Ioan Ianolide

DOR

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie

Frumoasă ca un crin din Paradis.

Potirul florii e mereu deschis

Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;

Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură

Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,

Potirul lacrimilor se revarsă

Şi-mi primeneşte sufletul de zgură:

Atunci Iisus de mine mult se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger,

Cu trupu-ncovoiat de neputinţă.

Din când în când din cer coboar-un înger

Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;

M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,

M-adapă Iisus cu apă vie,

Grăuntele zvârlit în groapă-nvie

Ca viaţa îmbrăcată-n sărbătoare:

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren:

Sub flacăra iubirii arzătoare,

Din zori de zi şi până-n noapte-aştept.

Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:

Iisuse, Iisuse!

Încet mă mistui ca o lumânare.

Prima strofă este mărturia stării de har, bucurie lăuntrică de floare paradisiacă ivită şi crescută din lacrimi şi suferinţă. Duhul preschimbă suferinţa în bucurie covârşitoare, nepământească. În strofa a doua autorul ne arată cum a ajuns la această stare: sufletul şi trupul său au fost aspru chinuite şi batjocorite dar atunci a fost curăţit prin lacrimile revărsate de Dumnezeu în el. Totuşi, suferinţa continuă ca un calvar ce tinde să-l doboare însă este din nou salvat, de data aceasta de prezenţa îngerului din sine, care-i întăreşte puterea şi credinţa. Din treaptă în treaptă a suferinţelor urcă treaptă cu treaptă biruinţa, certitudinea, pacea, fericirea. Ultima strofă înfăţişează unirea tainică, deplină cu Hristos. Soarele este harul ce-l luminează. Iisus însuşi îi oferă saţiul sfinţeniei şi veşniciei. Omul e pregătit să fie îngropat cu certitudinea învierii în slavă. Cheia acestei poezii ca şi mesajul ei cel mai profund sunt cuprinse în primul şi ultimul vers - „Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie” – care exprimă paradoxala dualitate a condiţiei umane ce aspiră spre îndumnezeire. Refrenul este o descriere reală a ultimei perioade din viaţa autorului, petrecută în poziţie de veghe şi în chemarea necontenită a Numelui lui Iisus. Aşa a fost posibilă transfigurarea ce s-a realizat în Valeriu.

POEZIE
Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită

De-atâta priveghere şi-aşteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită

De grea şi îndelungă alergare

Şi plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid şi cat în mine

Puteri să urc Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: „Viaţa e Iisus!

Mărgăritarul preţios e-n tine”.
Privesc la dimineaţa minunată

A Învierii Tale din Mormânt,

Cu Magdalena, ca şi altă dată,

Îngenunchez ’naintea Ta plângând

Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.
Chinul epuizant îi întristează ochii şi-i oboseşte fruntea. Aşteptarea în suferinţă este grea şi inima sa bolnavă plânge. Epuizat, el nu mai are puterea să facă cine ştie ce efort de rezistenţă, ci caută în sine şi-L află acolo pe Iisus, închipuit prin simbolul mărgăritarului. Ultima strofă este descrierea stării de har în faţa priveliştii Învierii, pe care poetul o contemplă cu dragostea şi uitarea de sine a Magdalenei, împrumutând fericirea, lacrimile şi cântul ei. Poezia se termină într-un imn de slavă, care izbucneşte numai după parcurgerea sfâşierilor pricinuite de lupta lăuntrică.


MINA
Un gând smerit şi simplu, o lumină

Spre Tine se înalţă lin din mină

Şi sufletul înlăcrimat se roagă:

O, vino, de păcate mă dezleagă!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune

Şi cheamă-mă încetişor pe nume

Cum ţi-ai chemat prietenul din groapă;

Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă!

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,

Să simt pulsând viaţa în mlădiţă,

Din mila Ta dă-mi inimă curată

Şi faţa Ta divină Ţi-o arată

În ceasul fericitei mele despărţiri

De lumea asprei noastre pribegiri.

Iisuse Doamne, vino-n zori,

Te cheamă cei din închisori,

O, vino, mina luminează,

Pe noi ne binecuvintează!

Este o poezie dedicată prietenului său drag Marin Naidim, aflat în regim de detenţie la mina de plumb de la Baia-Sprie. Memorată din om în om, poezia a ajuns în cele din urmă la destinatar. Notă. După zeci de ani de la această întâmplare, în 1992, Marin Naidim scrie emoţionat: „Auzise şi el că sub pământ, în mină, e o căldură grozavă, că se transpiră cumplit şi că mereu ţi-e sete şi-n compasiunea lui invoca mila lui Dumnezeu, cerea de la El pentru mine, prietenul lui, un strop de apă”. ( M. Naidim – „Valeriu Gafencu” în „Studentul Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor din România”, Cluj, 2002)

COLIND
Pe malul Trotuşului

Cântă robii Domnului

Înjugaţi la jugul Lui.

Dar cântarea lor e mută,

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului

Domnu-şi face ieslea Lui

În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură rouă.
Stă un colpilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş

S-a oprit un îngeraş

Ce-i şopteşte drăgălaş:

Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare,

Unde-i Domnu-ntemniţat.

Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască praznic mare.
În prima strofă autorul face referire la închisoarea din Târgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă” muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului. Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei - căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger, fiinţă nepământeană dar perceptibilă celor curaţi cu inima, îi vorbeşte dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvârşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus Însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos în suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.

Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului G., spunând că la el s-a gândit când a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind” ar putea fi socotită o mărturisire personală.

IMN
Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,

Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,

Fortificaţi Biserica Creştină

Cu pietre vii, zidite-n temelii!

Să crească-n inimile voastre-nfrânte

Un om născut din nou, armonios,

Pe chipurile voastre să se-mplânte

Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,

Iisus coboară pe pământ,

Din piepturile voastre-nsângerate

Răsună imnul Învierii sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,

Intraţi în cinul oastei creştineşti,

Priviţi spre Porţile Împărăteşti,

Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

Veniţi creştini, luaţi Lumină,

Cu sufletul senin, purificat,

Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,

E Nunta Fiului de Împărat!

“Imn” este chemarea sfântă şi dinamică a lui Valeriu la lucrarea de înnoire lăuntrică a credincioşilor în Biserica drept-măritoare.