Ioan PÂnzaru

8. CONCLUZII

Există o puternică tentaţie, resimţită de diferiţi reprezentanţi ai instituţiilor de învăţămînt superior şi chiar responsabili naţionali, de a reduce complexitatea proceselor calităţii, considerîndu-le o sarcină în plus, şi încă una legată de un spor de birocraţie, de hîrţogărie şi de statistici. Această tentaţie se resimte prin accentul pus pe indicatori şi standarde, pe reglementări şi pe decizii administrative. Există pe de altă parte şi tentaţia de a folosi calitatea ca pe un instrument de putere şi control.

Abordarea corectă, credem noi, este să considerăm fenomenul calităţii învăţămîntului superior ca pe o caracteristică intrinsecă a predării şi învăţării la acest nivel intelectual. Îmbunătăţirea calităţii rezultă din reflecţia asupra propriei activităţi. Aşa cum un om devine mai bun dacă-şi propune obiective de devenire şi îşi pune întrebarea în ce măsură este mai aproape de ele astăzi decît ieri, şi un program de licenţă, master sau doctorat se ameliorează dacă profesorii şi studenţii aplică propriei activităţi instrumentele gîndirii critice. Cum se poate preda ştiinţa, care-şi reevaluează neîncetat încrederea în propriile rezultate, dacă nu există o gîndire reflexivă asupra procesului de transmitere a cunoştinţelor şi atitudinilor ştiinţifice? Un învăţămînt lipsit de reflexivitate este dogmatic şi nu poate pretinde la dimensiunea ştiinţifică. Dacă asigurarea calităţii pieselor de automobil poate fi o dimensiune exterioară procesului însuşi de producţie (deşi această etapă a fost depăşită de mult în industria actuală), calitatea formării tinerelor inteligenţe depinde direct de evaluarea propriilor progrese şi de o anumită îndoială creatoare.

Calitatea este şi un element de cultură. Alături de artă, de ştiinţă, de filozofie, în patrimoniul spiritual al unei naţiuni intră şi cultura organizaţională. Universitatea, datorită poziţiei sale în amonte de toate celelalte instituţii, cărora le furnizează resurse umane, reprezintă şi din acest punct de vedere un locus critic al culturii naţionale. Din multe raţiuni este necesară dezvoltarea unei culturi organizaţionale în învăţămîntul superior care să ducă la o mai mare eficienţă, la o responsabilitate sporită, la o creativitate şi la o autonomie mai mari în întreg sistemul social. O asemenea cultură organizaţională nu poate fi decît o cultură a calităţii.

Cultura calităţii are deja o tradiţie celebră în ţări ca Elveţia sau Germania, şi este mai recentă în alte zone ale lumii. Totuşi nimic nu împiedică aceste zone emergente să-şi însuşească acele trăsături culturale care asigură succesul în societatea informaţională globalizată. În ciuda unor aşa-zise „fatalităţi” cultural-istorice, competitivitatea şi excelenţa ţin de voinţă, chiar dacă, uneori, lipsa voinţei poate fi chiar unul din chipurile „fatalităţii”.