Introducere generală

Părtăsia sau Prietenii lui Smith

 Valurile miscării penticostale au ajuns la sfârsitul secolului 19 si pe coastele Norvegiei. Aici penticostalismul a prins rădăcini, în mijlocul unui popor plictisit de religia luterană oficială. Norvegienii s-au dovedit inovatori religiosi de frunte. Doctrinele importate din America au fost prelucrate si au apărut diferite miscări autentic norvegiene. Una dintre acestea este “Prietenii lui Smith”, cunoscuta în România sub numele de “Părtăsia”.

Povestea romantată de membrii acestei grupări începe cu Johan Oskar Smith, un ofiter din marina militară norvegiana care, aflat într-o noapte de cart pe vasul său, a primit “descoperire de la Dumnezeu” în privinta trăirii vietii crestine. Concluzia lui Smith, dupa cercetarea Scripturii, a fost ca mântuirea nu poate fi dobândită numai prin credinta, asa cum învătau celelalte culte neoprotestante, ci era nevoie ca această credintă să fie urmată de fapte sau de “răstignirea omului vechi”, potrivit Sf. Apostol Pavel.

Smith a început sa-si împartaseasca opiniile fratelui lui, Aksel Smith, si ulterior în mediile neoprotestante norvegiene. Cuvintele lui nu sunau bine auditoriului protestant, obisnuit cu solutii de mântuire "de-a gata". Treptat Smith si-a format un grup de prieteni si împreună au început sa se adune separat de bisericile lor, cu scopul de a studia ce spune Scriptura despre lupta cu pacatul si pentru a se îndemna reciproc la această luptă. În 1908 Smith îl întâlneste pe Elias Aslaksen, un alt cadru militar din marina norvegiană, care a devenit si a rămas unul dintre stâlpii miscarii până la moartea lui din 1976.

În anii 1930 secta a început să se extindă în Suedia si Danemarca, iar ulterior si în celelalte tări europene. Datorită emigratiei norvegiene către Statele Unite, în anii 1960 au început să apară adunări si pe teritoriul SUA. Astăzi există congregatii si în America de Sud, în Africa si Australia. După căderea comunismului în Europe de Est, secta a început să-si formeze adunări si în această regiune, racolând în principal membri nemultumiti din celelalte culte neoprotestante.

Initiatorii grupării s-au lansat într-un atac virulent la adresa tuturor orientărilor crestine, identificându-le ca fiind "desfrânata cea mare" din cartea Apocalipsei. Ei au dezvoltat o teorie conform căreia toate grupările crestine actuale "slujesc la doi stăpâni", făcându-se astfel vinovate de curvie spirituală, gruparea lor slujind numai lui Dumnezeu si fiind prin urmare Mireasa Mielului Iisus Hristos, vrednică de răpire si de a domni împreună cu Hristos în împărătia de o mie de ani. Această viziune a fost sistematizată ulterior de Sigurd Bratlie în cartea "Mireasa si curva".

După ce au disecat practica religioasă a celorlalte grupări, cei doi norvegieni au trebuit să găsească ceva nou cu care să vină pe piata religioasă. Acest nou a fost practica "mărturisirii", un fel de spovedanie publică a fiecărui membru în fata adunării, exprimarea regretului pentru greselile comise si promisiunea de a se îndrepta.

Doctrina acestei grupari este simpla comparativ cu cea a altor grupari neoprotestante. Omul trebuie sa elimine orice pacat constient din viata sa daca vrea sa fie mântuit. Aceasta idee reprezinta o diferentiere majoră fată de restul lumii neoprotestante. Celelalte subiecte teologice, cum ar fi Sfânta Treime, Cina Domnului, Biserica, sunt destul de vag clarificate, întelegerea lor depinzând de la o adunare la alta.

Organizarea miscării este mult simplificata. Nu are pastori în adevaratul sens al cuvântului iar adunările locale sunt conduse de un bărbat numit "de la centru". Acesta se ocupă de organizarea întâlnirilor si de mentinerea tonusului ridicat în lupta cu păcatul.

Fiind de sorginte penticostala, miscarea crede în “rapirea celor credinciosi” (în număr de 144.000), în “botezul cu Duhul Sfânt” si în “vorbirea în limbi”. Vorbirea în limbi este întotdeauna “tălmăcită” de un alt membru din adunare, existând o mare discrepanta între volumul de cuvinte original si cel tradus.

Adunările cultului constau dintr-o prima parte de cântari si rugăciuni, urmată de comentarii si analize personale facute de membrii de frunte. După ce acestia îsi prezintă dizertatiile si îndemnurile la lupta cu păcatul, ceilalti membri se ridica pe rând în picioare si-si marturisesc într-o maniera emotională diferite păcate, declarându-si totodată angajamentul de a birui toate păcatele constiente.

O caracteristica întâlnita si la alte culte neoprotestante este împărtirea lumii în doua categorii: “alesii” (membrii cultului, desigur) si “pacatosii” sau “lumea”. Acestia din urma “nu au lumina”, "traiesc în pacat" si vor ajunge în iad. Membrii gruparii, dar numai cei plini de zel, vor avea parte de un viitor fericit în calitate de Mireasă a lui Hristos.

În România, “Părtăsia” nu are multe congregatii, însa se afla pe locul trei în Europa dupa Norvegia si Germania ca numar de membri. Membrii din România provin aproape în exclusivitate din oameni proveniti din cultele penticostal (datorită asemănării de doctrină), baptist si crestin după Evanghelie.

În ciuda angajamentului lor declarat de a se elibera de orice păcat conştient, membrii si treburile interne ale grupării suferă de pe urma intereselor de grup si a jocurilor de culise. Intrigile sunt la ordinea iar liderii locali sunt promovati prin tactici similare celor folosite în partidele politice, iar cine este sus azi mâine poate fi jos. Ocazional au loc "lovituri de palat" prin care tineri mai fierbinti îi înlătură pe conducătorii bătrâni, mai prăfuiti si incapabili a tine pasul cu tonusul vremii. Păcatele mărturisite de un membru în fata adunării sunt folosite la momentul potrivit pentru a-l discredita.

Din punct de vedere psihologic, "Părtăsia" este un cult distructiv, creând o dependentă a membrilor fată de conducătorii lor si în general fată de mediul din adunare. Majoritatea membrilor îsi restrâng domeniul social si afectiv-emotional la cadrul sectei, conducătorii devenind ca aerul pentru ei. Conducătorii sunt infailibili si orice afirmatie a acestora are valoare de Scriptură.