Interogatoriul judiciar din perspectiva sondarii sentimentului de vinovatie
Yüklə 78,01 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Interogatoriul judiciar (ancheta judiciară) – caracterizare generală 2 Caracteristicile interogatoriului 3 Planurile situaţionale 3
- Rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi 8 Bibliografie 12
- Interogatoriul judiciar (ancheta judiciară) – caracterizare generală
- Caracteristicile interogatoriului
- Planul deschis
- Etape şi strategii de interogare a inculpatului sau învinuitului
- Tehnici şi mijloace de investigare a comportamentului simulat
- Rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi
- Mircea Constantinescu şi Ion Sandu
- Bibliografie Butoi T.
- Bieltz, P., Gheorghiu, D.
- Mitrofan, N., Butoi T., Zdrenghea V
|
Interogatoriul judiciar din perspectiva sondării sentimentului de vinovăţie (duplicitate, simulare), rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi Cuprins Cuprins 1 Interogatoriul judiciar din perspectiva sondării sentimentului de vinovăţie (duplicitate, simulare), rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi 2 Interogatoriul judiciar (ancheta judiciară) – caracterizare generală 2 Caracteristicile interogatoriului 3 Planurile situaţionale 3 Etape şi strategii de interogare a inculpatului sau învinuitului 5 Comportamentul simulat 6 Tehnici şi mijloace de investigare a comportamentului simulat 7 Rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi 8 Bibliografie 12 Interogatoriul judiciar din perspectiva sondării sentimentului de vinovăţie (duplicitate, simulare), rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi Interogatoriul judiciar (ancheta judiciară) – caracterizare generală În cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de interogatoriu judiciar. Interogatoriul judiciar se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile.1 Din perspectivă psihologică interogatoriul judiciar (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecinţele care ar urma să decurgă. În cadrul interogatoriului judiciar, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpţiei de nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia. În relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. În această situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti. În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de interogatoriu este impropriu folosit şi îi este redus sensul, aria sa de activitate. În accepţiunile acestora, termenul în cauză vizează doar o latură a activităţii de ascultare, şi anume momentul adresării întrebărilor şi al primirii răspunsurilor, neacoperind în totalitate sensul acestui act procedural. În aceste accepţiuni termenul nu se identifică cu noţiunea de ascultare care presupunea atât relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat, cât şi adresarea de întrebări de către reprezentanţii organului judiciar. În sprijinul acestei afirmaţii vine C. pr. pen. prin art. 73, al. 3; art. 71, art. 323; precum şi opiniile unor specialişti consacraţi: ascultarea persoanelor constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere. În ceea ce ne priveşte continuăm să credem că definind interogatoriul ca „fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii şi în funcţie de adevăr a stabili răspunderile”.2 Interogatoriul judiciar presupune parcurgerea a două faze care se succed logic, şi anume, ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale). Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor. Caracteristicile interogatoriului Imaginea poziţiei psihologice a reprezentantului autorităţii publice în interogatoriu nu va putea fi recepţionată şi înţeleasă corect, nici dimensiunea reală a responsabilităţii sale sociale, inclusiv sensul profesional, dacă se ignoră complexitatea fenomenului de criminalitate şi dificultăţile cauzelor complexe pline de hăţişuri cu care acesta se confruntă, fără a mai lua în calcul riscurile şi ameninţările cărora adesea trebuie să le facă faţă.3 Tensiunea anchetei judiciare este esenţială pentru a găsi soluţia dreaptă, ea fiind comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic şi plin de imaginaţie, pe de o parte, iar pe de alta, infractorul viclean şi speculativ. Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar:
Planurile situaţionale Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice, stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.4 Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt: a).Planul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză; b).Planul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. În asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului; c).Planul ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce la eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat, uneori ani la rând, iar alteori cauza intră în prescripţie; d).Planul necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima fază, nici anchetatorul şi nici infractorul, acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă (Mitrofan & colab., 1992). Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în cauză (martor, reclamant). În biroul de anchetă, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie să surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate. Învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţă (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii). Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă în faţa unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de starea de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomandă unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de sănătate, probleme de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului, o “încălzire” a relaţiei interpersonale, care favorizează chestionarea cu privire la cauza în speţă (în această fază se poate da un sfat, eventual se poate strecura o glumă). În cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv. În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surprinderii, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de întrebări. Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea firească acelui context. Persoana care nu este implicată în cauza penală, dispune în planul personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală, ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta penală sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia. Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de la cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau infirma ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului. Etape şi strategii de interogare a inculpatului sau învinuitului Etape Atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:
Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului.
Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate.5 Strategii Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folosesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării. Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului). Procedeele tactice de ascultare a învinuitului, cunoscute în practica autorităţilor judiciare sunt:
Comportamentul simulat În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite. În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihică şi supleţe comportamentală. Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate. Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat. Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate fi cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-l secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite, pentru derutarea organelor judiciare. Aceasta poate fi asemănată cu un binom compus din aparenţă (produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) şi inaparenţă (realitatea secretizată, intimă, neconfesată) (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1992). Simularea are o prezenţă cotidiană. Uneori se dovedeşte a fi necesară, stimulând sensul vieţii. Omul are nevoie şi de unele pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de autoamăgire. Pentru a depăşi momentele critice din viaţă, persoana, conştient sau inconştient, îşi protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranţei, încrederii, optimismului. Simularea în aceste situaţii reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiţiei umane, un loc de refugiu imaginar. Condiţia succesului unei simulări este dată de consistenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu tactici derutante, simulantul se complace într-un fals relaţional, structurându-şi, pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface. Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc. Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe, imuabile, între adevăr şi falsitate, existând o permanentă interşanjabilitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă. Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcţie adaptativă, profilactică. Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcţia de a preveni sau reduce reacţia de stres, provocată de ancheta judiciară. Prin simulare, persoana este convinsă că poate controla agentul stresant, obţinându-se astfel o reducere a reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat. Una dintre formele de simulare (sau disimulare) o constituie minciuna, atunci când este comunicată prin limbaj. Rousseau comenta definiţia în felul următor: „a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag”, afirmând totodată că trecerea sub tăcere a acestor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu înseamnă „a minţi”. Sinceritatea este o prescripţie morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică. Minciuna afirmată de subiect este justificată sau nu, astfel ea reprezintă starea unei încercări de a falsifica răspunsul just la o întrebare, ascunzând stările emoţionale demascatoare. Din punct de vedere psihofiziologic, detectarea simulării poate fi studiată şi este analizată uneori în aspectele ei mai grave, infracţionale, cât şi, mai ales, în laborator, – fără a fi interesaţi de doza de justificare a celor implicaţi sau de caracterul oarecum artificial în care sunt induşi subiecţii de experienţă6. O altă formă mai intimă de simulare, nu mai puţin răspândită însă, o constituie refuzul de a-şi mărturisi şi de a recunoaşte o anumită atitudine reală faţă de o persoană oarecare sau încercarea de a-şi camufla faţă de sine însuşi o anumită dorinţă pe care totuşi o simt7. Simulând, oamenii caută să-şi convingă auditorii de poziţia pe care şi-o expun aparent. La anxioşi, de exemplu, se observă adesea tăinuirea adevăratului motiv de anxietate. Simularea îmbracă în exterior intenţia de inducere în eroare prin trei procedee mascate:
Schema acestor procedee de mascare a motivelor reale, care sunt surse ale anxietăţii, aparţine lui Coleman (influenţa freudiană). Ca şi în minciună, în orice alt tip de simulare există un anumit grad de intenţionalitate în a înşela. Intenţia este acea caracteristică esenţială care deosebeşte o eroare de un fals. Simularea este, deci, o semnificaţie socială. O dată cu complicarea vieţii sociale, tipurile de simulare, unele mai mult, altele mai puţin justificate, devin tot mai numeroase şi, în general vorbind, nişte necesităţi. Cazul simulării absolute, a falsificării voite a adevărului printr-o formă exprimată verbal – „minciuna” – cu ascunderea expresiilor aparente care ar putea-o demasca. Oricărui comportament aparent îi corespunde, cu necesitate aspectul lui inaparent. Ceea ce este fals este sensul imprimat de individ componentei oferite spre observaţie directă, adică sensul care trebuie atribuit, după intenţia sa, comportamentului aparent. Comportamentul este, în fapt, inseparabil de formele sale de manifestare şi acţionează ca un tot. De aici şi posibilitatea cunoaşterii sigure a simulării comise. Inaparenţa în simulare este până la urmă nu numai ceea ce se încearcă a fi ascuns, ci produsul dintre inaparenţă care corespunde cu ceea ce este lăsat voit să se exteriorizeze şi inaparenţa care trebuie să rămână un secret personal. Tehnici şi mijloace de investigare a comportamentului simulat Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat. Orice instrument de măsură, fie el tradiţional sau modern are la bază o anumită teorie. Această teorie poate fi explicită, detaliată până în cel mai mic amănunt, sau implicită, rămânând la latitudinea persoanei găsirea relaţiilor care stau la baza ei. Dacă în antichitate se considera că la originea reacţiilor psihofiziologice se află "Puterea Divină" (Lea, 1870), studiile contemporane sugerează că factorul major, determinant al reacţiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivaţional-emoţionale, iar studiile recente susţin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive. Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct, care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf, fonograf, electroencefalograf etc.) a modificărilor vasculare, cerebrale, de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu, 1981). La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice. Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete, hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici. Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului şi gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi furnizarea răspunsului. Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii, fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări practice şi experimentale de-a lungul timpului, însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice), care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenţei, intensităţii, duratei etc. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt:
Rolul tehnicii poligraf în interogarea cercurilor de bănuiţi Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de „detector de minciuni” este un înregistrator mecanic sau electronic, ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie, suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan, 1984). Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna, ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat. Preocupările obiective ştiinţifice, îndreptate către detecţia stărilor de tensiune emoţională care evidenţiază disimularea adevărului, sunt de dată relativ recentă. Este cunoscut faptul că cercetările asupra poligrafului au apărut pentru prima oară în jurul anilor 1920 în S.U.A., izvorând din necesitatea practică a orientării anchetatorilor în dirijarea cercetărilor judiciare, ulterior poligraful „fiind amplu folosit în instrucţia penală”8. Plecând de la faptul că disimularea adevărului (minciuna) este însoţită în mod obişnuit de unele schimbări fiziologice caracteristice reacţiilor emoţionale, „un număr de tehnicieni şi criminologi ca V. Benussi, H.D. Burtt, J.A. Larson, Summers, Keller, Reid, Inbau, pentru care lupta contra crimei se reducea adesea la o luptă între adevăr şi minciună, dar preocupaţi de asemenea să stabilească nevinovăţia indivizilor acuzaţi pe nedrept, au făcut cercetări şi au construit aparate amplificatoare şi înregistratoare capabile să traducă şi să studieze aceste fenomene interioare”9 Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligraful model „Stoelting” a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşca, în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi. În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei cu aportul dr. Ion Anghelescu - şeful institutului. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe teren, la sediul inspectoratelor judeţene de poliţie. Expertul Tudorel Butoi, absolvent al Facultăţii de Psihologie Bucureşti, a fost primul psiholog care a folosit poligraful în domeniul judiciar, pentru detectarea comportamentului simulat. De asemenea, tot în acea perioadă, au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi experţii criminalişti dr. Mircea Constantinescu şi Ion Sandu din Institutul de Criminalistică Bucureşti. În paralel cu tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de stres psihologic în voce (Psychological Stress Evaluator - PSE), avându-l ca expert pe Jean Nichifor.
Activităţile de descoperire a infractorilor şi de clarificare a stărilor de fapt - în concordanţă cu adevărul - reprezintă efortul comun al tuturor specialiştilor din sistemul judiciar, precum şi al experţilor din cele mai diferite domenii. Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza, cele mai adecvate întrebări.
Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi. Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vehiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea de Sud, India, Turcia, Croaţia etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult. În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit (Zdrenghea & Butoi, 1992; Buş, 1997; Buş, 2000):
În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat, fiind practic adaptabilă oricăror situaţii. Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc. Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobândindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensivă, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii. Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reală forţă probatorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite. Cercetări psihologice au demonstrat că aptitudinile specifice unor domenii de activitate, precum şi factorii de dezvoltare a acestora contribuie la obţinerea unor performanţe specifice (Jurcău, 1980). Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al persoanei în special. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit de observaţie, echilibru moral-afectiv, intuiţie profesională etc. Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiştii în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice. Concluzionând, putem afirma că investigaţia şi detecţia comportamentelor simulate nu poate fi considerată, nici prin conţinut, nici prin formă şi nici prin tehnica pe care o utilizează, ca fiind o procedură care încalcă prezumţia de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor. Dimpotrivă, este o metodă integral umană.10 Bibliografie
1 Buş I., Psihologie judiciară, Curs universitar, Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 2 Tudorel Butoi, Note de curs, Facultatea de Drept, Universitatea Spiru Haret, 1994/2000 3 Butoi I.T., Butoi T., Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 4 Buş I., Psihologie judiciară, Curs universitar, Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca 5 Bieltz, P., Gheorghiu, D., Logică judiciară, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 1998 6 Ciofu, I., Comportamentul simulat, p. 51 7 Idem, p. 51 8 J. Pinatel, El detector de metiras, Mundo-Policial, nr. 25/1974, Buenos Aires, p. 58 9 M. Sicot, A la barre de l’Interpol, Paris, 1961, p. 170 10 Butoi I.T., Butoi T. – Psihologie judiciară, Curs universitar, ediţia II, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004, p. 263 Yüklə 78,01 Kb. Dostları ilə paylaş:
|