Ioana Bot „mihai eminescu, poet naţional româN

^ nrezentifică, consemnând existenţa lui imediată, „aici şi acum”. Scena erotică evocată în Infernul nu mai este, începând din acest moment, simplă analogie în raport cu sărutul Mitei. Ea nu este exemplu -existenţă livrescă într-un univers paralel, ci prezenţă. Între cele două lumi, cea actuală şi cea livrescă, se stabileşte o identitate de substanţă. Modelul coincide realizării, tiparul – execuţiei. Altfel spus, episodul sărutului nu transpune în condiţii istorice date un gest ideal, ci se confundă cu acesta. Reperele situaţiei amoroase pure devin reperele relaţiei dintre Eminescu şi Mite. Rostind „iată”, poetul o aşează pe protagonistă sub incidenţa legilor tiparului livresc. În acest sens am vorbit de o reîntemeiere a dimensiunilor existenţei Mitei Kremnitz. Scena „originară” a sărutului legitimează acţiunea ulterioară a eroinei în cadrul tiparului eminescian.11

Comportamentul eroinei de-a lungul episodului amoros din 1879 devine ininteligibil în afara imaginarului eminescian. Fără să o ştie şi fără să o vrea, Mite acţionează livresc, refăcând ritualic gesturile femeii eminesciene. Asta trebuie să fi observat Lovinescu citind volumul alcătuit de 1. E. Torouţiu. În nuvelă mai întâi, în amintiri mai apoi, Mite Kremnitz evocă fărâme ale unei existenţe pe care nu o controla şi care nu era explicată de niciuna din împrejurările sociale. Criticul răstoarnă logica uzată a romanului biografic care caută opera în circumstanţele existenţei ordinare. Nu împrejurările determină creaţia, ci, invers, opera de artă naşte existenţa. Undeva, Lovinescu îşi pune eroina să facă speculaţii genetice asupra cunoscutei Atât de fragedă… Spre satisfacţia ei, Mite se identifică în poezie, izbutind să refacă circumstanţele în care textul i-a fost „inspirat” lui Eminescu: /Ea era „floarea albă de cireş”, se recunoştea; recunoştea şi scena de

Propunerea pe care o face Ioan Holban de a citi scena sărutului ca o eliberare a eroului de „tirania” eminescianismului e hazardată şi fără priză la text. Demonstraţia prezentată indică exclusiv acordarea ritmurilor celor două personaje – ceea ce convine ideii noastre asupra fragmentului. (Proza criticilor, Bucureşti, Minerva, 1983, PP 81-82).

Ieri, momentul intrării ei pe uşă, în rochia de tul albastru cu trena lungă…” (112).'2 în fapt, nu e o regăsire, ci o pierdere de sine. Poezia, scrisă cu mult înaintea episodului amoros din 1879, o reflectă pe Mite numai întrucât existenţa ei a luat deja formă eminesciana.

2. Lingvistică lovinesciană

Atât de fragedă… Nu înfăţişează o situaţie singulară în roman. Mite va încerca şi cu un alt prilej, primind de la Eminescu poezia Te duci, să o aproprieze din unghiul circumstanţelor inspiratoare. Investigaţia pe care o porneşte nu e lipsită de un anume umor: „Te duci şi ani de suferinţă… Unde mă duc? Şi de ce ani de suferinţă e vorba? Mă duceam la Soleşti, la Rosetti pe o lună jumătate de vară şi atât… De unde scoţi ani de suferinţă?”.13 Poezia datează într-adevăr din 1879, şi, cu tot comicul explicărilor circumstanţiale, Mite se găseşte oarecum autorizată în cercetările ei pozitiviste. Eminescu însuşi o confirmă, chiar dacă aduce nuanţe: „Aceasta este însăşi formula sensibilităţii mele, de a dospi, de a creşte, de a intensifica… Într-o simplă şi scurtă plecare am văzut o despărţire pentru totdeauna…”.14 Surpriză, însă, Maiorescu contrazice această lectură genetică a poemei. Te duci, departe de a indica amorul pentru Mite, ar evoca figura Veronicăi Mâcle. Contează prea puţin cine avea dreptate, Eminescu sau Maiorescu, şi cui datorează cu adevărat poemul. E însă semnificativă contrazicerea însăşi. Faptic, intervenţia lui Maiorescu subliniază incongruenţa dintre poemă şi împrejurările iubirii pentru

Eugen Lovineseu, Mite, ed. Cit. P, 112. Ioan Holban atinge problema relaţiei dintre eroinele ciclului eminescian şi poemele citate de Lovinescu. Rezolvarea e însă nesatisfăcătoare. Ideea că protagonistele se reflectă narcisiac în literatura eminesi iană („femeia îşi regăseşte în literatură propria-i imagine… Ea se iubeşte pe sine, pe aceea pe care i-o restituie oglinda textului poetic” (op. Cit., p. 85) cade periculos de aproape de ipoteza genezei circumstanţiale a poeziilor. Eugen Lovinescu, Mite, ed. Cit. P. 135. Ibidem, pp. 135-137.

Mite; simbolic, e vorba de sesizarea distanţei ce separă pe eroină de modelul feminin eminescian. Intimitatea Mitei cu tiparul eminescian, autorizată de poet, asumată oarecum de protagonistă, e pusă la îndoială de Maiorescu. Modelul feminin livresc care o identifică pe Mite îi determină destinul, fără a-i aparţine. Mile se recunoaşte în poezie, confirmând astfel prezenţa tiparului eminescian în existenţa ei; doar că această prezenţă nu e niciodată complet asimilată. Miez străin, indisolubil, cuprinderea eminescianismului în existenţa protagonistei se face întotdeauna cu rest. O dovedeşte grija cu care Lovinescu dispune, de fiecare dată când Mite se recunoaşte într-un un tipar eminescian, o voce contestatoare; înaintea lui Maiorescu, naratorul însuşi denunţase incongruenţa dintre tipul eminescian şi destinul eroinei.

Regularitatea cu care regăsirea Mitei în tiparul livresc se însoţeşte cu sublinierea incongruentelor capătă în sine semnificaţie. Faptul că atestarea „eminescianizării” eroinei nu se poate lipsi de reflecţia negativă, de contestare, arată că contrazicerea între aceste două atitudini e doar aparentă. În realitate, forţa cu care modelul eminescian se impune Mitei şi ireductibilitatea lui ilustrează două părţi ale aceluiaşi fenomen.

Pentru funcţionarea, tiparului eminescian ambele sunt importante. Chiar mai mult, în raport cu preocupările criticului din anii '20-'30, neputinţa Mitei de a-şi apropria tiparul erotic eminescian e mai semnificativă decât forţa cu care acest tipar determină existenţa ei. Ne gândim la numeroasele pagini din Mutaţia valorilor estetice în care Lovinescu a încercat o localizare a „funcţiei sugestive a limbajului”.15 tratând proprietatea ireductibilităţii – pe care Maiorescu o sublinia involuntar pentru modelul erotic eminescian – în sfera limbajului, Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi. VI, Bucureşti, „Ancora”, 1929, cap, XIX-XXV. Lovinescu a găsit conceptul într-un volum al filosofului francez Fr. Paulhan din 1926, La double fonction du langage.

Sugestivitatea se referă la acele expresii al căror sens e determinat nu de convenţia lingvistică socială, ci de iniţiativa individuală. Propunerea lui Lovinescu vine împotriva uzului curent al vorbei „sugestiv” şi, oricum, departe de înţelesul simbolist. „Funcţia sugestivă a limbajului” nu se referă la insuficienta determinare a unei semnificaţii, nu vizează ilustrul raport cantitativ între exprimat şi ascuns,„…Să evoci un obiect puţin câte puţin…”. Investiţia subiectivă în limbaj diferenţiază semnificaţiile într-o manieră absolută; am zice, pentru simetria opoziţiei, că sugestivitatea lovinesciană se bazează nu pe determinări cantitative, asemeni celei simboliste, ci „calitative”. Limitele pe care subiectivitatea le trasează prin simplul fapt al expresiei sunt insurmontabile. Sugestivitatea, emanând dintr-o iniţiativă subiectivă, nu se ridică niciodată la nivelul general al noţiunilor, nu îşi găseşte semn cu valabilitate universală. Ea e specifică, mereu identică, în mod exclusiv, cu sine însăşi. În faţa sugestivităţii, orice încercare de echivalare, de „traducere” (indiferent de ce natură), rămâne neputincioasă.

Simbolic, eminescianismul este pentru Lovinescu locul ireductibilităţii. O dovedeşte frecvenţa cu care criticul recurge pentru ilustrarea sugestivităţii la poemele eminesciene; este încă mai semnificativă maniera în care Lovinescu invocă textul poetului. Citate de mai multe ori în cuprinsul Mutaţiei…, 16 aproape leit-motivic, versurile Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este sau… Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet nu sunt niciodată interpretate. Funcţia lor e, vizibil, paradigmatică. In toate împrejurările, Lovinescu indică prin citare exclusiv ireductibilul viziunii poetice. În virtutea acestei valori simbolice, din paginile de critică, versurile au trecut fără probleme în roman. Ca centru al unei scene ample, citările din Mortua est sunt în Bălăuca izvor de neînţelegere şi perplexitate. „Nu zău, duduie Veronico”, comentează un personaj la auzul versurilor, „mata

16Ci. Lbidem, pp. 152,182. 186 înţelegi ce e „un braţ molatec ca gândirea unui împărat poet”? Parai ar fi păsăreşte.„17 Lovinescu transcrie pe mai multe pagini nedumeririle contemporanilor; dar, din nou, se mulţumeşte cu simpla notare, rezistând tentaţiei interpretării. Rezolvarea versurilor, descifrarea înţelesului lipseşte, cu toate că poetul e prezent la discuţie. E esenţială pentru articularea romanului menţinerea eminesdanismului sub regim ermetic, ca realitate lingvistică inaccesibilă limbajului uzual. Forţa unei expresii, subliniază Lovinescu în paginile Mutaţiei…, creşte proporţional cu închiderea ei, cu potenţarea valorii sugestive.1” Cuvintele care determină revoluţii, care pun masele în mişcare, care in-formează acţiunea umană sunt criptice, laconice, intraductibile. Astfel se înţelege şi necesitatea incongruenţei dintre tiparul erotic eminescian şi destinul Mitei Kremnitz. Capacitatea modelului livresc de a determina existenţa eroinei vine din ireductibilitatea sa. Fiecare contestare a echivalenţei dintre poema eminesciană şi împrejurările1 amorului pentru Mite vine să întărească forţa tiparului. Închiderea sa îi face posibilă acţiunea modelatoare. Eminescianismul poate determina destinul Mitei abia după ce s-a constituit ca realitate ireductibilă.

În ordine genetică, e limpede că închiderea tiparului eminescian, formarea lui ca realitate ireductibilă precede impunerea, reverberaţia lui asupra unor existenţe străine. Ordinea romanelor lovinesdene e inversă. Mite înfăţişează modelarea unui destin sub impresia eminesdanismului în vreme ce Bălăuca, apărut ulterior, încearcă aproximarea condiţionărilor interne ale modelului eminescian. Desigur că nu putem avea pretenţia unor diferenţieri cu caracter etnsolut; distanţa ce le separă, temporal şi conceptual, e mult prea mică pentru a da prilej unor salturi spectaculoase. Totuşi, dacă fondul nu diferă, eminescianismul fiind tratat în ambele romane ca

Eugen Lovinescu, Bălăuca, ed. Cit. P. 305. 18 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, ed. Cit., p. 9.

Ireductibilitate, unghiul reflecţiei se modifică sensibil. Mite se construieşte ca o „semiologie”, savantă decriptare a tuturor simptornelor pe care le provoacă tiparul livresc într-un mediu străin. Dincolo de rafinata plăcere a regăsirii ritualului erotic eminescian în gesturile protagonistei, romanul dezvăluie placajul, aderenţa fără înţelegere a Mitei la modelul livresc. Imaginea centrală a acestei prime piese din trilogia lovinesriană o constituie ireductibilitatea eminescianismului, imposibilitatea rezolvării sale într-o existenţă străină.

Bălăuca aduce o schimbare majoră, de ordin dramatic. E o redispunere a forţelor de semn contrar. Veronica din cel de-al doilea roman nu mai domină naraţiunea asemeni Mitei Kremnitz.19 Ca urmare, construcţia tensionată, opoziţia forte a tiparului eminescian la existenţa cotidiană se estompează. Suspendarea polarităţii provoacă, de la Mite la Bălăuca, o deplasare de perspectivă: în loc să observăm inaderenţa ireductibilului la formele străine de existenţă, urmărim acum producţia lui, modul în care eroul se evocă pe sine, ca identitate indisolubilă, în faptul simplu al expresiei. Ireductibilitatea părăseşte asocierea strictă a eminescianismului, dizolvându-se oarecum în atmosfera romanului. Aproape toate personajele au comportamente specifice, recognoscibile şi neconvertibile la un model universal. Fireşte, marcajele idiomatice abundă: amicii vienezi ai lui Eminescu grăiesc ardeleneşte sau bucovineşte; Creangă, moldoveneşte. Părăsind scena unui chef, Creangă rosteşte redundant: „Apoi, duglişilor, noi ne-am tot dus, dusu-ne-am. Iară pe voi vă lăsăm în cât v-am găsit”.20

Trebuie subliniat că în cazul Veronicăi, lui Lovinescu îi stătea la dispoziţie o sursă documentară măcar la fel de utilă ca Amintirile fugare… Ale Mitei Kremnitz: scrisorile publicate de Octav Minar sub titlul Cum a iubit Eminescu (Bucureşti, Librăria Nouă, f. a.). Nu se poate pune la îndoială familiarizarea criticului cu ai castă sursă (în mai multe rânduri romanul utilizează informaţii provenite de aici). Inconsistenţa portretului Veronicăi nu trebuie pusă pe seama insuficienţei izvoarelor. 20 Eugen-Lovinescu, Bălăuca, ed. Cit. P. 330.

Prezenţa inversiunii populare, a lexicului marcat („duglişilor”) ş. ci. Indică pe vorbitor. Replica îl exprimă pe Creangă, sacrificând în schimb precizia comunicării. Expresia e nu doar redundantă şi inconsistentă, dar şi cu totul indiferentă dezvoltării dramatice a scenei. E o notă caracteristică vorbirii în Bălăuca. Dialogurile înaintează lent, amânând uneori fără termen, rezolvarea obiectului. Expresiile parazitare, lipsite de sarcină informaţională, proliferează. Personajele nu vorbesc ca să comunice, dar ca să se diferenţieze. Pentru a se ilustra pe sine altfel, eroul lovinescian nu se teme de redundanţe, de repetiţie, de ineficientă informaţională. Şerbănesai, junimist obscur evocat de Lovinescu de-a lungul unui capitol, rosteşte o singură replică, „Ce poate fi va fi”. Sintagma e deja marcată. La Junimea, poetul citise un text cu acest titlu, semănând nedumerire în auditoriu. Pronunţând-o în contextul unei conversaţii cotidiene Şerbănescu se citează pe sine, se exprimă, regăsind o vorbă proprie. Din perspectiva comunicării, replica e, desigur, cu totul ineficientă. Ea păstrează intactă reputaţia obscurităţii câştigată în şedinţele Junimii. Cei care o primesc, se încearcă în jocuri exterioare de cuvinte („Va fi ce poate fi! Poate fi ce va fi! Fi-va ce poate fi!”), sfârşind prin pierderea completă a înţelesului („Va fi ce fi poate! Poate fi ce fi va! Fi poate fi ce va!”).21 Cu cât proprietatea asupra expresiei e mai strict marcată, cu atât uvertura, convertibilitatea ei scade. Specificitatea se rezolvă, din perspectiva discursului străin, în ininteligibil. În absolut, vorbirea personală e perfect închisă.

Deznodământul scenei ne readuce la momentul în care încercam să distingem cele două romane. Cum spuneam, distanţa dintre Mite şi Bălătlca e reductibilă. Când problema e unică, diferenţa ce o face perspectiva e relativă. Asta înseamnă şi că abordând un roman al ciclului eminescian, se vădesc, mai devreme sau mai târziu şi dominantele celuilalt roman. Junimiştii care derapează pe lângă înţelesul vorbei lui Şerbănescu regăsesc frustrarea Mitei căreia i se refuza identificarea cu poema. Indisolubilitatea tiparului eminescian în destinul eroinei corespunde aici ininteligibilităţii lui „ce poate fi va fi”. Într-un caz, ca şi în celălalt, discursul apare în închiderea sa originară, izvor al forţei modelatoare dar şi al neînţelegerii.

3. Cum vorbea Eminescu

Problema mare a ciclului Eminescu a fost vorbirea poetului. „Nu-i prea uşor”, mărturisea Lovinescu unui ziarist, „să-1 pui pe Eminescu să vorbească. Sunt lucruri atât de gingaşe! Atât de greu de sesizat!”. – '2 Curioasă observaţie… Eminescu a lăsat multe încercări, scrisori, fragmente cu iz confesiv – vorbirea lui nu ar trebui să fie imposibil de restaurat. Dar, după cum se ştie, primul roman al trilogiei evită frecventarea acestor surse. Când nu e filtrată prin Mite, vorbirea poetului împrumută reflecţii teoretice din Mutaţia valorilor estetice sau demonstraţii etimologice din Dacoromania. Un interviu din 1935 lămureşte, măcar în parte, chestiunea: omisiunea fondului documentar eminescian e intenţionată. Exprimându-şi din nou preţuirea pentru textele Mitei Kremnitz, Lovinescu face această observaţie surprinzătoare: „pe baza acestui document cu mult mai important decât dacă ar fi fost o confesiune a poetului însuşi, am construit romanul Mite”.23 Aşadar, pe Lovinescu nu îl interesează vorbirea poetului despre sine, nu caută materiale autografe, nu îşi bazează veridicitatea personajului pe autenticitatea izvorului eminescian.

Explicaţia unei asemenea opţiuni tranşante nu poate să o dea decât principiul constitutiv al ciclului eminescian. Lovinescu vrea să rezolve problema biografiei lui Eminescu în lumina forţei originare jomanul românesc în interviuri, ed. Cit. P. 359.

1 Mdem, p. 382. 190 creatoare care animă pe poet. Drept urmare, ilustrând mişcarea spre ireductibil, romancierul nu va putea trata rostirea protagonistului decât sub unghiul intraductibilităţii. Criticul caută acele vorbe eminesciene exclusive, izvorâte din adâncuri insondabile, fără condiţionare socială. Suspendarea circumstanţelor care determină rostirea e însă un gest artificial şi coborârea la nucleul dur al vorbirii eminesciene nu poate fi decât stranie, inadecvată în totala sa indiferenţă faţă de contextul conversaţional. Lipsită de verosimilitate, o asemenea restaurare a limbajului eminescian nu poate găsi corespondent în fondul documentar autentic. Lovinescu spune cu mândrie despre personajul său că vorbeşte chiar mai eminescian decât fiinţa istorică:„…I-am atribuit fapte şi vorbe de o calitate şi mai eminesciană decât cele pe care le va fi avut şi rostit în realitate”.24 Pe romancier nu îl interesează întreaga personalitate a poetului, ci doar acea parte inexplicabilă prin condiţionările istorice. Scrisă sub presiunea circumstanţelor, o confesiune semnată de Eminescu însuşi putea fi un text lipsit de relevanţă eminesciană; în schimb, mărturisirile Mitei Kremnitz ilustrează cu certitudine prezenţa unui tipar eminescian ireductibil.

Astfel, privilegierea perspectivei Mitei în faţa unei veritabile rostiri eminesciene se înţelege cu uşurinţă. Lovinescu nu se simţea, la data scrierii primului roman, suficient de „documentat” pentru a reda în altă manieră ireductibilitatea eminescianismului.2;' Poetul capătă voce abia în Bălăuca. Romancierul realizează acum că modalitatea simplă de a atinge valenţele intraductibile ale vorbirii este aceea de a urma criteriul frecvenţei: locurile în care vorbirea alunecă des, ineficiente din unghiul comunicării, au caracter evocator. Procedeul lui Lovinescu denotă, după cum era de aşteptat, evoluţia reflecţiei iar nu informaţie suplimentară. Sursa o constituie amintirile lui Teodor V.

24 lbidem, p. 384.

25 Cf. lbidem, p. 384-385.

Stefanelli, 26 de la care criticul a împrumutat nu numai informaţiile referitoare la vorbirea eminesciană, cât şi spiritul în care acestea sunt transmise. O subliniere care nu se poate să fi scăpat lui Lovinescu e pe deplin lămuritoare: „Expresia aceasta”, notează memorialistul despre o uzanţă eminesciană, „era aşa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, şi dacă o întrebuinţa altul i se zicea că-1 copiază pe Eminescu”.27 Supralicitând obişnuinţele discursive ale poetului, Lovinescu caută, evident, specificul ireductibil al vorbirii eminesciene. Trebuie însă să observăm că secvenţele subliniate în vorbirea poetului sunt departe de răsunetul exclusiv pe care l-am fi aşteptat. „Neamu' nevoii”, e drept, are obscuritate şi o prezenţă dificil de cântărit; dar situaţia e singulară. Majoritatea expresiilor în care cade Eminescu au aer comun. Când personajul spune într-una – cu totul neverosimil; dar suntem deja în afara sferei realismului – „pur şi simplu”, „vită încălţată” etc. E greu să vibrezi la fiorul ireductibilităţii.28 E un fapt uşor de constatat, aceste expresii nu conţin nici un semn al apartenenţei lor exclusive la limbajul eminescian; simpla mărturie a lui Stefanelli (necitată în roman) e, desigur, insuficientă. Până la proba contrarie, avem de-a face cu clişee propriu-zise: nu locuri ale unei vorbiri particulare, ci semne impersonale ale unui registru social.

Diferenţa o face funcţionarea acestor sintagme. Clişeul flaubertian, care răspundea prin standardizarea expresiilor la standardizarea situaţiilor de comunicare, asociază locul comun unui context conversaţional. Discuţia despre bani cheamă răspunsul: „Pricina tuturor relelor”. Activarea „clişeului” eminescian se petrece în alte condiţii. Eminescu intră în propriul discurs neaşteptat şi

E sigur că Lovinescu cunoştea de multă vreme acest izvor. Cartea apăruse în 1914 şi criticul nu avea cum să o ignore la vremea scrierii Mitei (1934): în timpul primului război mondial avusese strânse legături cu memorialistul.

27 Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, Iaşi, Junimea, 1983, p. 118.

26 Ci. Ibidem, pp. 118-119.

Inadecvat în raport cu circumstanţele:„…În încăierările cele mai încordate de interese, ca printr-un automatism, îi veneau pe buze reminiscenţe, replici, digresiuni neadaptate cu preocupările prezente”. „Clişeul” eminescian nu e determinat de situaţia de comunicare; chiar mai mult, o sfidează prin prezenţa sa nejustificată şi străină. În absenta explicaţiei circumstanţiale, se impune presupoziţia instanţei subiective: expresia ce nu datorează nimic contextului istoric, indică ireductibilitatea vorbitorului. Textul romanului continuă, speculând soluţia izvorului subiectiv: „lucra în el o forţă inconştientă care-1 scotea din logica momentului şi-1 făcea să se conducă după norme proprii şi imprevizibile.”29 Evident, miezul însuşi al subiectivităţii, cauza primă a expresiei ireductibile nu poate fi atinsă, nici numită. Asemeni oricărui mecanism al cărui principiu de funcţionare rămâne obscur, vorbirea eminesciană nu poate fi decât imprevizibilă. Din poziţia în care se găseşte, orice aproximare a vorbirii eminesciene ar fi hazardată pentru Lovinescu: pasiunea pentru istorie, simpatia faţă de ţărani – toate acestea pot fi împrejurări întâmplătoare ale rostirii poetului. Un lucru e însă sigur: ea preexistă, în tiparele sale discursive, situaţiei de comunicare, aşa cum modelul erotic eminescian precedase istoria amorului cu Mite. Indiferent de conţinutul ei, expresia eminesciană trebuie să regăsească un discurs enunţat anterior circumstanţei istorice. Ceea ce nu se explică prin situaţia prezentă, e dat cu necesitate înaintea ei.

Vorbirea eminesciană se conduce după „norme proprii”, reiterează adică un discurs rostit deja (existent ca normă). Trebuie subliniat apăsat caracterul normat al expresiilor poetului pentru că e singura cunoaştere pozitivă asupra ireductibilului. Emergenţa, într-o situaţie conversaţională cotidiană, a unui discurs străin, semnalat ca atare de normele după care se conduce, evocă ireductibilul. Eminescu se regăseşte pe sine în banalul pur şi simplu în virtutea proprietăţii „' Eugen Lovinescu, Mite, ed. Cit. P. 19.

Acestuia de a fi dat într-o formă rigidă înaintea rostirii. Acesta e şi elementul care apropie expresia eminesciană de condiţia clişeului: inflexibilitatea cu care preexistă comunicării. Locurile în care cade vorbirea poetului pentru a deveni eminesciană se prezintă ca tipare puternic formalizate, conservate intact în enunţarea propriu-zisă. Vrednică de semnalare e grija cu care Lovinescu a transpus informaţiile comunicate de Stefanelli referitoare la pasiunea poetului pentru muzică. Cele patru cântecele pe care memorialistul le atribuie lui Eminescu, numerotându-le în ordinea interpretării la petreceri („întâiul cântec era… al doilea cântec era…” etc.), 30 sunt date de romancier în aceeaşi riguroasă succesiune. Eminescianismul se manifestă prin reiterarea strictă a unui ritual stabilit înaintea situaţiei prezente.

Când textul lui Stefanelli se dovedeşte insuficient, Lovinescu marchează vorbirea eminesciană prin indici externi ai apartenenţei discursive la registre bine determinate, în vizibil contrast cu norma conversaţiei curente. Adesea, personajul dă replica în stil cronicăresc. În toiul unei petreceri, justificând un gest de generozitate, poetul rosteşte arhaizant: „Boieri dumneavoastră, de mult or fi dvorind oamenii ceia, şi or fi flămânzii neavând de cheltuială”. Formal, arhaismele, sintaxa, timpurile verbale separă acest discurs de contextul situaţiei prezente. Inserţia sa e surprinzătoare şi nepotrivită. Din nou, ca în scena sărutului Mitei, Eminescu aduce în cotidian un tipar livresc, îl prezentifică. Şi, tot ca atunci, această prezenţă e resimţită ca străină. Creangă, răspunzând lui Eminescu, subliniază inadecvarea: „Ptiu, bădie, dar tu vorbeşti ca din carte.”31 în fapt, poetul chiar vorbeşte din carte. Replica, scoasă din Letopiseţul… Lui Neculce, trebuie văzută aici ca maniera cea mai netă de subliniere a închiderii discursului. Citatul e forma perfectă, care nu ' Teodor V. Stefanelli, op. Cit., pp. 120-121. Eugen Lovinescu, Bălăuca, ed. Cit. P. 256.