Ieromonah Nicodim Saehelctoe

10; I Regi 2, 3, 4; Iezechil 33, 34; Ieremia 6, 13-14; I Tim. 4, 14-16, care

trebuiesc imediat citite".

XCVIH. HOTARUL MUTAT 920. -Cel ce mută hotarul se canoniseşte ca şi hoţul: "Să nu muţi hotarul aproapelui tău. Blestemat cel ce va muta hotarele aproapelui său, iar tot popond să zică, Amin". (Deut. 19,14; 27,17). Din această pricină vine frica morţii, a judecăţii şi a osîndirii de la Dumnezeu. -Const. Apost. i, 1.

XCIX. HULA

921. - Hula celor sfinte este păcatul tăgăduirii adevărului ştiinţific şi dumnezeiesc cu ştiinţa şi voinţa, căci şi adevărurile lucrurilor naturale din această lume vin tot de Ia Dumnezeu. Cine tăgăduieşte adevărul evident (F. Ap. 13, 8-11), crede în erezii, speculează cele sfinte ca Simon Magul (F. Ap. 8, 16-20), crede în vrăjitorie, ursită, spiritism şi dispreţuieşte biserica, tainele şi slujbele ei, nu primeşte nici botezul, nici taina mirului, nici taina hirotoniei preoţeşti (Sim.Tes.vn, p. 264). Cel ce păcătuieşte cu gîndul că se va pocăi Ia bătrîneţe este un hulitor, ca şi cel ce i-a rodit ţarina (Luca 12, 13-21; Rom. 2, 24; Apoc. 16, 9-22). ... "Cel ce va huli împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta nici în veacul de acum, nici

în cel Ce va Să vie" (Matei 12, 32; I Tim. 13-20; Lev. 24, 16-24; Îs. 37, 23-28; lez. 20, 27-33).

922. 
     -"Iar preotul care va blestema şi va huli pe Dumnezeu sau pe sfinţi, acela să fîe lipsit de preoţia lui un an şi să i se dea şi alt canon, post, metanii şi altele cum Va socoti arhiereul său; iar de va blestema şi va huli a doua oară şi va mărturisi mărturii mincinoase, atunci fără de nici-o iertăciune să i se ia dand. Mireanul care va blstema şi va huli, acela se canoniseşte un an să nu se pricestuiască, să facă post, metanii şi milostenii". -ILT. 105.
     
923. 
     -"Hula fără de voie, adică cele ce nu sînt în voia şi stăpînirea noastră, nu vom fi răspunzători, nici întrebaţi şi gîndurile cele hulitoare de Dumnezeu nu sînt în voia şi stăpînirea noastră, ci sînt lucmri străine ale diavolului, pentni care gînduri, noi nevinovaţi sîntem, aşa cum nici Iov nu a fost vinovat, pentm că l-a îndemnat femeia lui ca să blesteme pe Dumnezeu şi să moară". -(Iov. 2,9; Pateric P- 329).
     

C.

ICOANELE

924. 
     -Sfintele icoane sînt chipuri ale lui Dumnezeu, atît cît noi oamenii am putut să ştim şi să pricepem (îs. 6, 1-5; Daniel 7,9; loan 14, 8-10), ale îngerilor (Ex. 26, 1; 26, 31; Hi Regi 6, 23), ale lui Iisus, ale Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale tuturor sfinţilor, ca cei ce au trăit pe pămînt şi sînt prietenii Iui Dumnezeu (Fac. 15,6; Efes. 2,19; Ev. 12,22; Apoc. 5,8-14). -Se opreşte închinarea la chipuri ale făpturilor din apă, de pe pămînt şi al celor ce zboară în aer, pe care păgînii le socoteau dumnezei, (Ex. 20,2-5; Deut. 5, 6-9; Rom. l, 23), dar nu şi chipurile care se fac în cinstea Iui Dumnezeu-Tatăl, Cel ce s-a făcut cunoscut lumii de Fiul Său (loan 12, 45; 19, 9), pe care l-au văzut proorocii şi sfinţii (Fac. 18, 1-2; 32-30; Ex. 33, 11; Ist. 6, 1-5; Daniel 7-9; III Regi 22,19; Amos 9, 1). Pe Sf. Duh (Fac. 1, 2; Matei 13, 16; Luca 3, 21-22; F. Ap. 2,1-3), şi după descrierea lor se pictează ca semne ale evlaviei sfinte şi bine plăcute Sfintei Treimi (Matei 28, 20-22). Maica Domnului se cinsteşte prin supra-veneraţie (iperdulia) ea ceea ce este cea mai sfîntă dintre femei (Luca 43,49) iar pe toţi ceilalţi sfinţi se cinstesc ca prietenii Iui Dumnezeu şi membri desăvârşiţi ai bisericii triumfătoare (Apoc. 22, li-14).
     
925. 
     -Sfinţii Părinţi au avut grijă să înlăture orice icoană care ar reprezenta vreun chip necuviincios, sau simbol nepriceput uşor, ca să nu se dea prilej celor neştiutori sau necredincioşi să defaime cele sfinte, zicînd că sînt himere mitologice, etc. "Pe unele icoane sfinte se pictează mielul cel arătat de Sfîntul loan Botezătorul, despre care el a vorbit ca despre mielul darului simbolic arătat nouă prin legea veche,. (Ex. 12,3; Is. 53,7; F. Ap. 8,32) în locul adevăratului miel Hristos, Dumnezeul nostm (loan 1,29-36). Deci noi primim cu respect figurile proorocilor vechi ca pe nişte simboluri şi prototipuri ale adevănilui mai înainte predanisite bisericii, iar noi cinstim cu mai mult harul şi adevărul adică pe Iisus cel întnipat real, care a fost împlinirea simbolurilor legilor vechi. Deci numai ceea ce a fost real trebuie să se reprezinte prin picturi în faţa oamenilor".
     

"Hotărîm ca de acum înainte, să se picteze pe icoane numai chipul cel real după înfăţişarea omenească a lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel ce a ridicat păcatele lumii, oprindu-se de a se mai zugrăvi în chipul mielului. Prin aceasta noi vom pricepe mai bine smerenia lui Dumnezeu Cuvîntul (Ioan l, 1-4) şi ne vom aduce aminte de petrecerea lui în tmp, de patimile şi moartea Sa mîntuitoare şi desăvîrşirea mîntuirii lumii prin această întrupare şi moarte". -VI ec. 82.

926. -"Hotărîm împreună cu toată sfinţenia şi stănunţa, ca după
cum se cinsteşte chipul cinstitei şi de viată făcătoarei cmci, tot aşa
să se cinstească şi sfintele icoane cele zugrăvite cu vopsele sau făcute
din mozaic sau din altă materie alcătuită cu iscusinţă, şi aşezate în
sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase, pe veşminte, pe
scînduri, pe pereţi, aşezate în case sau la răspîntii, atît icoana
Domnului nostm Iisus Hristos şi a Prea Curatei Născătoarei de
Dumnezeu, cît şi a cinstiţilor îngeri şi ale tuturor sfinţilor, căci cu cît
vor fi în faţa privitorilor, rîvnind amintirea şi dorinţa după prototipul
lor, le vor sanda şi cinsti, însă nu le vor adora pe deplin care, după
credinţa noastră, se cuvine numai firii dumnezeieşti, ci li se va da
cinstea numai în felul cum ne închinăm cinstitei Cruci, Sfintei
Evanghelii şi celorlalte obiecte sfinte, cărora li se vor aduce tămîieri,
luminări, precum era obiceiul în vechime. Deoarece cuvenita cinste
dată Crucii trece asupra prototipului ei, adică se închină persoanei
zugrăvite pe ea. Astfel se va întări învăţătura Sfinţilor Părinţi, adică
predania bisericii soborniceşti, care de la o margine a lumii pînă la

cealaltă, a,primit Evanghelia". -I lardului, Acla Concil. IV, p. 417, Sinodul VII, paraxa 7.

927. -"însuşi Dumnezeu, Cel ce dintîi a născut pe Fiul Său, Unul
Născut şi Cuvîntul Lui, icoana Lui cea vie, naturală şi chip cu totul
asemenea veşniciei Lui (Colos, l, 15; II Cor. 4, 4; Ev. 1, 3). Dumnezeu a
făcut apoi pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1, 26-27). Adam a
văzut pe Dumnezeu şi a auzit sunetul paşilor Săi, umblînd după
amiază şi s-a ascuns în paradis (Fac. 3,8). Iacov a văzut pe Dumnezeu
şi s-a luptat cu El (Fac. 32, 25-32). însă este clar că Dumnezeu S-a
arătat lui ca om. Moise a văzut ceva ca spatele omului (Ex. 33, 23).
Isuia L-a văzut ca pe un om şezînd pe tron (îs. 6, 1). Daniel a văzut
asemănare de om şi ca un fiu al omului, venind spre Cel bătrin în zile
(Daniel 7, 13). însă nimeni n-a văzut firea lui Dumnezeu (Ioan l, 18; I
Tim. 6,16) ci numai chipul şi icoana Celui care avea să vie, deoarece
Fiul şi Cuvîntul cel nevăzut al lui Dumnezeu avea să se facă om cu
adevărat, pentm ca să Se unească cu firea noastră şi să Se arate pe
pămînt... Avraam a văzut pe Dumnezeu (Gen. 17, 1) dar nu firea lui
Dumnezeu, căci "pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni niciodată" (Ioan
i, 18), ci icoana lui Dumnezeu şi căzînd la pămînt i S-a închinat, losua a văzut¹ pe înger (513-15), dar nu firea îngerului, ci chipul lui, căci firea îngerului nu se vede cu ochii trupului, şi căzînd la pămînt i s-a închinat. La fel şi Daniel (7, 15; io, 5). însă îngerul nu este Dumnezeu (Rom. 8, 14; I loan 3, l) fii ai împărăţiei, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos (Rom. 8, 17; Gal. 4, 7). Aşadar, cinstesc pe sfinţi şi proslăvesc pe robii, prietenii şi împreună moştenitorii lui Hristos; pe robi din pricina firii lor, pe prieteni din pricina liberului lor devotament, pe fii moştenitori din pricina harului dumnezeiesc, după cum spune Domnul către Tatăl Său" (loan 17, 22). -Sf. loan Damaschin, Despre Icoane, III, 26.

928. 
     -"Se cuvine a ne închina la locurile sfinte, ca muntele Sinai, peştera din Betleern, Golgota, rnormîntul Domnului, Sf. Evanghelie şi bisericii cu toate lucrurile ei. Din cauza lucrării dumnezeieşti, respect şi mă închin îngerilor, oamenilor şi oricărei materii care participă la lucrarea dumnezeiască şi serveşte mîntuirii mele. Astfel, ne închinăm cinstitului chip al Crucii, icoanei chipului trupesc al Dumnezeului meu şi al aceleia, care L-a născut după trup, Fecioara Măria şi icoanei tuturor sfinţilor Lui. închinăciunea este simbolul fricii, al darului, al supunerii şi ăl smereniei. Insă nimănui nu trebuie să ne închinăm ca lui Dumnezeu, decît numai singundui prin fire Dumnezeu. Tuturor celorlalţi însă, le dăm "pentru Domnul"(l Petru 2; 13) închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Aşadar, după cum " cel ce nu cinsteşte pe Fiul cum spune Domnul, nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis" (loan 5, 23) tot astfel, cel ce nu cinsteşte icoana, nu cinsteşte nici pe cel înfăţişat pe icoană. însă, poate va spune cineva: icoana lui Hristos, dar nu şi a sfinţilor. Ce nebuniei Ascultă ce spune Domnul ucenicilor: "Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte" (Matei 10, 40). Astfel, cine nu cinsteşte,pe sfinţi, nici pe Domnul însuşi rill-L cinsteşte". -Sf. loan Damaschin, D. Icoane III, 34-43.
     
929. 
     -"Adunării care se răzvrăteşte contra cinstitelor icoane, de trei ori anatema! Celor ce scot cuvintele contra idolilor din dumnezeiasca Scriptură spre a le îndrepta contra cinstitelor icoane, ale Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi ale sfinţilor Lui, de trei ori anatema. Celor ce zic că creştinii se apropie de icoane ca de nişte zei de trei ori anatema... Dacă cineva apără pe vreunul care face parte din ereticii cei ce acuză creştinismul, sau pe unul care a trăit în această erezie, de trei ori anatema! Dacă cineva nu cinsteşte pe Domnul nostni Iisus
     

Hristos înfăţişat după tmp pe icoană, de trei ori anatema". -Pavăza Ort. IV.

930. -Se numeşte cult latreutic sau cultul adorării, cultul
devotamentului total, adus de om numai lui Dumnezeu, ca unui
Creator şi Tată suprem care ne iubeşte ca pe fii ai Săi, şi Căruia noi
sîntem datori să-l răspundem cu iubirea noastră totală mai tare
decît moartea. (Deut. 6, 5; Cînt. Cîm. 8, 6; Luca 10, 27-28).

Se numeşte cult al cinstirii sau al veneraţiei (dulia) respectul nostru faţă de fiinţele raţionale superioare nouă prin sfinţenie, ca prieteni ai lui Dumnezeu, cărora le datorăm cinstire parţială, în cadrul cinstirii totale datorită numai lui Dumnezeu. Dacă sfinţii n-ar fi iubiţi şi cinstiţi de Dumnezeu, njci noi n-am fi datori să-i cinstim şi să-i iubim cu iubirea împrumutată din iubirea iui Dumnezeu, ci doar i-am compătimi frăţeşte ca pe nişte oameni, care n-au meritat cinste de Ia Dumnezeu, aşa cum apreciem pe oamenii de rînd şi păcătoşi. De aceea sinodul de Ia Ierusalim de la 1725 precizează în pastorala lui, că Sfinţii Părinţi: "Anatematizează şi supune excomunicării pe cei ce se închină latreutic icoanelor, sau obiectează ortodocşilor că sînt idolatri, fiindcă se închină icoanelor. Deci anatematizum şi noi împreună cu ei pe cei ce cinstesc latreutic sau sfînt, sau icoană sau cmce, sau moaşte ale sfinţilor, sau Evanghelie sau altceva cîte sînt sus în cer şi cîte sînt jos pe pămînt şi în mări. Atribuim închinarea latreulică numai singundui Dumnezeu în Treime. Anatematizăm şi pe cei ce numesc cultul icoanelor adorare de icoane (iconolatrie) sau pe aceia ce nu se închină lor şi nu cinstesc Crucea şi pe sfinţi, după tradiţia bisericii... Zugrăvim sfintele icoane pentm înfrumuseţarea bisericilor, ca să fie ca nişte cărţi pentm cei neînvăţaţi şi spre imitarea virtuţilor sfinţilor şi pomenirea şi sporirea dragostei şi pentm ca să se ţină trează grija de a-l chema întotdeauna pe Domnul, ca Stăpîn şi Tată, iar pe sfinţi ca pe slugile Lui, şi ajutători şi mijlocitori ai noştri". -Răsp. la, întrebarea III.

931. -"Cine se va împreuna cu muierea lui cea cu lege, acela în
acea zi să nu se apropie ia sfintele icoane, nici la tmpul vreunui sfînt,
nici către moaşte, chiar de ar fi a unui sfînt mic, nici să-l sănite, ci
departe să stea şi să i se închine. Iar dacă cineva se va apropia şi le va
săruta sau va intra în sfîntul altar să iasă afară şi să facă o sută de metanii". -PBG, 47.

932. -Vorbind cu un sectant, un misionar, îi arată cum se roagă
un creştin luminat la minte: Cînd merg în faţa sfintelor icoane,
moaşte ale sfinţilor, Evanghelia, etc, zic rugăciunea mea:
Dumnezeule şi Tatăl nostru, care ai proslăvit pe Fiul şi prin
Sfîntul Duh reverşi necontenita sfinţenie peste făpturile Tale,
iartă-mi păcatele şi mă binecuvântează, după cuvîntul Evangheliei
Fiului Tău, aşa cum ai binecuvîntat şi ai sfinţit viaţa tuturor
sfinţilor Tăi. Sfinte..., ca cel ce ai ajuns la vrednicia de a fi prieten
a lui Dumnezeu, roagă-te Părintelui Ceresc pentru mine, care mă
lupt în această lume, cu funia păcatelor, care sînt în mine şi care
mă împresoară... Mijloceşte înaintea Domnului, împreună cu
sfîntul înger păzitorul meu ca să mă întărească în lupta vieţii ca
pe tine odinioară şi pe toţi sfinţii prieteni ai tăi din biserica cea
nevăzută şi triumfătoare... Analizează şi tu această rugăciune şi
vezi dacă noi socotim pe sfinţi egali cu Dumnezeu!

CI.

IERODIACONUL

933. 
     -Ierodiaeonul, adică diaconul, monahul şi ieromonahul, adică preotul monah, se hirotonisesc numai pe seama mînăstirii de care aparţin şi au datoria de a sluji pentru monahi. Numai excepţional, cu delegaţia episcopului, ei pot sluji la parohie. Pe cei mai vîrstnici şi care se disting printr-o înaltă ţinută morală specifică lor, şi au pregătirea culturală, biserica poate să-i folosească în misiunea ei pastorală. Ca orice monah, ei nu pot fi naşi la botez şi cununie, dar cu învoirea episcopului pot sluji botezul şi cununia.
     
934. 
     -"Proştii mireni dacă se fac călugări şi ieromonahi, aceia n-au iertăciune nici cum să se afle vreunul de la bisericile lumeşti, ci riumai să şază în mînăştire unde s-au tuns. Pentru că bisericile şi enoriile care sînt în lume s-au dat ca să le ţie preoţii mireni care sînt ai lumii. Iar ieromonahii care sînt în lume şi slujesc pe la biserici (fără învoirea episcopului) aceia sînt fără de lege şi afară de dreptate. Drept aceea, poruncim să se gonească din lume. Iar cei ce-i primesc şi cîţi vor lua de la dînşii blagoslovenie sau sfinţenie să fie afurisiţi pînă ce se vor-părăsi". -ILT, 121.
     

935. -"Arhiereul ca oblăduilor, ce se zice ca un purtător de grijă a mîntuirii oamenilor şi va şti în vreo mînăstire sau chilie pe vreun îmbunătăţii ca duhovnic, care va putea să folosească şi să mîntuiască sufletele oamenilor, de unul ca acesta nu este nici o piedică a ieşi din mînăstire şi să meargă în lume; aşijderea şi cei ce-i primesc n-au nici-o greutate a afurisiţii. De aceea arhiereii mei au putere, după socoteala dumnezeieştii pravile ca să aibă pe la bisericile lor, adică pe la mitropolii şi episcopii ieromonahi şi călugări pioşi ca să slujească arhiereilor cum se cade şi cum este cinstea arhierească". -ILT, 121.

Cil. IEROSILIE

936. -Ierosilie sau sacrilegiu este furtul şi batjocorirea celor Sfinte (Apost. 72,73; I-II, 10; Sf. Grigore de Nissa 6, 8), furtul dreptului sfînt al misiunii cîştigat de o persoană sfinţită (IV ec. 29), exploatarea celor sfinte în scopuri lumeşti cu gînduri viclene, ca taine, ierurgii, rugăciuni, vase sfinte, icoane, etc. (Matei 7, 6; VI ec.74, 76, 88), necinstirea şi falsa împărtăşire sau slujirea cu potirul gol, fără sfintele taine (Ioan 13, 27), ca o minţire a Duhului Sfînt (F. Ap. 5,1-10; Efes. 4, 30), neîmplinirea datoriilor sfinţite faţă de locaşul bisericii şi întrebuinţarea lucrurilor din ea în scopuri personale (VI cc.73). De asemenea defăimarea celor sfinte cu ştiinţă şi voinţă, este o hulă contra Duhului Sfînt, un păcat strigător la cer, pe care Dumnezeu cel îndelung răbdător Ie va pedepsi la vremea cuvenită (Lev. 10, 1-3; II Cron. 26,16; Daniel 5,5).

937. -"Cel ce se împreună trupeşte cu o călugăriţă, care este deapumrea sub închisoarea mînăstirii, sau cînd se va împreuna tnipeşte cu o muiere mireancă în biserică; sau să se împreune cu o muiere ce se va fi făgăduit să fie călugăriţă. Cel ce va face acest lucm de ierosilie, acela face deodată trei păcate mari de cele de moarte: întîi sînge amestecat; a doua oară preacurvie; a treia furtişag pentm că tot creştinul s-a prilejuit să aibă o călugăriţă adevărată soră sufletească, deci cine o va m'şina, sau cu voia sau fără voia ei, acela ruşinează adevărat pe sora sa, drept aceea iată că se cheamă că a făcut sînge amestecat. Şi iarăşi călugăriţa se cheamă nevasta lui Dumnezeu care este cununată cu Dumnezeu, deci cine se împreună cu dînsa, acela se împreună cu muierea unui bărbat, drept aceea iată că face preacurvie, aci sînt două păcate mari de moarte. A treia, călugăriţa se cheamă şi este vas de biserică; deci cine o va înstrăina de biserică şi o va spurca, acela iată că face ierosilie. Şi ierosilia se cheamă mai clar, fur de biserică". -ILT. 258.

938. - Mireanul care slujeşte ca preot fără a li hirotonisit. "Iar
dacă se va întîmpla a îndrăzni cineva şi într-alîta îndepărtîndu-se de
dînsul Dumnezeu, să lucreze cele preoţeşti fără credinţă şi păgîneşte,
nefiind hirotonisit preot (căci una ca aceasta este necredinţă) nu
sînt cuvinte îndestulătoare prin care să se spună osîndirea unuia ca
acestuia, căci acest lucru este mai rău chiar şi decît păgînitatea şi este
cutezanţa numai a dracilor, care se schimbă în îngeri luminaţi, fără a
fi îngeri, şi se arată că au cele ale lui Dumnezeu, în faptă fiind fără
Dumnezeu şi potrivnici lui Dumnezeu (II Cor. 11, 13-15). Deci unii ca
aceştia nu numai că vor lua muncă mare şi nespusă, hulind astfel
asupra celor dumnezeieşti (căci cuvintelor lor nu sînt graiuri
dumnezeieşti, nici lucrări dumnezeieşti, de vreme ce n-au darul
hirotoniei), ei vor lua şi altă pedeapsă pentm cei ce au fost înşelaţi
de dînşii, pe care ei îi vor fi botezat, sau îi vor fi hirotonisit, căci
aceştia sînt şi nebotezaţi şi nehirotonisiţi".

Cel ce nu are nimic nu poate da ceva şi nimeni nu va putea lua ceva de la cel ce n-are nimic, măcar deşi el socoteşte că are. Drept aceea, înşelîndu-se cineva şi erezînd că va 11 botezat sau preoţit el nu este nici botezat, nici preoţit, ci pricinuitorul pieirii acestuia este cel ce l-a înşelat. Omul nu poate face ceva fără a lua de la Dumnezeu, căci zice: "Fără de mine nu puteţi face nimic". -Sim.Tes.

IX, 10-13.

939. 
     -Mireanul sau monahul care se va îmbrăca cu veşminte bisericeşti şi va face slujba de diacon sau preot Iară a fi hirotonit, săvîrşeşte păcatul diavolului îmbrăcat în înger de lumină (II Cor. 11, 14) şi astfel i se va ridica dreptul de a mai fi hirotonisit vreodată, apoi se va canonişi numai de arhiereul de care depinde el, timp de douăzeci de ani, potrivit cu seriozitatea pocăiuţii lui (P. Ap. 8,18-25; Num. 16; II Cron. 26; Const.VlI, 23; 46; I Regi 13,15, 22, 23).
     
940. 
     -"In Vechiul Testament ierosilie sau sacrilegiu, furtul de cele sfinte s-a socotit egal cu uciderea, fiindcă atît cel ce ucide cît şi cel ce . fură cele închinate lui Dumnezeu, erau supuşi pedepsirii prin uciderea cu pietre (Ex. 21,12; Lev. 20). în viaţa noastră bisericească nu ştim. cum s-a ajuns la o îngăduinţă şi blîndeţe aşa de mare, încît aceasta se
     

canoniseşle prea uşor, fiindcă s-a moştenii de la părinţi, a se da o canonisire pe un timp mai scurt decît preacurvia (Apost. 72, 73). Insă la orice fel de păcat se cade a se {ine mai înlîi seama de starea sufletească a celui ce se pocăieşte şi să nu se creadă că mimai timpul este suficient pentm vindecarea păcatelor (lui) lor, ci şi de intenţiunea şi hotărîrea celui ce se vindecă pe sine prin pocăinţă...". -Sf.Grigore de Nissa 8.

CUI.

IERTAREA

941. -Iertarea este o faptă a dreptăţii, cînd ea se face în conformitate cu legea Domnului, care se aplică ca o doctorie pentru neputinţa omenească şi pe care omul o cumpără cu recunoaşterea sinceră a păcatului făcut (Matei 27,75), Iar cel nedreptăţit are datorie să-l ierte răsplătindu-I cu bine (Rom. 12, 19-21; Matei 18, 21; Luca 6, 37; Matei 6, 14; II Cor. 2, 10). Prin iertare, se întronează între oameni pacea Domnului (ioan 14,27; Rom. 5, l; Bfes. 2, 14; Colos. 3,15) şi prin pace, trăim iubirea creştină cea poruncită de Iisus (Ioan 13,34- 35; 15,12-14) şi prin această dragoste noi vom vedea pe Dumnezeu (I Cor. 13,1-13) (V. Mînia).

942. -"Cine are vrajbă cu cineva să nu fie primit la biserică şi nici
danirile nici prescurile lui pînă ce nu se va împăca. Pentm aceasta
nigăciunile lui se face întru blestem şi oricîte milostenii şi fapte bune
ar face, măcar de şi-ar da tnipul la chinuri pentm Dumnezeu, toate
acestea nu le folosesc la nimic dacă n-are pace cu fratele său fiind
creştin, cînd vrea să se împărtăşească, ci stăruie în vrajbă. Fereşte-te
preotule să nu-l împărtăşeşti, căci sabie cu două tăişuri bagi în inima
lui de-i tai sufletul şi tnipul, iar tu te faci părtaş la păcatele lui, dacă
nu-i alungi, pînă ce nu se va împăca. Iar de va muri unul dintre ei,
atunci cel rămas să meargă la mormînlul răposatului 40 dc zile şi să
zică: Iartă-mă frate şi Dumnezeu să te ierte pe tine". -ILT, 168.

943. -"Iar ţiitoml de mînie, acela să se despartă de biserică un an
■ şi să facă metanii cîte 150 în zi". -ILT, 373.

944. - Preoţii care vor avea vrajbă între ei şi nu se vor împăca, ci
vor sluji neîmpăcaţi, aşa să se pbcăiască palm ani şi metanii o sută,
cum grăieşte Sfintul Evsevie: Amar de preotul care are vrajbă pe
cineva şi aşa va merge de va sluji". -PBG, 35.

945. 
     -"De se vor certa şi se vor bate doi fraţi duhovniceşti ... să aibă pocanie 60 de zile făcînd 12 metanii zilnic, de se vor ierta iarăşi se vor îndrăgi; iar de nu, să fie despărţiţi de biserică deapururea, penlni că fură mincinoşi pent/u Hristos şi duhul cel de dragoste îl dispreţuiră". -PBG, 87.
     
946.