Ingeri si demoni

118
Unsprezece şi patruzeci şi două de minute.

Procesiunea care năvăli în bazilică pe urmele şambelanului nu era una din care Langdon să şi fi imaginat vreodată că va face parte — cu atât mai puţin să se afle în fruntea ei. Dar el fusese cel mai aproape de uşă şi acţionase din instinct.

„O să moară acolo, înăuntru!" îşi spuse, năpustindu se în nesfârşitul întuneric al locaşului.

— Camerlengo! Stai!

În interior era un întuneric de mormânt; pupilele lui erau con­tractate, de la luminile orbitoare de afară şi acum nu vedea nici la doi metri în faţă, aşa că se opri. Undeva, în faţă, auzea foşnetul slab al sutanei.

Vittoria şi soldaţii ajunseră lângă el, cu lanterne, dar fasciculele slăbiseră în intensitate şi nu făceau faţă abisului întunecat. Mişcându se frenetic, razele de lumină dezvăluiau doar coloane masive şi pardoseala de marmură. Nici urmă de şambelan.

— Camerlengo! strigă Chartrand, înspăimântat. Aşteptaţi! Signore!

Un zgomot răsună la uşa din spatele lor şi toate capetele se întoarseră. Silueta masivă a Chinitei Macii se profila în cadrul de la intrare. Camera fixată pe umăr şi ledul roşu licărind arătau că trans­misia TV era în toi. Glick venea fuga în spatele ei, cu microfonul în mână, zbierând la ea să l aştepte.

Langdon nu şi putea crede ochilor: „Nu e vremea pentru aşa ceva!"

— Afară! urla Chartrand. N aveţi voie să vedeţi aşa ceva!

Dar Macri şi Glick nu se opriră.

— Chinita, se auzi vocea speriată a reporterului. Asta i sinu­cidere! Eu nu vin!

Macri nu i dădu atenţie. Apăsă un comutator al camerei şi dintr o dată micul proiector ataşat se aprinse, orbindu i pe toţi.

Langdon îşi umbri ochii şi se întoarse cu spatele, săgetat de durere. „La naiba!" Când îşi reveni şi privi în jur, văzu că bazi­lica era iluminată pe o distanţă de vreo treizeci de metri.

În acea clipă, vocea şambelanului răsună undeva, în depărtare:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Macri îşi îndreptă camera într acolo. La distanţă, aproape la marginea razei de lumină, se zărea o formă cenuşie, o sliuetă fami­liară care alerga spre altarul principal.

Urmă un moment de ezitare generală, fiecare încerca să înţeleagă ce se petrece. Apoi zăgazurile se rupseră. Chartrand ţâşni pe lângă Langdon, repezindu se pe urmele şambelanului. Profesorul se luă după el. Apoi soldaţii şi Vittoria. Macri încheia şirul, luminându le tuturor calea şi transmiţând lumii întregi această goană sinistră. Glick înjură cu o voce groasă şi începu să alerge şi el, fără a şi întrerupe comentariul sacadat, gâfâit şi bâlbâit.

Când o văzuse pentru prima dată, locotenentul Chartrand îşi spusese că nava principală a Bazilicii San Pietro este ceva mai lungă decât un stadion olimpic de fotbal. În seara aceasta însă, i se părea de două ori mai mare. În timp ce alerga pe urmele şam­belanului, se întreba încotro se îndreaptă. Omul era în stare de şoc, evident, delirând în urma traumei fizice şi a masacrului din biroul papei.

Undeva, în faţă, dincolo de raza de acţiune a proiectorului BBC, glasul şambelanului răsună voios:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!"

Chartrand ştia că e un verset din Scriptură — Matei XVI, 18, dacă şi amintea el bine. „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea!" Un verset cât se poate de nepotrivit, aproape crud în inadecvarea sa... Biserica fiind pe punctul de a fi distrusă din temelii. Fără îndoială, il camerlengo înnebunise!

Sau poate că nu...?

Pentru o fracţiune de secundă, inima îi tremură. Mesajele divine şi viziunile mistice i se păruseră totdeauna doar nişte simple iluzii, un fel de beţii cu apă rece, produsul unor minţi care auzeau exact ceea ce voiau să audă; Dumnezeu nu comu­nică direct!

O clipă mai târziu însă, ca şi cum însuşi Sfântul Duh coborâse pentru a l convinge de puterea sa, Chartrand avu o viziune.

La cincizeci de metri în faţa lui, chiar în mijlocul bisericii, apăru un spectru... o siluetă diafană, cu un halou luminos. Fantoma palidă semăna cu trupul pe jumătate gol al şambelanului şi părea transparentă, luminoasă. Chartrand încremeni locului, simţind un nod în gât. Il camerlengo strălu­ceşte! Trupul părea a radia tot mai intens. Apoi începu se se scufunde... adânc, tot mai adânc... până ce dispăru ca prin farmec în pardoseală.

Langdon văzu şi el fantoma. Pentru un moment, crezu că a avut şi el o viziune. Dar trecând de Chartrand şi alergând spre locul în care dispăruse şambelanul, îşi dădu seama ce se întâmplase. Preotul ajunsese la Nişa Pallium urilor — încăperea subterană, luminată de nouăzeci şi nouă de candele. Lumina ce răzbătea de dedesubt îl învăluise într un fel de halou fantoma­tic; apoi, când coborâse treptele, dăduse impresia că dispare în podea.

Langdon ajunse cu răsuflarea tăiată la deschizătura în par­doseală şi privi în jos. La capătul treptelor, în lumina aurie a lămpi­lor, şambelanul alerga spre uşile de sticlă care dădeau spre sala în care se afla celebra casetă aurie.

„Dar ce face acolo? se minună Langdon. Doar nu crede că în caseta aceea..."

Il camerlengo deschise uşile dintr o singură mişcare şi ţâşni înăuntru. Ciudat însă, trecu pe lângă ea parcă fără s o vadă. Doi metri mai departe, se prăbuşi în genunchi şi începu să tragă de un grilaj de fier încastrat în podea.

Cuprins de oroare, profesorul înţelese încotro se îndrepta preo­tul. „Dum­ne­­zeule mare, nu!" Şi se repezi pe scări după el:

— Părinte! Nu!

Când deschise uşile de sticlă, îl văzu opintindu se deasupra gri­lajului. Balamaua metalică trosni asurzitor şi fierul se ridică, scoţând la iveală un puţ adânc şi o scară abruptă ce părea să coboare spre nicăieri. Şambelanul se aplecă spre deschidere, dar Langdon îl prinse de umerii goi şi l trase înapoi. Pielea omului era lunecoasă, asudată, însă profesorul îşi încleşta bine degetele.

II camerlengo se răsuci, evident surprins:

— Ce faci aici?

Privirile li se întâlniră şi Langdon avu aproape un şoc. Preotul nu mai avea privirea sticloasă şi vagă a unuia căzut în transă; în ea strălucea limpede o fermitate lucidă. Arsura de pe piept părea înfiorătoare.

— Părinte, spuse Langdon cât de calm putu, nu puteţi coborî acolo. Trebuie să evacuăm clădirea.

Vocea şambelanului răsună la fel de senină:

— Fiule, am primit un mesaj. Ştiu...

— Camerlengo!

Urmat de ceilalţi, Chartrand năvăli şi el pe trepte, în încăperea subterană.

Când văzu grilajul deschis din podea, pe chipul locotenentu­lui se aşternu o expresie îngrozită. Îşi făcu semnul crucii şi i aruncă profesorului o privire recunoscătoare, fiindcă îl împie­dicase pe preot să coboare. Langdon înţelese; citise destule despre arhitectura Vaticanului pentru a şti ce se află dincolo de grilaj. Acesta era cel mai sacru loc al creştinătăţii: Terra Santa.

Pământ Sfânt. Unii îi spunea Necropola; alţii, Catacombele. Conform celor relatate de puţinii clerici care coborâseră aici în decursul anilor, Necropola era un labirint întunecat de cripte subterane în care un vizitator rătăcit îşi putea găsi cu uşurinţa sfârşitul. Nu era câtuşi de puţin un loc în care şi ar fi dorit să alerge după şambelan.

— Signore, îl rugă locotenentul. Sunteţi în stare de şoc. Trebuie să plecăm de aici. Nu puteţi coborî acolo! Ar fi sinucidere curată.

Cu un stoicism neaşteptat, în tăcere, preotul îşi puse o mână pe umărul lui:

— Îţi mulţumesc pentru grija şi ajutorul dumitale. Nu ţi pot explica... Nu pot spune că înţeleg... Dar am avut o revelaţie. Ştiu unde este antimateria.

Nimeni nu rosti nici un cuvânt. Şambelanul se întoarse spre ceilalţi:

— „Pe această piatră clădi voi Biserica Mea." Acesta a fost me­sajul. Sensul lui e clar.

Langdon nu reuşea să înţeleagă nici măcar cum de era omul atât de convins că îi vorbise Dumnezeu, dar să mai şi priceapă sensul mesajului!

„Pe această piatră clădi voi Biserica mea?"

Iisus rostise aceste cuvinte atunci când îl alesese pe Petru pentru a l fi Întâiul Apostol. Ce aveau ele a face cu situaţia de acum?

Macri se apropie pentru un prim plan. Glick amuţise.

II camerlengo vorbea repede acum:

— Illuminati şi au amplasat arma lor de distrugere în însăşi inima acestei biserici. La fundaţie. Chiar pe piatra ei de temelie. Iar eu ştiu unde e această piatră.

Langdon era sigur că venise vremea ca şambelanul să fie scos cu forţa afară. Oricât de lucid părea, cuvintele lui nu erau decât nişte simple aiureli. „O piatră? Piatra de temelie a bisericii?" Dar treptele astea nu duceau spre fundaţie, ci în necropolă!

— Versetul e o metaforă, părinte! Nu există o piatră reală!

Şambelanul îl privi cu o tristeţe ciudată:

— Există o piatră, fiule, spuse el şi arătă în puţ. Pietro e la pietra.

Langdon îngheţă. Într o fracţiue de secundă, înţelese.

Austera simplitate a logicii îi dădu fiori. Privind alături de ceilalţi scara abruptă, îşi dădu seama că era, într adevăr, o piatră îngropată la temelia bisericii.

Pietro e la pietra. „Petru este piatra."

Credinţa lui Petru în Dumnezeu era atât de puternică şi de neclintită, încât Iisus îl numise „piatră" — ucenicul neşovăitor, pe umerii căruia Hristos avea să şi clădească Biserica. Exact în acest loc, pe colina Vaticanului, fusese Petru crucificat şi îngropat. Primii creştini au construit un mic altar deasupra mormântului său. Pe măsură ce noua religie s a răspândit, altarul a devenit tot mai mare şi mai impunător, culminând cu bazilica de azi. Întrea­ga credinţă catolică a fost clădită, în cel mai adevărat înţeles al cuvân­tului, pe Sfântul Petru. Piatra.

— Antimateria e aşezată pe mormântul Sfântului Petru, spuse şambela­nul, cu o claritate perfectă în voce.

În ciuda provenienţei aparent supranaturale a informaţiei, Langdon sesiză o logică rece în ea. Amplasarea conteinerului pe mormântul Sfântului Petru părea acum un fapt dureros de evident. Într un act de simbolică sfidare, Illuminati aşezaseră antimateria în chiar inima creştinătăţii — atât în sensul literal cât şi figurativ al cuvântului. Extrema infiltrare.

— Iar dacă aveţi nevoie de o confirmare lumească, adăugă şambelanul nerăbdător, tocmai am găsit grilajul neîncuiat. Nicio­dată nu e lăsat descuiat. Cineva a fost deci acolo jos... de curând.

Toată lumea privi în puţ.

O clipă mai târziu, cu o agilitate neaşteptată vârstei lui, il camerlengo se răsuci, înhăţă o candelă şi se repezi spre deschiderea din podea.


119
Treptele de piatră coborau adânc în pământ.

„O să mor acolo jos", îşi spuse Vittoria încleştându şi degetele pe balustrada de frânghie paralelă cu scara. Deşi Langdon încercase să l oprească pe şambelan să intre în puţ, Chartrand intervenise, apucându l de braţ. Tânărul locotenent era convins probabil că il camerlengo avea dreptate.

După o scurtă ciondăneală, profesorul îşi eliberase braţul şi por­nise după şambelan, urmat îndeaproape de Chartrand. Mânată de instinct, Vittoria coborâse în urma lor.

Acum alerga pe treptele abrupte, conştientă că un pas greşit putea însemna moartea. Departe în faţa ei se zărea strălucirea aurie a lămpii şambelanului; şi în spate îi auzea pe cei doi reporteri încercând să ţină pasul. Proiectorul camerei arunca umbre care tremurau în puţ, luminându le paşii. Vittoriei nu i venea să creadă că lumea întreagă era martoră la această nebunie. „Închide naibii camera aia blestemată!" Ştia însă că lumina astfel oferită era unicul ajutor ca ei să şi poată continua drumul.

Pe întregul parcurs al bizarei curse de urmărire, gândurile i se învârteau ameţitor în minte. Ce ar putea face il camerlengo acolo jos? Chiar dacă ar găsi antimateria? Oricum, nu mai era timp!

Spre surprinderea ei însă, intuiţia îi spunea că şambelanul avea dreptate. Amplasarea conteinerului la zeci de metri sub pământ părea o alegere aproape nobilă şi binevoitoare. La mare adâncime în subteran — ca în laboratorul de la CERN  anihilarea antimateriei ar avea rezultate mai puţin dezas­truoase — fără declanşare de căldură, fără şrapnele... doar o biblică despicare a pământului şi o prăbuşire în interior a uriaşei bazilici.

Sa fi fost acesta un act de bunăvoinţa din partea lui Kohler? Menit sa cruţe vieţi? Vittoria îi putea înţelege şi accepta ura faţa de religie... dar această uluitoare conspiraţie părea ceva mai presus de Kohler. Să fi fost ura şi dispreţul lui atât de profunde? Pentru a distruge Vaticanul? Să angajeze un asasin? Să i asa­sineze pe tatăl ei, pe papă, pe cei patru cardinali? Părea ceva greu de imaginat. Şi cum izbutise Kohler să pătrundă astfel în Cetatea Vaticanului? „Rocher fusese omul lui din interior, îşi spuse Vittoria. Rocher era un Illuminatus." Fără îndoială, căpitanul avea chei de pretutindeni — de la apartamentele papei, de la Il Passetto, Necropolă, mormântul Sfântului Petru... de peste tot. El ar fi putut plasa antimateria pe mormântul Sfântului Petru — un loc în care foarte puţini aveau acces — şi apoi să le ordone subalternilor să nu piardă timpul cercetând zonele cu restricţie ale Vatica­nului. Rocher ştiuse că nimeni nu avea să găsească antimateria.

„Dar nu luase în calcul mesajul divin primit de şambelan."

Mesajul! Pentru a înţelege asta avea nevoie de credinţa oarbă pe care se străduia acum s o trezească în sufletul ei. Chiar comu­nicase oare Dumnezeu cu il camerlengo? Instinctul ei spunea că nu, şi totuşi studiile ei, întreaga fizică a interconectivităţii spuneau altceva.

Aproape în fiecare zi era martora unor comunicări miraculoase — ouă gemene ale ţestoaselor de mare despărţite şi incubate în labora­toare la mii de kilometri depărtare unele de altele eclozând în acelaşi moment... milioane de meduze înotând în acelaşi ritm, ca dirijate de o minte unică... „Pretutin­deni se întind linii invizibile de comuni­care", îşi spuse.

Dar... între om şi Dumnezeu?

Ar fi vrut ca tatăl ei să fie acolo, pentru a i insufla credinţa lui.

Îi explicase odată, în termeni ştiinţifici, ce însemna comuni­carea divină şi atunci o făcuse să creadă în ea. Chiar şi acum îşi amintea ziua în care îl văzuse cum se ruga şi l întrebase:

— Tată, de ce pierzi vremea rugându te? Dumnezeu nu ţi poate răspunde.

Leonardo Vetra o privise cu un surâs părintesc:

— Fetiţa mea cea sceptică! Prin urmare, nu crezi că Dumnezeu îi vorbeş­te omului? Lasă mă să ţi explic pe înţelesul tău!

Luase apoi de pe un raft un model al creierului uman şi i l arătase.

— După cum probabil ştii, oamenii îşi folosesc în mod obişnuit doar o mică parte a potenţialului lor cerebral. Dacă însă îi plasezi în situaţii tensionate din punct de vedere emoţional — cum ar fi traume fizice puternice, o stare de extremă frică sau bucurie, ori o profundă meditaţie — brusc neuronii lor încep să intre în miliarde şi miliarde de conexiuni, conferindu le o clari­tate mintală extraordinară.

— Şi ce i cu asta? întrebase Vittoria. Dacă gândeşti clar nu în­seamnă că vorbeşti cu Dumnezeu!

— Aha! exclamase Vetra. Şi totuşi, soluţiile remarcabile ale unor probleme aparent imposibil de rezolvat apar exact în aceste momente de claritate mintală. E ceea ce misticii numesc „stări de conştiinţă alterate". Psihologii le au botezat „hiperconştienţă". Iar creştinii le spun „rugăciuni împlinite".

Vetra îi surâse larg şi apoi adăugase:

— Uneori, revelaţia divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacităţi mintale pentru a auzi ceea ce sufletul ştie dintotdeauna.

Acum, în vreme ce cobora în viteză treptele spre măruntaiele pământului, Vittoria îşi spuse că tatăl ei avusese, probabil, dreptate. Era oare chiar atât de greu de crezut că trauma fizică suferită îi transpusese şambelanului mintea într o stare în care pur şi simplu „ştiuse" unde este amplasată antimateria?

"Fiecare individ e un Dumnezeu, declarase Buddha. Fiecare individ ştie absolut totul. Avem nevoie doar de o minte deschisă pentru a ne conştientiza propria înţelepciune."

În acel moment de claritate, coborând treptele spre necropolă, Vittoria simţi cum mintea i se deschide şi propria înţelepciune răzbate la suprafaţă. Acum ştia fără umbră de îndoială care erau intenţiile şambelanului. Iar aceasta înţelegere îi aduse o dată cu ea o teamă cum nu mai cunoscuse vreodată.

— Camerlengo, nu! Dumneavoastră nu înţelegeţi, strigă ea deodată, amintindu şi de mulţimea adunată în piaţă. Dacă duceţi antimateria sus... vor muri cu toţii!

Langdon sărea câte trei trepte deodată. Tunelul era îngust şi înghesuit, dar nu simţea nici o tensiune claustrofobică. Vechile lui spaime erau copleşite acum de o frică mult mai profundă:

— Camerlengo! strigă apropiindu se în viteză. Trebuie să lăsaţi antima­teria acolo unde se află! Nu există altă cale!

Nici măcar în clipa în care le rostea, profesorul nu putea crede ceea ce spunea. Pe lângă faptul că acceptase revelaţia divină a şambelanului, acum susţinea distrugerea Bazilicii San Pietro — una dintre cele mai strălucite realizări arhitecturale ale lumii... la fel ca toate operele de artă din interiorul ei.

„Dar toată lumea de afară... Nu există altă cale!"

Era o crudă ironie faptul că singura modalitate de salvare a oamenilor era distrugerea bisericii. Probabil că Illuminati se amuzau grozav la ideea acestui simbolism.

Aerul care urca din puţ era umed şi rece. Undeva, acolo jos, se afla necropola sacră... mormântul Sfântului Petru şi al altor nenumăraţi creştini. Profesorul tremură străbătut de un fior şi spera că nu va fi o misiune sinucigaşă ceea ce făcea acum.

Brusc, lampa şambelanului încremeni pe loc. Langdon îl ajunse imediat din urmă.

Capătul scării se zărea abrupt la picioarele lor. În faţa ei se înălţa o poartă de fier pe care erau gravate trei cranii. Şambelanul o împinse. Profesorul sări drept în faţa lui, blocându i înaintarea. Ceilalţi se năpustiră pe trepte, fantomatici în lumina proiectoru­lui... mai cu seamă Glick, care părea mai alb cu fiecare pas.

Chartrand îl apucă pe Langdon de braţ:

— Lasă i să treacă!

— Nu! strigă Vittoria din urmă, cu răsuflarea tăiată. Trebuie să ieşim acum! Nu puteţi scoate antimateria de aici! Dacă o aduceţi sus, toţi oamenii aceia de afară vor muri!

Vocea preotului răsună surprinzător de calmă:

— Voi toţi... trebuie să aveţi încredere. Timpul care a mai rămas e scurt.

— Dar nu înţelegi! exclamă Vittoria. O explozie la nivelul solu­lui ar fi mult mai devastatoare decât aici!

Il camerlengo o privi, fără cea mai mică urmă de nebunie în ochii săi verzi:

— A spus cineva ceva despre o explozie la nivelul solului?

Vittoria se holbă la el:

— Adică o lăsaţi aici, jos?

Siguranţa din glasul preotului era aproape hipnotică:

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta.

— Părinte, dar...

— Te rog... ai măcar puţină credinţă!

Apoi vocea îi scăzu până la nivelul unei şoapte ferme:

— Nu cer nimănui să vină cu mine. Sunteţi liberi să plecaţi cu toţii. Tot ce vă rog este să nu vă amestecaţi în voia Lui. Lăsaţi mă să fac ceea ce am fost chemat să fac. Eu trebuie să salvez această biserică. Şi pot s o salvez. Jur pe propria viaţă.

Liniştea care urmă semăna mai degrabă cu bubuitul asurzitor al unui tunet.


120
Unsprezece şi cincizeci şi unu de minute.

Necropolă înseamnă, literal, „Oraşul Morţilor".

Nimic din ceea ce citise despre ea nu l pregătise pe Langdon

pentru ce avea să vadă acum. Uriaşele caverne erau presărate cu mii de cavouri în ruină, ca nişte mici căsuţe în interiorul unei peşteri. Aerul mirosea a mort. O reţea de alei şerpuite se întindea între mormintele putrede, majoritatea ridicate din cărămidă acope­rită cu marmură. Ca nişte coloane de praf, sute de stâlpi de pământ se înălţau între ele, susţinând o boltă mizeră ce atârna la mică înălţime deasupra locurilor de veci.

„Oraşul Morţilor", repetă Langdon în sinea lui, simţindu se prins undeva, între interesul ştiinţific şi frica brută, primitivă. Alerga alături de ceilalţi pe aleile şerpuite. „Oare am făcut o alegere greşită?"

Chartrand fusese primul care căzuse sub vraja şambelanului, îi deschise poarta de fier şi astfel îşi arătă încrederea în preot. La su gestia acestuia din urmă, Glick şi Macri acceptaseră în mod nobil să ofere mai departe lumina necesară căutării, deşi, ţinând seama de premiul care i aştepta în caz că scăpau cu viaţă, motivaţia lor reală putea fi considerată cel puţin suspectă. Vittoria fusese cea mai reţinuta dintre toţi, Langdon zărind în ochii ei o prudenţă care părea, tulburător, mai degrabă un fel de intuiţie feminină.

„Acum e prea târziu, îşi spuse, alergând alături de ea pe urmele celorlalţi. Ne am pecetluit soarta."

Vittoria tăcea, dar profesorul ştia că amândoi se gândesc la acelaşi lucru: „Nouă minute nu sunt suficiente pentru a ieşi din Vatican, în caz că şambe­lanul se înşală".

În timp ce fugea cu greu printre morminte, Langdon simţi la un moment dat că înaintează mai greu şi îşi dădu seama, cu surprindere, că începuseră să urce. Când înţelese care era explicaţia, îl trecură fiorii. Topografia locului era aceeaşi de pe vremea lui Iisus. Alergau pe vechea colină a Vaticanului! Profesorul îi auzise pe unii savanţi afirmând că mormântul Sfântului Petru ar fi situat aproape de culmea colinei şi se întrebase cum de ştiau acest lucru. Acum pricepuse: „A naibii colină este încă aici!"

Langdon avea impresia că răsfoia rapid pagini vechi de istorie. Undeva în faţa lui se afla mormântul Sfântului Petru — cea mai sfântă relicvă a creşti­nă­tăţii. Acum era greu de crezut că pe acest loc se aflase iniţial doar un modest altar. Pe măsură ce renumele Sfântului se răspândea, noi altare şi temple fuseseră înălţate unul dea­supra celuilalt, până la cupola de 130 de metri a lui Michelangelo, al cărei apex era poziţionat direct deasupra anticului mormânt, cu pre­cizie de o fracţiune de centimetru.

Continuau să urce prin tunelul sinuos. Langdon îşi privi ceasul. Opt minute. Începuse să se întrebe dacă nu cumva şi el, şi Vittoria aveau să se alăture pentru vecie cadavrelor care şi dormeau aici somnul de veci.

— Atenţie! strigă Glick din spatele lor. Găuri de şarpe!

Profesorul le observă la timp — o serie de orificii săpate în pământul aleii. Sări şi le ocoli.

Sări şi Vittoria, abia evitând să calce în ele. Nedumerită, privi spre Langdon:

— Găuri de şarpe?

— De fapt, găuri de lapte, o corectă el. Crede mă, n ai vrea să afli amănunte!

Orificiile acelea, îşi dăduse el seama, erau „canale de libaţie". Primii creştini credeau în reînvierea trupului şi foloseau aceste găuri pentru a „hrăni morţii", turnând prin ele lapte şi miere în criptele de dedesubt.

Il camerlengo se simţea istovit.

Dar mergea înainte, trupul său găsind forţă în datoria pe care o avea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi. „Aproape am ajuns." Durerea era incredibilă. „Mintea poate provoca dureri mult mai cumplite decât corpul." Totuşi, se simţea obosit. Ştia însă că mai are la dispoziţie foarte puţin timp.

— Voi salva Biserica Ta, Doamne. Jur!

În ciuda proiectorului BBC din spate, pentru care le era recunoscător celor doi reporteri, şambelanul nu renunţase la can­delă. „Sunt un far călăuzitor în întuneric. Sunt lumina lor." Lampa se clătina în fugă şi pentru o clipă se temu că uleiul inflamabil se va vărsa şi l va arde; avusese parte de suficienta carne arsă pentru o seară!

Când se apropie de culme, abia mai putea răsufla, scăldat în sudoare. Dar, când ajunse în vârf, parcă se născuse din nou. Se împletici pe bucata de pământ plat pe care mai stătuse de atâtea ori înainte. Aici drumul se încheia, în dreptul unui perete de pământ. Pe o mică inscripţie se putea citi: Mausoleum S. La tomba di San Pietro.

În faţa lui, la nivelul taliei, se vedea o deschidere în perete. Aici nu mai era nici o plăcuţă inscripţionată. Nici un ornament. Doar o simplă gaură în zid, dincolo de care se deschidea o grotă mică şi un sarcofag sărăcăcios. Il camerlengo privi în deschidere şi surâse obosit. În spatele lui îi putea auzi pe ceilalţi cum se apropiau. Puse candela jos, pe pământ, şi căzu în genunchi pentru a se ruga:

„Îţi mulţumesc, Doamne. E aproape gata."

Afară, în piaţă, înconjurat de cardinalii muţi de uimire, Mortati privea ecranele video, urmârind drama care se desfăşura jos, în criptă. Nu mai ştia ce să creadă. Oare lumea întreagă fusese martoră la ceea ce văzuse el? Oare Dumnezeu chiar îi vorbise şambelanului? Antimateria chiar se afla pe mormântul...?

— Priviţi! izbucni un strigăt din mulţime.

Toată lumea arăta cu degetul spre ecranul BBC:

— Acolo! E un miracol!

Mortati privi şi el. Unghiul de filmare tremura, dar imaginea era suficient de clara. Şi de neuitat.

Filmat din spate, il camerlengo îngenunchease pe podeaua de pământ, în rugăciune. În faţa lui se deschidea un fel de gaură în perete. În interior, prin­tre resturi vechi de piatră, se zărea un sicriu de lut ars. Mortati îl văzuse o singură dată, dar ştia ce conţine.

Sfântul Petru!

Bătrânul cardinal nu era chiar atât de naiv încât să creadă că exclama­ţiile de uimire şi bucurie care se ridicau din mulţime erau provocate de imaginea uneia dintre cele mai sacre relicve ale creştinătăţii. Nu la vederea mormântului în care şi dormea Sfântul Petru somnul de veci cădeau oame­nii în genunchi, plini de recunoştinţă şi pietate... ci în faţa obiectului aşezat deasupra lui.

Conteinerul cu antimaterie. Se afla acolo... unde se aflase toată ziua... ascuns în bezna necropolei. Ironic. De neoprit. Mortal. Re­velaţia şambela­nului se dovedise corectă.

Mortati privea cilindrul transparent ca hipnotizat. Globula de lichid mai plutea încă în mijlocul lui. În jur, grota avea licăriri roşietice, la fel ca ledul care număra ultimele cinci minute de exis­tenţă ale conteinerului.

Tot pe mormânt, la câţiva centimetri distanţă de cilindru, se afla camera video a Gărzii Elveţiene.

Mortati se închină, încredinţat că aceasta era cea mai înspăi­mântătoare imagine pe care o văzuse vreodată. După o clipă însă, îşi dădu seama că ceea ce era mai rău de abia acum începea.

Il camedengo se ridică brusc în picioare, înhăţă conteinerul cu antima­terie şi se întoarse spre ceilalţi. Pe chipul lui se citea o con­centrare desăvâr­şită. Trecu pe lângă grupul care l însoţise şi o luă înapoi pe drumul pe care venise.

În obiectiv apăru figura îngrozită a Vittoriei Vetra:

— Camerlengo! Unde vă duceţi? Parcă spuneaţi că...

— Ai credinţă! o întrerupse el fără a se opri din fugă.

Vittoria se răsuci spre Langdon:

— Ce facem acum?

Profesorul încercă să l oprească, dar Chartrand se postă între ei, convins probabil că şambelanul ştia ce face.

Imaginile transmise de camera BBC păreau luate dintr un montagnes russes — tremurate, zgâlţâite, chipuri confuze şi îngrozite care fugeau spre intrarea în necropolă.

În Piazza San Pietro, cardinalul Mortati bâlbâi cu neîncredere:

— Chiar aduce lucrul acela aici, sus?

Pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă se vedea cum il camedengo alerga prin necropolă, spre ieşire, cu antimateria în faţa lui.

— Nimeni nu va mai muri în seara aceasta!

Dar se înşela.