Ieromonah Nicodim Saehelctoe

998. -"La Liturghie nu numai cei vii, ci şi cei morţi se împărtăşesc
duhpvniceşte şi nevăzut, după făgăduinţa Domnului (Luca 14,15; 22,30;
Matei 7,11) căci şi sufletele celor adonniţi au pe Preotul cel veşnic, Carele
le face toate acestea şi care împarte şi acelora dintre cei vii, care se
împărtăşesc cu adevărat. Căci nu toţi cei cărora le dă preotul se
împărtăşesc cu adevărat, ci numai aceia care le dă însuşi Hristos.
Căci preotul împărtăşeşte într-adevăr pe toţi cei ce vin la împărtăşire.
Hristos însă, numai pe cei vrednici de împărtăşire. De aici se vede că
săvîrşitond tainei şi sfinţitoml sufletelor, atît ale viilor cît şi ale
morţilor este numai Mîntuitond însuşi". N. Cabasila, TDL, XLII.

999. 
     -"Preotul n-are voie să primească plată pentru Sfînta împărtăşanie şi nici să o trimită celor bolnavi, prin cîntăreţ sau altcineva, ca să nu fie pedepsit cu afurisirea". Trebnic p. 526.
     
1000. 
      -"Cel ameninţat de moarte, dacă este spovedit, şi el doreşte să primească sfiita împărtăşanie, poate s-o primească şi după ce a mîncat". -Trebnic p. 527.
      

CIX. ÎNDRĂCIREA

1001. 
      -îndrăcirea este o boală în primul rînd de natură spirituală dar care poate deveni şi trupească, adică psihotlzică. Diavolul nu se poate atinge de om fără voia lui Dumnezeu şi numai în măsura în care i se îngăduie (Iov. 1,6-12; 2,2-8). El lucrează prin oamenii răi (Iov. 2, 9-10; III Reg. 22, 20-23; Ioan 4, 41). în Evanghelie se face deosebire între îndrăciţi, lunatici, epileptici (Matei 4,4,24). Diavolul se atinge de om în diferite forme; îi ia avutul care este prelungirea vieţii ca la Iov; îl loveşte cu boala vrajbei şi a duşmăniei (Jud. 9, 23; I Regi 16,14; 18-10), el răneşte trupeşte pe om ca pe Iov; se atinge de sănătatea sufletului ca la Saul. Adevărata îndrăcire se manifestă cînd diavolul răneşte şi trupul şi sufletul în proporţii diferite aşa cum se constată în Scriptură (I Cor. 21, 1; II Regi 24, 1; Zah. 3, 1-2; Matei 8, 26-32; 17, 14-18; Marcu 1 23-26; 7, 25-30; Luca 8, 27-32; 9,23-42; 11,14; 3,11-13; F. Ap. 16,16).
      
1002. 
      -îndrăcirea are mai multe înfăţişări şi variate lucrări. Diavolul poate să insulte oricărui om gînduri rele şi să-l pună în situaţie de a păcătui (Fac. 3, 1-7; Matei 4, 7-12; II Cor. 11, 3-4; Efes. 4, 14; 6, 6-12; II Petru 3,17). Omul care se învoieşte cu păcatul şi-I cultivă cu ştiinţa şi cu voinţa, contrar legilor Domnului, ajunge să i se stăpînească mintea şi faptele pînă Ia pierzare ca şi vrăjitorii (Iov. 8,
      

44; Ex. 7, 22; F. Ap. l, 10; I Tim. 3, 7). Omul care ajunge să fie posedat de diavolul, sub diferite forme huleşte pe Dumnezeu şi cele sfinte (Marcu I, 23-27; Luca 8, 27-37), care nu poate fi primit la nici-o taină a Bisericii (Cartag. 18; Timotei 2, 3-13) decît la rugăciunile Sfîntului Vasile (Luca 11, 24-26; Marcu 9,17-29). Sînt cazuri de slobozire a ispitei diavolului, orînduite de providenţă ca să preîntâmpine alte păcate mai mari, iar omul rămîne mai mult sau mai puţin evlavios (Luca 19,14- 23; 13,16; II Cor. 12, 7; Tim. canon 2, 3, 4,15).

1003. -Biserica osîndeşte pe cei ce se prefac că sînt îndrăciţi (VI ec. 60). Pentru vindecarea îndrăciţilor, pe lîngă rugăciunile Bisericii se recomandă şi doctorii trupeşti căci şi ele sînt de Ia Dumnezeu. Cel ce se vindecă poate fi chiar hirotonit (Apost. 79) prin asemănarea cu Măria Magdalena din care s-a scos şapte draci (Marcu 16, 9; Luca 8, 2-3).

cx.

ÎNFRÎNAREA

1004. 
      -înfrînarea statornică este temelia moralei creştine, dar nu orice înfrînare, ci numai aceea închinată Domnului şi împlinită cu înţelepciune după dreptatea legii lui Dumnezeu. Toată făptura este bună şi vrednică de a fi folosită de om, dar nu toţi oamenii sînt făcuţi pentru lucrurile din lume. "Toate-mi sînt slobode dar nu toate-mi sînt de folos" de aceea creştinul "care se foloseşte de lumea aceasta trebuie să fie ca şi cum s-ar folosi de ea, căci chipul lumii acesteia trece" (I Cor.7, 31; I Tim. 4, 4; Tit. l, 15; Rom. 14, 14). îndeosebi clericii ca şi apostolii odinioară, trebuie să fie pildă de înfrînare (VI ec. i2, 13, 30; VII ec. 18) spre slava lui Dumnezeu, folosul aproapelui şi mîntuirea lor înşişi (F. Ap. 20, 34-34; I Cor. 9, 12-27; Tit 1, 7; 2, 6; I Petru 1, 6-13; A. 7, 5, 8).
      
1005. 
      -Bătrînii şi bolnavii care şi-au ostenit trupul cu înfrînarea în tinereţe, pot să-şi uşureze întreţinerea cu alimentaţie mai bună, fiindcă înfrînarea recomandată de Biserică, nu omoară oamenii, ci păcate şi acolo unde păcatul a slăbit şi înfrînarea ne îndulceşte, iar hrana bună se socoteşte ca o doctorie folosită în numele 'Domnului (Rom. 14, 6-8). Cei scrupuloşi şi neînţelegători în iconomia înfrînării, trebuie să se supună sfaturilor duhovnicului. Cei hrăniţi cu duhul slavei deşarte, care nu ascultă şi astfel se istovesc spre a lor pagubă trupească şi sufletească, trebuie să ştie că singuri se sinucid şi-şi vor da seama înaintea Domnului, că n-au mers pe calea cea împărătească a sfintei Biserici, ca nişte neascultători (Tit. 1,15-16; Rom. 14, 14).
      

1006. -"Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon sau orice alt
cleric s-ar înfrîna de la căsătorie, de la carne şi vin, nu
pentru înfrînarea închinată Domnului, ci din scîrbă, uitînd
că toate sînt bune foarte, că Dumnezeu a făcut pe bărbat şi
pe femeie şi bîrfind ar huli făptura, ori să se îndrepteze ori
să se caterisească şi să se afurisească; tot aşa şi mireanul".

-Apost. 51.

1007. 
      -"Dacă vreun episcop, prezbiter sau diacon în zile de sărbătoare nu gustă din carne şi din vin, din scîrbă iar nu din înfrînare, să se caterisească ca unul care are conştiinţa vătămată şi dă multora prilej de sminteală". -Apost. 53.
      
1008. 
      -"Prezbiterii şi diaconii care slujesc în cler şi se înfrînează de la carne, sinodul a hotărit ca la agape ei să guste din ea şi apoi în viaţa lor particulară să se înfrîneze. Iar de nu vor voi să guste nici din verdeţurile gătite cu carnea şi astfel, nu vor să se supună acestui canon, să înceteze din slujbă". -Ancira 14.
      
1009. 
      -"Dacă cineva prihăneşte nunta şi defăima pe femeia care se culcă cu bărbatul ei, fiind credincioasă şi evlavioasă şi ar urî-o sau defăima-o ca şi cum n-ar putea să se mîntuiască, să fie anatema". -Gangra l.
      
1010. 
      -"Dacă cineva ar osîndi pe cel ce cu evlavie şi credinţă mănîncă carne, afară de sînge, de jertfe idoleşti şi de sugrumat (F. Ap. 15, 29) ca şi cum acesta n-ar avea nădejdea mîntuirii, să fie anatema". -Gangra 2.
      

1011. -"Dacă cineva din scîrbă şi din dispreţ ar defăima
sărbătorile mucenicilor sau Liturghiile şi pomenirile ce se fac cu
acest prilej, să fie anatema". -Gangra 20.

.ClOlz) -"îjjză_j£riemji£Jisţ£^ ce vor să trăiască în

ăl££Z^Jnfjinării_în Biserica Domnului, după'lnvăţătura Sxriplimh ci a opri pe Eustaţieni, care sub molîvul ascezei se mîrtdresc ridicîndu-se deasupra celor ce vieţuiesc în simplitate

şi introduc scorniri potrivnice Scripturilor şi canoanelor bisericeşti".

"Deci cu adevărat, noi admirăm fecioria cea smerită şi înfrînarea cea evlavioasă şi cu cinstire de Dumnezeu o aprobăm. Lăudăm şi îndepărtarea cea smerită de lucrurile cele lumeşti. Cinstim căsătoria cea curată a nunţii. Nu defăimăm nici averea cea cîştigată cu dreptate, unită cu facere de bine. Lăudăm îmbrăcămintea cea simplă, folosită* numai pentru nevoile trupului, iar de la năzuinţele spre îmbrăcăminte moale şi luxoasă ne întoarcem. Cinstim casele lui Dumnezeu (bisericile) şi aprobăm adunările care se fac în ele ca fiind sfinte şi folositoare. Nu mărginim evlavia (creştină) numai la o casă, ci o cinstim în toate locurile unde s-au zidit Biserici în numele lui Dumnezeu. Aprobăm adunările care se fac în Biserica lui Dumnezeu spre folosul poporului. Fericim facerile de bine ale fraţilor care se fac săracilor după predania Bisericii. In scurt, ne rugăm Domnului ca cele predate Bisericii după dumnezeieştile Scripturi şi predaniile Apostolilor, dorim să se constituie în Biserica Domnului". -Gangra 21.

1013. -..."S-au examinat condiţiile înfrînării şi castităţii şi se
hotărăşte, ca cele trei trepte împreunate prin legătura curăţiei de
la hirotonie, episcop, prezbiter şi diacon precum şi laicii
slujitori să fie cu totul înfrînaţi, ca să poată primi ceea ce ar
cere de la Dumnezeu. De asemenea şi noi să ţinem ceea ce ni
s-a transmis prin Apostoli şi ni s-a păstrat în vechime". -Cart. 3.

1014. 
      -..."Să se hotărască ca episcopul , prezbitend şi diaconul şi toţi cei ce se ating de cele sfinte să fie păzitori ai înfrînării şi să se abţină de la femei". -Cart. 4.
      
1015. 
      -"Hotărîm ... înfrînarea unor clerici de la soţiile lor cu excepţia citeţilor, ceea ce s-a întărit în diferite sinoade, ca atât ipodiaconii care se ating de Sfintele Taine, cît şi diaconii, prezbiterii şi episcopii să se înfrîneze de la soţii în anumite timpuri, ca să fie ca şi cum nu le-ar avea (I Cor. 7, 29), căci altfel se vor scoate din slujba bisericească. Ceilalţi clerici inferiori să nu fie siliţi la aceasta decît numai la o vîrsta înaintată. Sinodul întreg a zis: întărim cele spuse ... ca fiind sfinte şi plăcute lui Dumnezeu". -Cart. 25.
      

1016. -"S-au răspîndit ştiri că unii clerici nu se reţin de la soţiile lor, la timpuri determinate. Şi dacă nu fac aceasta, să se scoată din starea bisericească; ceilalţi clerici inferiori să nu se constrîngă de la aceasta, ci trebuie să se păstreze obiceiul fiecărei Biserici". -Cart.70.

(^f0T7~?)-"Iar de se va afla vreun preot care să se lepede de nuntă, sau de carne sau de vin, nu pentru înfrînare, ci pentru urîciunea lor, acela să se îndrepteze sau să i se ia dand... Iar de se vor părăsi de toate acestea pentm dumnezeiască tocmeală şi pentru smerenia şi pentm traiul unei vieţi înfrînate, pe aceia să nu-i urgisească nimeni, căci mulţi călugări în bogaţi ani au ţinut, care nici brînză, nici ouă n-au mîncat, nici vin n-au băut". -ILT, 100.

1018. 
      -"Oi adevărat că mînăstirile sînt case de plingere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este singurătate, unde nu se vede nici rîs, nici o îmbulzeală de locuri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pămîntul gol, unde toate sînt curate de fum, de fripturi, de came şi sîngiuiri, de vuete, de tulburări şi de multe supărări". -Sf. Ioan llrisostom I Tim. Omilia XV.
      
1019. 
      -"Iar rînduiala vieţii monahiceşti..., zice stareţul Paisie de la Neamţ, se înclupuieşte şi se aseamănă petrecerii din rai şi se supune voii celei desăvîrşite a lui Dumnezeu. Acolo atunci nu a fost mîncare de carne... Dar dacă cineva, de_de[ăJniâlU^e-P^Q!i£^e'l sfătuiesc pe dînsul a mînca carne... se ruşinează, ruşinează-se_umdj:a acesta şi de cinstitul chip al călugăriei, căci amîndouă sînt unjtcu^aljajnjugate". -ACA, 1917, p. 3505627
      
1020. 
      -"Zis-a un bătrîn: Dacă eşti tînăr, fugi de vin ca de şarpe şi de vei fi silit la adunare să bei, puţin bînd încetează. Şi măcar de te vor jura pe tine, cei ce tejxu chemat să nu iei anunţe la jurămintele lor\Că de multe ori satana sileşte pe moiialuy\ poate şi bătrîni fiind ei, ca să silească pe~cetTtneri tă băutură de vin şi la mîncarea cea niultă; ci, să nu te pleci lor că viniil şi f^eJ^llcd^esP^art P^e călugări de Dumnezeu,". -Pateric, p. 306.
      

1021. -"Amestecă înfrînarea cu (^unplîtâţea) şi însoţeşte
adevărul ci(^ment^cu^ela~r^ şi te veivedeaTşezînd la masă cu
areptatea, cu care la masă doreşte să se adune oricare altă vi/tute". -Filoc. IV, p. 287, 45.

-"Primul bine este a nu greşi în nimic; al doilea a nu ascunde de ruşine greşeala ta, nici a le făli cu ea. Ci mai bine să (e smereşti şi să te învinovăţeşti tu însuţi, împreună cu cel ce te învinovăţeşte şi să primeşti cu bucurie certarea, neîntîmplîndu-se aceasta, lot ce aduci Iui Dumnezeu e fără valoare". -Filoc. IV. p. 288, 48.

1023. 
      -"Mulţi se urcă pe crucea relei pătimiri, dar puţini primesc şi piroanele ei. Căci mulţi se supun ostenelilor şi necazurilor celor de bună voie, dar celor cejjnjiJgră^voQ nu se supun decît cei ce au murit cu desăvîrşire lumii acesteia şi odihnei din ea". -Filoc. IV, p. 321. 239.
      
1024. 
      -"Cu privire la obiecţia encratiţilor (sectă rigoristă) cum că nici noi nu mîncăm toate (felurile de carne), să li se răspundă ... că la noi se socoteşte carnea ca şi verdeţurile, însă noi facem deosebire între verdeţurile folositoare şi nefolositoare. Verdeaţă este şi cucuta căreia i se aseamănă carnea de vultur; însă cel ce are minte, după cum n-ar mînca nebu/^ariţă, tot aşa n-ar mînca nici carnea de dine, afară de împrejurări primejdioase. Aşa că cel ce mănîncă carne (bună ca şi verdeţurile bune), nu păcătuieşte". -Sf. Vasile 86.
      
1025. 
      -"înjurăturile de cele sfinte sînt o ierosilie, o hulă adusă lui Dumnezeu ca şi fiara din Apocalipsă (13,5). Ele dau pe faţă un suflet spurcat, fiindcă sînt produsul "inimii din care gin duri le cele rele, curviile, preacurviile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile , înşelăciunile, poftele ruşinoase, hulele, trufia şi nebunia" (Marcu 7, 21-22). înjurăturile de cele sfinte, fiind un păcat împotriva Duhului Sfînt nu se vor ierta nici în veacul de acum (de
      

duhovnic) şi nici ÎIÎ cel ce va Să vie" (de Dumnezeu Marcu 3,

28-29), dacă cel vinovat nu se va pocăi, plîngînd cu amar ca Petru (Matei 26, 75). De aceea, ele duc la oprirea de la împărtăşanie unul sau mai mulţi ani, pînă ce se va verifica în timp adevărata îndreptare prin canonisire. Vinovatul să analizeze formele de înjurături şi să cugete bine ce fel de gîndire zace în sufletul său". (V. Sudalma).

1026. -"Cel ce va sudui pe preot un an să nu se împărtăşească,
iar de-i va da palme sau cu băţ îl va lovi, trei ani să nu se
împărtăşească şi măcar de l-ar ierta preotul, dar el tot un an sub
canon să fie". -Molitfelnic.

CXI1.

ÎNMORMÎNTAREA 1027. -înmormîntarea trupului cu cinste se întemeiază pe ideea că trupul este Biserica Duhului Sfînt (I Cor. 6,19; IV Regi 23, 17-18) şi va învia pentru judecată şi răsplată la sfirşitul lumii (Matei 25, 3245). Ea se face de duhovnicul şi parohul sub care răposatul a trăit. Cei de altă credinţă, acei ce duc o viaţă imorală ca şi cei ce nu cunosc pe Domnul (I Regi 2,12), sinucigaşii de bună voie, nu pot fi înmormîntaţi bisericeşte. Numai episcopul dezleagă nedumeririle în aceste chestiuni (V. Cimitirul, Sinuciderea).

1028. 
      -în unele locuri este obiceiul a se face priveghere, cît mortul stă în casă. Jocurile obişnuite şi neserioase la acest priveghi sînt contrare învăţăturii bisericeşti. însă este bine ca să se citească în acest timp din Sfîntă Scriptură Eclesiastul, Psaltirea, Evangheliile, Apocalipsul, etc. în unele părţi se citesc "stîlpii" adică cele patru Evanghelii aşa cum se citeau la slujba ceasurilor în Biserică odinioară în săptămînă patimilor, adică: Luni: Ceas in, Matei 1-3; Ceas IV, Matei 14-23; Ceas ix, Matei 24-28 + Marcu 1-3; Marţi: Ceas iu, Marcu 4-12; vi Marcu 13-16 + Luca 1-4; ix, Luca 5-U; Miercuri: ui Luca 11-21; vi Luca 22-24 + loan 1-5; IX loan 6-13 vers. 30. Alţii citesc numai cele 11 Evanghelii ale învierii. Pînă la cimitir unii citesc 12 pericope, astfel: I Mat. 10, 28-33; II Mat. 11, 27-30; III Mat. 16, 24-27; IV Mat. 19, 28-30; V Marcu 8, 34-38; VI Luca 20, 34-38; Luca VII 21, 33-36; VIII loan 10, 25-29; IX loan 12, 23-26; X loan 12, 44- 48; XI loan 14, 18-21; XII loan II, 1 + 17+24-26+39-45. Dacă toate acestea se fac spre folosul celor de faţă cu gînd misionar şi duhovnicesc, orice formă este bună.
      
1029. 
      -Potrivit cu scopul duhovnicesc şi supralumesc al vieţii, clopotul, anunţă comunitatea despre decesul unui frate. I se închid ochii. I se pune crucea în mîinile strînse pe piept, ca semn de rugăciune şi slujire sub steagul crucii. I se acoperă faţa, ca cel ce a trecut la Domnul. Din slujba Molitfelnicului se cunoaşte semnificaţia acestei naşteri prin moarte şi treceri spre cer. Pomul este simbolul legilor Domnului, prin care el a cunoscut binele şi răul, alegînd binele întru a sluji Domnului. Coliva este simbolul vieţii lui trupeşti, frate cu noi şi noi cu el. Pomenile ce se fac, mărturisesc faptele sale care rămîn pe pămînt spre a rodi mereu dobînda faptelor bune pînă la judecata obştească (Matei cap. 25). Ţărîna, cenuşa şi uleiul turnate peste răposatul coborît în groapă, ţărîna înseamnă pecetluirea conform dumnezeiescului decret (Fac. 3,1; 18, 27; Ecles. 12, 7; II Cor. 5,1), cenuşa ca jertfă a ostenelilor fizice iar uleiul ca simbol al rodniciei întru a sluji în duh şi adevăr, prin rugăciune (Matei 5, 1-12). Astfel, conform cu această pecetluire, trupul trebuie să-i rămînă în acest pămînt pînă în ziua învierii (1 Tes. 4).
      

1028. 
      -"De se va chema preotul să slujească pe un mort sărac sau bogat şi nu va merge pentm daml (sau plata neîndestulătoare) să se pocăiască un an şi metanii 200pe zi". -PBG, 47,
      
1029. 
      -"Dacă se va întîmpla ca vreunii fraţi a se duce către Domnul, în mijlocul săptămînii (în postul mare) acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pînă vineri seara, cînd se va face parastasul lui. Iar sîmbăta cea viitoare a săptămînii a doua, i se face pomenirea de nouă zile. Iar cea de 40 de zile se face cînd i se vor împlini numărul zilelor lui. Iar prinoasele şi pomenirea lui se începe de la duminica cea nouă (a Tomii) pînă la împlinirea zilelor celor 40". -Tipicul M. p. 493.
      

CXIII. ÎNŞELĂCIUNEA 1032. -înşel ăciunea duhovnicească provine din imaginaţia şi sentimentele necontrolate, conduse de o minte slabă, needucată şi înşelată de o £nî»4pie) ascunsă şi arătată, susţinută de încăpăţînar^ şi vicleşug. Aceste stări sufleteşti duc la osîndirea aproapelui şi la fapte contrare unei adevărate vieţi duhovniceşti. Atunci şi Dumnezeu ridică harul său la un astfel de om, aşa cum se ridică aracul de la viţa de vie şi astfel, rămas numai cu puterile lui, se prăbuşeşte în adîncul pierzării ca Iuda sau ca Sirnon vrăjitorul. Aceasta se numeşte cădere din har (Gal. 5, 4). Atunci diavolul i se arată îmbrăcat în înger de lumină (II Cor. 11, 14; Sf. Simeon 24 mai; Pateric cap.VII; Deut. 13, 1-5) ca să- şi desăvîrşească lucrarea pierzării ca cel ce umblă ca un leu căutînd pe cine să înghită (I Petru 5,8; II Tim. 2,26).

cxrv.

JOCUL DE NOROC 1033. -Jocul de noroc este un mijloc de distracţie dar urmăreşte şi un mijloc de cîştig nedrept, un furt deghizat (Ap. 25)

pe care legile bisericeşti îl osîndeşte potrivit cu rezultatul păcătos ce decurge din furt, beţie, timp pierdut, scandal ş.a. mai ales la clerici (Ap. 42, 43; VI ec. 9, 51). Sfinţii Părinţi recomandă distracţia nevinovată şi folositoare a plimbării în parcuri, munţi, grădini, iar nu jocul de cărţi sau alte soiuri unde trupul stă înţepenit şi deci nerecreat, mintea încordată iar sufletul zbuciumat de nereuşita cîştigului nedrept, sau în caz de succes, de tulburări şi certuri, aducătoare de păcat. Fumatul, jocurile de noroc, beţiile şi petrecerile dezmăţate scot în evidenţă calitatea inferioară şi cultivarea poftelor păcătoase ale sufletului omenesc (Gal. 5, 19-21;

Efes. 5, 3-5; Clement, Pid. II, 5).

1034. 
      -"Nici un mirean sau cleric să nu se joace cu zamri sau cărţi de noroc de acum încolo şi oricine va mai face aceasta de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean, sS se afurisească". -VI ec. 50.
      
1035. 
      -"Episcopul sau preotul sau diaconul care joacă table şi e beţiv, sau să le părăsească sau să i se ia dand. Tăbliile se cheamă şi coinacele şi harjîţele de joc". -ILT, 104.
      

1036. -"Altă pedeapsă au episcopii, preoţii, diaconii şi alta
ipodiaconii, cîntăreţii şi citeţii şi mirenii. Insă pe arhierei, pe preoţi,
pe diaconi, canonul ap. 42 zice să li se ia dand, iar pe ipodiaconi,
cîntăreţi şi citeţi şi pe mireni, pe ei îi afuriseşte". -ILT, 104.

cxv.

JOILE

1037. -Joile de după Paşti se ţin de armeni şi de unii creştini
din alte ţări din răsărit, poate în cinstea înălţării Domnului, dar
serbarea lor n-are nici-un temei scripturistic sau canonic, ci mai
degrab este susţinută de superstiţia temerii de a nu bate grindina.
Preoţii au datoria de a lămuri poporul căci "nu trebuie a serba
joile". -Sf. Nichifor 42.

CXVI. JUDECATA

1038. -Judecata bisericească îşi are temeiul în porunca lui
Iisus (Matei 18,15-17) şi orînduirea apostolică (I Cor. 2, 14-15; 6, 1-5; Tit.
l, 5-10) Continuată de Sfinţii Părinţi în organizarea canonică a
societăţii bisericeşti (I ec. 5; II ec. 6; Cart. 10,15,104). Judecător suprem
al lumii este Dumnezeu. Cel mai înalt for judecătoresc în Biserică
este Sfintul Sinod, în cuprinsul eparhiei este episcopul împreună
cu soborul prezbiterilor săi. "Judecăţile voastre să le faceţi în ziua a doua a săptămînii (luni) pentru că dacă cineva vă fi nemulţumit cu hotărirea voastră,, pînă sîmbătă să aveţi timp ca să puteţi potoli nemulţumirea şi duminica să împăcaţi pe cei învrăjbiţi între ei. De faţă să fie la judecată şi diaconii şi preoţii judecind fără părtinire, ca oameni ai lui Dumnezeu (I Tim. 6, ll) cu toată dreptatea. Să fie de faţă şi părţile împricinate, după cum zice legea. Acei între care este pricină, să stea fiecare în faţa judecătonilui (Deut. 19,17) şi ascultîndu-i să vă spuneţi părerile cu dreptate, silindu-vă a-i împăca unul cu altul mai înainte de hotărirea episcopului, ca să nu ajungă la cunoştinţa publică hotărirea dată contra celui păcătos... Ascultaţi deopotrivă, fiecare din părţi şi pe pîrîş şi pe pitit, însă nu cu părtinirea nici unei părţi, ci cu dreptate ca unii ce veţi da hotărirea pentru viaţa veşnică sau pcntni moarte, căci Dumnezeu zice: cu grijă să unnăreşti dreptatea (Deut. 16, 20). De aceea, cel care a fost pe dreptate pedepsit de voi şi afurisit, rămîne lipsit de viaţă şi slava cea veşnică, şi faţă de oamenii evlavioşi fără cinste, şi osîndit de Dumnezeu". -Const. Apost. II, 4.

1039.