeu, iar mulţimea creştinilor va avea de la
Dumnezeu răsplata evlaviei lor celei curate... Aceleaşi sfaturi vi le dau şi
eu cu privire la alte încălcări de canoane, ca să nu vă smintiţi, ci crima
încălcării să o lăsaţi pe seama lor dacă ei le încalcă de bună voie. Dacă ei
le încalcă din neştiinţă şi din sila vremurilor, aceştia vor avea ieitare
înaintea lui Dumnezeu...". -Scris. Ghen., ii, 3.
1122.-b) J'Cel ce ar voi să introducă rigurozitatea obiceiurilor Bisericii
noastre în aceste timpuri grele (sub ocupaţia otomană) ca în vremurile de
libertate creştină, acela devine vrăjmaş al creştinismului fiindcă încearcă
lucniri imposibile. Cel ce face puţin pogorămînt spre a păstra toiul, are o
judecată apostolică şi astfel îl va judeca Dumnezeu cu milă ... Astăzi
creştinismul este ca şi înainte de timpul lui Constantin ( + 337) căci n-avem
nici împărăţie, nici Biserică liberă, nici libertatea de a ne mărturisi credinţa,
ca niciodată pînă acum... Nu-i nimeni care să ne înveţe şi să înveţe şi pe
alţii, iar dragostea păstorilor care ştiu canoanele s-a răcit. Cînd este dragoste
şi ştiinţă nu trebuie a o iconomisi peritni nevoia vremurilor pe care Domnul
le-a prevăzut, că vor fi aşa de silnice încît dacă-i cu putinţă vor amăgi chiar şi
pe cei aleşi, dar numai cel ce va răbda pînă la sjîrşitse va mîntui (Matei 24). De aceea nu trebuie să ne descurajăm şi să ne tulburăm, pentru că nu mai avem libertatea slujbelor, ci mai degrab să mulţumim lui Dumnezeu că viaţa creştină dăinuieşte în multe părţi ale lumii şi la toate neamurile şi limbile, înfnintînd ispitele. Toate acestea nu trebuie să ne zdruncine credinţa, ci să fim gata chiar şi a muri de va fi nevoieGhcn. II, 4.
-c). -."Creştinii mor muceniceşte în răsărit şi apus pentru credinţa lui Iisus şi sufăr chinuri mari, iar noi ne vom întrista sau vom pedepsi pe cineva fiindcă am uitat numărul pericopei evanghelice ce vine la rînd şi în loc de a şaptea a citit pe a zecea? Sau a cîntatpe un alt glas din octoih, adică, în loc de întîiul glas, a cîntat pe al doilea? De aceea vă sfătuiesc să le ţineţi pe toate şi să le faceţi cu bună judecată, înlăturind orice sminteală întru noi monahii şi preoţii, pentru ca să nu fie vătămare şi smuitealăpentru rîvna şi evlavia creştinilor mireru". -Scris. Ghcn. II, 5.
-d). JDe aceea, să nu vă despărţiţi şi economia patriarhului să n-o osîndit} pe care vremurile o impun ... ci să fiţi atenţi doar, numai ca ei să fie ortodocşi şi să nu înveţe dogme greşite, contrare dreptei creanţe şi nici să nu lilu/ghisească cu ereticii. Iar at privire la neştiinţa lor, la răutatea l/upului care-i apasă, sînt de iertat, iar despre hotărîrile lorgeşite îşi vor da seama înaintea lui Dumnezeu. Voi să vă faceţi pe deplin datoria faţă de ei pentru evlavia ce-o aveţi faţă de Dumnezeu ... Iar dacă ar veni cineva străin şi v-ar îndemna la răzvrătire Să-l alungaţi' ~ Scris. Ghcnadie II, 6.
-"înţelepţii în cele dumnezeieşti, zic că sînt trei dreptăţi: omenească, îngerească şi dumnezeiască. Cea omenească zic că este împărţire egală şi cinstită a lucrurilor văzute ale lumii; cea îngerească, împărtăşirea îmbelşugată a cunoştinţei dumnezeieşti; iar cea dumnezeiască spun că stă în a suferi pentru cei păcătoşi". -Filoc. II. p. 213,11.
CXVII.
JURĂMÎNTUL<
1126. -Dumnezeu este adevărul absolut (loan 14, 6) şi pe adevărul lui Dumnezeu trebuie să se întemeieze orice dreptate trebuitoare relaţiilor dintre creştini. Jurămîntul este un act de slujire lui Dumnezeu (Fac. 14,22-24) şi foloseşte pentru a stabili adevărul între oameni (Deut. 6,12; 111 Regi 8, 31). Dumnezeu este lăudat cînd omul se jură întru numele lui (Ixv. 5,1; Ier. 4,2), însă este un mare păcat cînd cineva jură strîmb în numele Domnului (Lev. 6, 3; 19, 12). "Dacă vei jura: Viu este Domnul, întm adevăr, cu mare chibzuială şi dreptate, atunci neamurile vor fi binecuvîntate şi se vor lăuda întm El (Ier. 4, 2). Idealul vieţii creştine este ca minciuna să dispară şi să nu mai fie nevoie de jurămînt (Matei 5, 33-37). însă păcatele noastre fac ca jurămîntul să fîe un criteriu al stabilirii adevărului şi al dreptăţii" (Ev. 6, 16; Matei 26, 6 ; Filip. 1, 8; Apost. 52; V. Făgăduinţele).
-"Omul lui Dumnezeu adică creştinul, nu trebuie să se jure nici pe soare, nici pe lună, nici pe stele, nici pe cer sau pe pămînt... căci Dascălul nostm ne-a pomncit ca să nu jurăm, ci cuvîntul nostm să fie mai vrednic de credinţă decît jurămîntul. Nici pe cer, că este nelegiuire păgînească, nici pe Ierusalim sau pe templul Domnului sau pe Altar, pe jertfa sau aund templului, sau pe capul nostru, că aceasta este făţărnicie iudaică, ci pe creştini Elîipovătuieşte ca, cuvîntul lor să fie da, daşinu, nu, iar ce este mai mult decît aceasta este de la cel rău. (Matei 5,22-27) Cu atît sînt mai vinovaţi cei ce se jură pe neadevăr". -Const. Ap. v,12.
-"Pe cei ce se jură cu jurăminte păgîneşti (tăgăduind adevărul) canonul (Sf.Vasile 81, 82) îi supune canonisirilor, iar noi hotărîm pentru aceştia afurisirea". -VI, ec. 94.
-"Ne-ai întrebat (Amtilohie) în privinţa prezbitenilui Vianor (care a jurat în faţa ctitoriului Bisericii că nu va mai sluji acolo ca preot), dacă se mai poate primi în cler în unna jurămînlului. Eu ştiu că s-a dat un decret obştesc pentm toţi clericii din Antiohia care au jurat împreună cu el, ca ei să se îndepărteze de adunările publice (ca să nu facă sminteală neştiind pocăinţa lor) iar în particular (în locuri unde sînt necunoscuţi) pot să lucreze cele ale preoţiei. Lui Vianor i se poate da voie să slujească, întnicîl nu mai este în Antiohia ci în Iconia unde precum ne-ai scris, deja s-a mutat să locuiască. Deci, acest bărbat poale fi primit la slujbă cerîndu-se de evlavia ta să se pocăiască de jurămîntul făcut cu înlesnire, în faţa unui om necredincios nepulînd suferi ameninţarea acelei mici primejdii" (politico-sociale). -Sf.Vasile 17.
-"Se cuvine a se administra tratament deosebit conducătorilor, cam se jură să facă rău supuşilorlor. Vindecarea acestora este de douăfelwv mai întîi să fie învăţaţi a nu se mai jura lesne, al doilea să nu stăruie în jurămîntul rău făcut. Drept aceea, cel ce s-a jurat să facă rău cuiva, acela să se pocăiască pentru neclubzuinţa jiuămînlului; să nu caute să-şi susţină răutatea pe motivul respectării jiirămîntului. Nici lui Irod nu i-a folosit respectarea jurămîntului, făcîndu-se ucigaş al proorocului, ca să nu-şi calce jurămînhil (Matei 14, 9). în general jurămîntul din iniţiativa proprie este oprit şi cu aăt mai mult se opreşte cel făcut cu răutate. Deci cel ce s-a jurat rău trebuie să se pocăiască, iar să tui se silească a-şi împlini jurămîntul nelegiuit Să se cerceteze mai bine nelegiuirea. Dacă s-ar jura cineva să scoată ochii fratelui său, oare ar fi bine să se facă una ca aceasta? Dacă cineva ar jura să ucidă? Dacă cineva ar jura să calce o ponincă a lui Dumnezeu? "Juratu-m-am ca să păzesc poruncile dreptăţii tale" (Ps. 118, 106). Şi după cum trebuie a păzipomncile cu judecată hotărîtoare, tot aşa se cade ca în tot chipul să se nimicească şi stîrpeascăpăcatuf. -Sf.Vasile. 29.
-"Călcătond de jurămînt (sperjurul) va fi oprit şus£_anL^ de la împărtăşanie, doi ani plîngînd, trei ani ascultînd, patru îngenunchind, un an stînd împreună cu ceilalţi credincioşi (c.56) şi apoi se va învrednici de Sf.împărtăşanie". -Sf. Vasile 64.
-"Călcătorul de jurămînt (sperjurul) dacă păcatul a fost făcut din constringere, sînt supuşi la canonisiri mai uşoare, primindu-se la împărtăşanie după şase ani. Cei ce şi-au vîndut credinţa lor fără constringere, doi ani să se tîngiuască, doi ani să asculte, cinci să îngenunche şi alţi doi să stea la mgăciune şi după pocăinţa trebuitoare (de 10 ani) să se primească la împărtăşania trupului lui Hristos". -Sf.Vasile 82.
-"Sf. Vasile 82, hotărăşte ca cei ce prin constringere jură strimb, să fie înlăUiraţi din comuniune şase ani, iar pe cei fără constringere să fie înlăturaţi zece ani. Noi socotim ca aceştia să se scoată din comuniune un an, numai dacă vor mînca după ceasul al nouălea din zi (seara) mîncare de postuscată şivorface zilnic cîte 250de metanii". -I.Post.45.
"Cei ce jură strimb să ia bunurile alttua, acela de va lua canon n-are vindecare a se ierta fără numai pînă se va întoarce să dea asupreala (lucrul luat) pentm care a făcut jurămînt strimb şi a luat. Atunci de o va da, se canoniseşte trei ani să nu se cuminice şi să facă post şi metanii şi milostenii ca să i se facă de dînsul milă lui Hristos să-^ ierte de jurămîntul ce a jurat strimb şi s-a lepădat de dînsul. Pentm că zice dumnezeiescul Grigore Bogoslovul: cine va jura strîmb acela de Dumnezeu se leapădă". -ILT,372.
1135.-"PreoUd să nu se jure, fieşte-ce jurămînt nici mic, nici
mare, nici cu voie, nici fără voie) iar de va face aceasta, să se scoată
din preoţie". -PBG. 101.
CXVIII. LAUDA
-Lauda de sine numai atunci este îngăduită cînd omul este deznădăjduit sau calomniat şi să-şi menţină echilibrul în viaţă (II Cor. 11, 18; 12, 6). Creştinul înţelept să nu se laude cu înţelepciunea sa, cel tare să nu se laude cu tăria lui, cel bogat să nu se laude cu bogăţia lui, ci tot cel ce se laudă se poate lăuda cînd cunoaşte pe Domnul, dreptatea şi judecata pe pămînt (Ier. 23-24). Nu cel ce se laudă singur va fi îndreptăţit ci numai acel pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10,18). "Vai de omul al cănii nume este mai mare decît faptele sale". -Pateric p. 220.
-Este îngăduit a lăuda sincer şi cu dreptate pe aproapele pentru a-l încuraja spre faptă bună a legăturilor de colaborare frăţească. însă a-l lăuda pe nedrept, cu gînd viclean şi linguşitor este un păcat mare, căci îi otrăveşti sufletul, mai ales dacă este om slab sufleteşte. "Astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, ci pîntecelui lor şi prin vorbiri dulci şi amăgitoare le înşală inimile celor lesne crezători"'(Rom.VI, 18). Mulţi dintre oamenii Bisericii sînt dispuşi să laude fără prea mult discernămînt duhovnicesc şi astfel, seamănă păcatul mîndriei care ruinează viaţa duhovnicească a fraţilor lor cei întru Hristos. Lauda în treburile duhovniceşti se cuvine a fi folosită cu multă grijă şi bine măsurată, pentru ca ea să fie aducătoare de folos bineplăcut lui Dumnezeu (I. llrisostom -l Timotei Om. III; Evrei Om. 17).
CXIX. LĂCOMIA
1138. -în urma păcatului strămoşesc trebuinţele omului sînt nesfîrşite şi poftele sînt nenumărate şi astfel, toate acestea tind spre lăcomia cea nepotolită. Omul este stăpînit lăuntric de poftele mîncării, băuturii şi a poftelor trupeşti, iar în afară, de lăcomia-îmbrăcămintei luxoase, de averi şi de bani, precum şi de trufia vieţii sociale de a stăpîni peste alţii. Tendinţele către ele nu constituie un păcat, însă îndată ce ele sînt primite de sufletul care face din ele o dogmă, lipindu-şi inima de ele, lăcomia devine un păcat de moarte şi izvor al tuturor nelegiuirilor (I Tim. 6,10). Pentru unul ca acesta a zis Domnul că mai lesne va intra cămila prin urechile acului, decît bogatul întru împărăţia lui Dumnezeu (Matei
19, 24). "Luaţi dar seamă la voi înşivă ca nu cumva să se îngreuneze inimile voastre cu lăcomia mîncării şi a băuturii şi cu îngrijirile vieţii acesteia şi astfel să vie peste voi, ziua aceea fără de veste" (Luca 2, 9; I Cor, 6, 10, 12; Efes. 5,18; Filip. 3,18; V. Dobînda, Simonia).
-"Apostolul Pavel, ca drept canon către Efeseni sau către clericii de prehdindenea, le spune clar: Argint sau aur sau haine n-am poftit de la nimeni, toate făcîndu-le pentm ca şi voi să vă osteniţi şi să ajutaţi pe cei neputincioşi, luînd aminte că mâi fericit este a da decît a lua (Fapte 20, 32-33). De la aceasta învăţîndu-ne şi noi hotărim ca episcopul să nu urmărească cîştigul mîrşav, luînd ca motiv speranţa întru păcate (de binefacere) şi să ceară aur, argint sau altceva de la episcopii, clericii sau monahii supuşi lui, căci Apostolul zice: Nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu o vor vedea (I Cor. 6, 9) şi copiii nu sînt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii (ll Cor. 12, 14). Deci, dadă se va afla cineva că pentru stoarcerea de aur sau pentm altceva, sau pentru vreo patimă a sa, opreşte de la liturghie sau afuriseşte pe vreunul din clericii supuşi lui, sau închide vreo sfîntă Biserică, oprind a se face slujbe, descărcîndu-şi nebunia asupra lucrului nesimţitor, devenind el însuşi neştiutor, (în cele ale misiunii sale de arhiereu), se va supune aceleaşi soarte (pedepsitoare) şi se va întoarce răutatea lui la capul lui (Ps.7, 17) ca C(J ce a călcat poruncile lui Dumnezeu şi aşezămintele apostolice (29). Căci şi Apostolul Petru zice : Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în grija voastră, îndrumînd-o cu voie bună, nu cu silnicie, ci cu osîrdie şi nu după poftele cîştigului mîrşav, nu ca şi cînd aţi fi stăpîni (lumeşti) peste cler, ci pildă bună făcîndu-vă Uirmei, iar cînd se va arăta Arhiepiscopul vostni Hristos, veţi lua cununa slavei celei neveştejite" (I Petru 3, 2.-4). -VII ec. 4.
-"Patima lăcomieipîntecelui omoară, zice puii dumnezeieşti ai virtuţilor. Dar şi pe ea o omoară hand credinţei şi ascultarea poruncilor dumnezeieşti prin raţiunea umplută de cunoştinţă". -Filoc. III, p. 459,59.
cxx.
LEGILE
1141.-Potrivit cu planul de creare a lumii, Dumnezeu a făcut
mai întîi legile după care a creat realitatea marelui univers
nevăzut şi văzut precum şi pămîntul cu toate legile fizico-chimiee, biologice-naturale. Toate aceste legi se găsesc armonizate şi în micul univers al fiinţei omului la care se mai adugă în plus şi legile morale naturale, care cer a fi completate cu alte legi superioare ale revelaţiei cereşti (Rom. 1,18-25; 2,14-18). Deci, legile de orice soi îşi au izvorul în voinţa cea veşnică a lui Dumnezeu ca făcător, providenţiator şi drept răsplâtitor. (Prov. 8,15). Legile ştiinţifice sînt semănate în natura înconjurătoare de unde omul este dator să Ie culeagă şi să le folosească spre desăvîrşirea sa întru a colabora prin muncă cu Dumnezeu (Ps. 81,6).
1142.-Legile dogmatice şi morale sînt date prin revelaţie şi
primite de lume prin educaţia omenirii în decursul timpului şi
depozitate în Sfîntă Scriptură şi Sf.Tradiţie şi încredinţate
Bisericii călăuzită de Duhul Sfînt (loan 16, 7-13). Biserica, prin
sinoadele ei, ne-a lăsat legi călăuzitoare în fruntea cărora stau
canoanele, de care trebuie să asculte orice cleric sau mirean, care
voieşte să Se mîntuiască, fiindcă "cine n-are Biserica de mamă,
n-are pe Dumnezeu de Tată" (Sf.Ciprian, Despre Biserică; Matei 19, 28; loan 20, 21; F. Ap. 15,28).
-Legile civile îşi au temeiul în legea morală naturală turnată de Dumnezeu în tirea omului odată cu plămădirea lui şi care s-a îmbunătăţit şi îmbogăţit cu ajutorul experienţei adevărurilor revelate ale Bisericii, indiferent de concepţia socială a insului şi a statului, fiindcă adevărurile evanghelice plutesc ca în văzduh, devenind astfel, un bun comun al întregii omeniri (I Cor. 1, 2). Scopul legii este pacea şi dragostea desăvîrşirii pentru toate fiinţele omeneşti, întru slava lui Dumnezeu (Matei 22, 37-40; Rom. 13, 8-10; Gal. 5,14; Iacob 2, 8-10).
-Toate legile de orice fel, care îşi au izvorul în voinţa Iui Dumnezeu, obligă pe om să Ie cunoască (loan 17,3) şi să le aplice în viaţa lui (Lev. 18, 4; Deut 4, 1-6; 6, 3; 15, 5; 27-10; 32-46; Matei 19, 7). Cunoaşterea fără înţelepciunea aplicării în viaţă nu foloseşte, ci mai greu osîndeşte pe cel ce umple văzduhul cu cuvintele predicii, iar el nici cu degetul nu se atinge spre a le împlini (Luca 12,47; loan 9, 41; 15, 22; Iacob 4, 17; I Cor. 1, 16-20). împlinirea legii cere efort şi credinţă tare fiindcă orice fel de lege îngrădeşte libertatea omului rău aplicată în viaţă, şi-i face pe oameni, chiar şi fără voia lor, sji-şi armonizeze acţiunile lor bune întru a colabora spre binele fiecărui om în parte, al societăţii şi spre slava lui Dumnezeu. Extensiunile legilor sociale au putere numai în această lume, iar cele religioase depăşesc lumea şi se urcă pînă dincolo de cele pâmînteşti (Matei 11,12; 30). Călcătorii de lege şi dispreţuitorii ei vor avea parte în lumea aceasta de blestem, iar în cealaltă de osîndă veşnică, (Deut. 28,15-68) cînd vor fi judecaţi după legea pe care au cunoscut-o şi au primit-o în conştiinţă, făcînd-o ca a lor (ioan 12,48; Rom. 2, 12-16; Iacob 2, 10). Ea cere a fi împlinită fără adaosuri sau Scăderi viclene (Deut. 4, 2; 12, 32; Prov. 30, 6; Apoc. 22, 18-19).
-Tar legi negenerale sînt: cea naturală, cea scrisă şi cea a hanilui. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă, fiecare din aceste legi crează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se afă sub puterea ei (45). De pildă legea naturală, cînd raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înmdiţi şi de acelaşi neam, întnicît firea însăşi ne învaţă să ajutăm pe cei ce au lipsă şi să vrem tuturora acelaşi lucni pe care şi-l doreşte fiecare să-i fîe făcut de alţii (46). Aceasta ne-a spus-o însuşi Domnul, zicînd: "Cîte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea" (Matei 17, 12; Luca 6, 36). -Filoc. III, p. 410, 64.
-"Cel ce înţelege că e pomncă de la Dumnezeu să se desfăteze tnipeşte după lege, (biologică) primeşte cu bucurie lăcomia pîntecelui, ca pe un dar dumnezeiesc spre împreună vieţuire şi din ea naşte modurile a tot felul de păcate ce întinează prin rea întrebuinţare lucrarea simţurilor". -Filoc. III, p. 451,10.
-"Priveşte cum pierde legea pe cei ce o înţeleg tnipeşte convingîndu-i să slujească făpturii în locul Făcătondui şi să-şi închipuie că cele făcute pentm ei, sînt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel penlni care au fost creaţi, ei să nu-L cunoască" (Rom. l,
