Principalele aspecte și opțiunile de bază ale politicii externe și de securitate comune și ale politicii de securitate și de apărare comune (articolul 36 TUE) - Situația din Siria și din tabăra Ashraf, precum și cea în care se află comunitatea creștină coptă din Egipt - Raportul anual al Consiliului către Parlament privind aspectele principale și opțiunile de bază ale politicii externe și de securitate comune (PESC) în 2009 - Dezvoltarea politicii de securitate și apărare comune în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona - UE ca actor global: rolul său în cadrul organizațiilor multilaterale (dezbatere) - Miercuri, 11 mai 2011 - Strasbourg
Ioan Mircea Paşcu (S&D ), în scris. –Tratatul de la Lisabona ne-a oferit o oportunitate majoră de a progresa în domeniul apărării și al securității. Însă, după cum faptele o arată, este insuficient. În ciuda unui număr relativ numeros de operațiuni, există încă o discrepanță evidentă între instrumentele de care dispunem, de exemplu grupurile tactice de luptă, și ansamblul de mijloace naționale improvizate la care apelăm de fapt atunci când este necesară intervenția UE. Să luăm cazul Libiei: din cauza lipsei consensului politic și a capacităților militare adecvate, a fost necesară crearea unei „coaliții de voință” – un concept împotriva căruia ne-am exprimat ferm atunci când a fost utilizat de către alții și NATO a trebuit să preia comanda. Practic, Libia a ignorat complet politica noastră de securitate și apărare comună exact în momentul în care aceasta era necesară și avea astfel șansa de a se dovedi în practică. Prin urmare, consider că trebuie să reexaminăm politica noastră de securitate și de apărare comună pentru a stabili de ce ar avea nevoie pentru a deveni un concept funcțional, atât din punct de vedere politic, cât și militar, în așa fel încât, pe viitor, când va trebui să apelăm la acesta, să nu suferim aceeași dezamăgire.