Ion Bodunescu

— Şi după aceea? De aici încolo ne interesează ce ai făcut!

— De fapt, n-am mai făcut nimic, sau aproape nimic. Cred că am mai stat puţin de vorbă, iar pe urmă am stins lumina… Şi am adormit… Asta-i…

— Sunteţi siguri?

— Da… Altceva nimic. Poate să vă spună şi ea.

Soţia lui Bieă izbucni într-un plâns nervos, aproape isteric, hohotind zgomotos. Soţul ei o privi o clipă, apoi se întoarse speriat spre cei doi.

— Ce vreţi ide la noi? Ce vreţi? Întrebaţi-ne! Nu cumva vă gândiţi că eu.”

După câteva minute, ofiţerii Banu şi Mihalcea ieşiră din -casa lui Bică.

Trebuia să se discute şi eu Ion, pentru a verifica cele declarate de Bică. Ion era agent fiscal la primărie. A confirmat că, într-adevăr, pe Bică l-a lăsat acasă, iar de Costea s-a despărţit la poarta acestuia.

În cele din urmă, colonelul Banu spuse:

— Dragă Mihalcea, dacă Bică avea de gând să-1 omoare, nu-şi permitea să fie văzut în seara crimei cu victima. Şi apoi, el ne-a probat tot ce-a făcut. Eu cred că nu este el, anii de puşcărie l-au învăţat minte. Să renunţăm deocamdată la el.

*

După ce au plecat de la postul de miliţie, cei doi, Târnoveanu şi Stanca, s-au despărţit ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată.

Ea, gânditoare şi abătută, a mers direct acasă şi, plină de nelinişte, a început să se învârtească prin odăi, frecându-şi mâinile. Trecură câteva ore şi concubinul nu-şi făcu apariţia, aşa cum se aştepta.

Stan Târnoveanu s-a oprit mai întâi la M. A. T. şi, la repezeală, a tras patru „albe”, fără să scoată o vorbă. Părea frământat de ceva şi avea o figură gravă. Gestionarul îl văzu că nu-i sunt boii acasă şi-1 întrebă de vorbă. Stan a mormăit ceva neinteligibil şi a ieşit în uliţă. Gestionarul privi în urma lui, întrebându-se ce-o >fi având. Nu-1 văzuse niciodată aşa cătrănit şi avid de băutură. Mai mult de o „mastoacă” albă, nu lua niciodată.

Stan se opri la poarta casei şi stătu acolo, parcă pironit, mai bine de o jumătate de oră. În sfârşit, îşi luă inima în dinţi şi se îndreptă spre locuinţa Stancăi, mergând cu fereală, să nu-1 vadă cineva. Des chise uşa şi intră în casă. În acel moment, căpitanul Popeangă, care era la punctul de observaţie, părăsi locul discret şi se apropie încetişor de fereastră cu speranţa că va putea distinge ceva. Peste sat se lăsase deja liniştea şi căpitanul, puţin surprins, descoperi că discuţia putea fi ascultată de afară, destul de clar.

— Pleacă! Pleacă cât mai repede! Te-a văzut cineva că ai intrat? Îmi spune mie ceva, nu ştiu ce, că ăştia o să ne dibuie. Este şi ăla mare al lor aici, comandantul, ăsta unde se duce află tot.

— Nu fi proastă, se auzi glasul răguşit al concubinului. N-au cum să ne găsească, dacă ne ţinem tari. Nu trebuie să recunoaştem nimic. Dacă o să ne mai cheme la post, ai ^rijă să spui tot ce-am spus şi ieri. Am avut eu grijă şi-am ascuns roaba. Unde ai pus şurubelniţa?

Stanca o căută în ulcică, acolo unde o pusese. Dar şurubelniţa dispăruse. Stanca simţea cum o scutură fiorii şi presimţirea îi întunecă faţa. Se grăbi să-1 expedieze pe Târnoveanu fără nici o explicaţie.

Pe la orele 22, locotenent-colonelul Mihalcea raportă inspectorului şef, care între timp fusese chemat la sediul judeţului, la o şedinţă de comandament:

— Tot ce aţi ordonat, s-a executat! Am găsit şi roaba ascunsă la domiciliul lui Târnoveanu Stan şi, lângă roabă, o cârpă pătată de sânge.

— Să le trimiteţi urgent la analiză, să meargă cei de la criminalistică, iar pe cei doi să-i aduceţi aici, la judeţ.

Grupa sanguină de pe cârpă şi şurubelniţă corespundea cu cea a victimei, iar amprentele erau ale lui Târnoveanu. Nu mai exista nici un dubiu.

Ancheta era condusă de inspectorul şef. Cei doi continuau să nege cu încăpăţânare, dar, până la urmă, puşi în faţa probelor zdrobitoare, au fost nevoiţi să recunoască. Mai întâi Stanca şi apoi Stan, care ţinuse să exclame că „a făcut ceea ce a făcut datorită ei, acestei femei, care este dracul pe pământ.”

Costea băuse de supărare, de bucurie. Băutura însă l-a prins repede. In casă nevasta lui, Stăneuţa, pe care, cu toate că o bănuia că-i cam „rea de muscă”, o iubea. Cam bănuia el şi cu cine îşi împărţea patul Stanca în lipsa lui. Cu vărul lui primar, vecin de casă, pe care de atâtea ori l-a scos din necaz.

Lui Costea totuşi nu-i venea să creadă ochilor. Cum, chiar el, vărul lui, cu Stanca? Nu apucă însă să spună ceva, că se trezi înşfăcat şi trântit pe pat. Târnoveanu singur n-ar fi putut să-1 răzbească, dar l-a ajutat ea, Stăneuţa. A crezut la început că e o glumă, dar când a văzut că vrea să-1 sugrume, a încercat să riposteze. N-a mai avut însă timp, căci a fost lovit în cap cu ceva tare şi a leşinat.

— Dacă nu-1 omoram noi, tovarăşe colonel, ne omora el pe noi, spuse, la un moment dat, holbând ochii, Târnoveanu Stan. M-am gândit să-1 ducem pe islaz, să-1 lăsăm acolo, să se creadă că s-a înţepat singur în cuiele din gardul părăginit. M-a ajutat şi Stăneuţa, că era tare greu.

— Şi i-aţi pus lângă el şi căciula. El fusese văzut în seara aceea fără ea.

— Aşa este, dar când. Nu-ţi mai dai seama.

— Nemernicia este nemernicie, indiferent dacă îţi dai sau nu seama. Ce-aţi făcut voi are un singur nume: crimă cu premeditare şi legile statului nostru pedepsesc un asemenea act. Luaţi-i din faţa mea!

Dimineaţă de toamnă târzie. Halate albe şi albastre, o aglomerare de oameni, într-o nemişcare de piatră. Dacă aruncai un ac, nu avea unde să cadă. Mulţi veniseră fără să fie anunţaţi. Intre ei, primarul oraşului, directori, medici, ingineri, maiştri constructori, personal C. F. R. etc. Lângă aceştia, puţin mai la o parte, în dreapta, într-un spaţiu rămas gol, se aflau urcaţi pe două piedestale: Victor Ciortu, Marin Deac şi alţi trei indivizi, asupra cărora privirile asistenţei cad greu, ea plumbul.

Locul acestui „scenariu” adevărat: piaţa centrală. Personajele principale: doi infractori recidivişti. Stau în văzul locuitorilor oraşului, incapabili de a scoate un cuvânt. Unul din ei are acasă o soţie şi un copil; amândoi au meserii frumoase – primul, instalator sanitar, al doilea, lăcătuş. N-au înţeles însă să muncească, n-au înţeles că satisfacţiile adevărate omul nu le poate obţine decât prin muncă cinstită.

Primarul oraşului, un bărbat între două vârste, om cu mare prestigiu în faţa urbei, ia primul cuvântul…

— Iată, aşadar, adevărata faţă a acestor falşi eroi. Victor Giortu are doar 20 de ani, este descendent al unei familii descompuse din satul Călmăţeni. Doar de câteva luni se află în libertate, adică de când a beneficiat de decretul prezidenţial. Era ultima lui condamnare – spun ultima pentru că el a mai fost condamnat şi în 1974, şi în 1975, pentru furt din avutul obştesc.

Ştiţi cu toţii, dragi Concetăţeni, că avem multe de făcut în oraşul nostru, în care şi noi, ca pretutindeni în ţară, suntem şi producători şi stăpâni ai tuturor bunurilor. Aceste bunuri sunt avutul obştesc, averea noastră, a tuturor. Iată însă că suntem nevoiţi ca, la această adunare, să dezbatem nişte fapte ruşinoase. Nu e nimic mai neplăcut decât să constaţi că mai sunt oameni care dispreţuiesc munca şi violează spiritul cinstit al existenţei noastre. Este vorba de cei doi din faţa dumneavoastră, tineri, dar hoţi, care parcă au vrut cu tot dinadinsul să ajungă din nou în faţa instanţei de judecată. Aceasta este calea pe care au ales-o, prin faptele săvârşite. După cum aţi văzut din reconstituirea efectuată în faţa dumneavoastră, ei au escaladat aceste ziduri înalte ale marelui magazin al oraşului, folosindu-se de cabluri şi de alte scule pentru a pătrunde înăuntru şi a scoate marfa într-un mod aproape gangsteresc. În loc să escaladeze schelele de construcţie chiar de aci, din centrul oraşului nostru în plină ridicare, în loc să muncească alături de noi au preferat înălţimea marelui magazin, pentru un „spectacol” nedemn şi condamnabil. Te-ntrebi cum e cu putinţă? Şi ca să nu ne mai întrebăm atâta, ca să nu mai avem asemenea cazuri, am hotărât să-4 punem în discuţia dumneavoastră. Cine are ceva de spus?

Făcându-şi destul de greu loc, se apropie Pârvan Victoria, vânzătoare la unul 'din raioanele complexului comercial „Macul”, prima care s-a desprins din mulţime:

— Oameni buni, când am venit dimineaţa la serviciu şi am observat mărfurile împrăştiate şi locuri goale în rafturi, mi-a venit rău. Dezaprob faptele săvârşite şi rog ca vinovaţii să fie pedepsiţi exemplar!

— Ţin să mulţumesc celor care i-au prins, interveni apoi Costea Aurel, şef de raion la acelaşi magazin, şi vreau să le spun celor doi că au luat-o pe un drum greşit şi ruşinos. Vor cu orice preţ să trăiască pe spinarea altora, să-i nenorocească pe alţii, pentru ca ei să se îmbuibe. Nu-i pot considera decât ca pe nişte nemernici, nişte hoţi. Am şi eu copii, cam de aceeaşi vârstă cu a lor, şi mi se rupe inima când ştiu că nişte tineri vor fi pedepsiţi de instanţă. Dar ei nu sunt la prima greşeală, ci la a douăzecea. Nu merită nici o indulgenţă. Îşi merită pedeapsa, iar nouă să ne fie învăţătură.

— Împlinesc 50 de ani în această toamnă şi 30 de ani de muncă, spune Voicu Gheorghe, muncitor la o uzină din oraş. Faptele celor de faţă m-au jignit grozav. Victor Ciortu era un bun meseriaş, dar în ultima vreme am observat la el o nedorită schimbare, lipsea des de la serviciu, iar după aceea n-a mai venit deloc. L-am întâlnit prin oraş şi mi-a spus că lucrează în altă parte. L-am crezut, în acel moment. Îl văd acum aici şi-mi dau seama că s-a angajat, dar nu la muncă, ci la hoţii. E destul de ruşinos. Desigur că instanţa îl va pedepsi. Ca om cu părul alb şi ca tată de copii, mă doare sufletul pentru el, că şi eu am un copil, dar trebuie să răspundă. După faptă şi răsplată.

S-au perindat şi alţii la cuvânt şi ar fi vrut să spună câte ceva mulţi, foarte mulţi dintre participanţii la adunarea populară pentru înfierarea faptelor celor doi infractori.

În timpul acesta, prin mintea inspectorului şef, aflat şi el la dezbaterea publică, se depănau treptat tablourile eforturilor depuse zile şi nopţi de lucrătorii din subordine, pentru prinderea infractorilor.

* în biroul inspectorului şef au fost chemaţi în miez de noapte şeful miliţiei judeţene, colonelul Mihalcea, şi şeful judiciarului, căpitanul Popeangă.

— De necrezut, se adresă Banu celor doi. A douăzeeea spargere de acest fel chiar în această noapte. Trebuie, de data aceasta, să se acţioneze foarte operativ, cât timp urmele sunt încă proaspete. Contactul efectuat imediat eu locul faptei poate aduce indicii utile, dacă nu chiar clarificări; cred că isânteţi de acord cu mine!

În 15 minute, echipa de cercetare se afla în drum spre locul spargerii. În faţa complexului comercial îi

12* aşteptau „cei de la miliţia locală. Au eoborât. Colonelul Mi tu îi informă pe scurt despre spargere, despre unele caracteristici şi formulă deja câteva ipoteze.

— Pe aici, tovarăşe colonel Mihalcea, zise el, conducându-i în magazin.

Responsabilul complexului se repezi şi el să le arate ce se furase.

— Nu vă atingeţi de nimic, dădu prima indicaţie Mihalcea.

În discuţiile purtate la faţa locului revenea mereu aceeaşi întrebare privitoare la căile de pătrundere. Nu era nici o uşă forţată, nici un geam spart. Şi totuşi hoţul a pătruns!

Se cercetează tavanul şi se observă, într-un târziu, că ventilatorul de aerisire era smuls. Pe acolo ar fi putut intra infractorul… Dar cum? Cum ar fi putut urca până la acel geam, sau, dacă a urcat pe acoperişul magazinului, cu ce a putut coborî? Chiar şi pentru nişte cascadori o astfel de performanţă ar fi fost dificilă.

Cei din echipă, în frunte eu colonelul Mihalcea, s-au urcat pe acoperiş cu ajutorul scării eulisante care a fost adusă de pompieri. S-au găsit şi urme, şi chiar unele obiecte, între care un cablu şi un furtun. Urmele duceau către acoperişul clădirii alăturate, o unitate a cooperaţiei meşteşugăreşti. Pe peretele de trecere -către această clădire, alte indicii, alte urme plantare. În felul acesta s-a ajuns în spatele complexului. Aici, într-o ladă de gunoi, s-a găsit o haină veche, strâmtă şi scurtă. A fost ridicată. Iată un indiciu evident asupra infractorilor. Probabil că imul dintre infractori a folosit această haină abandonată, înlocuind-0 cu una dintre cele care lipseau din magazin. Modul de pătrundere era acum clarificat.

S-a alcătuit un cerc de bănuiţi şi au început verificările. Dar dacă hoţii sunt străini de oraş? Se gândi căpitanul Popeangă. Toate speranţele rămaseră în urmele descoperite şi în amprentele digitale de pe frigider şi de pe şublerul cu care s-au forţat casele de marcaj.

Mai era însă o problemă la care colonelul Mihalcea aproape că nu a vrut să se gândească: dacă aveau de-a face cu „infractori primari”, adică fără antecedente penale, înseamnă că amprentele nu se aflau în -cartotecă şi „urmele” îşi pierdeau din valoare.

Oraşul se trezise de mult şi oamenii din echipa de cercetare alergau dintr-un colţ în altul. Suspecţii din cercul de bănuiţi erau eliminaţi rând pe rând şi persoana care purtase haina găsită nu a putut fi încă identificată.

După-amiază se analizează cazul la inspectorul şef, deplasat şi el în oraşul cu pricina, prezentându-i-se primele măsuri ce au fost luate şi rezultatele obţinute.

— Trag concluzia, din ce-mi spuneţi, conchise Banu, că există un stil aproape asemănător în toate aceste spargeri. Pare a fi o acţiune gangsterească. Aici trebuie să fie vorba, întâi şi întâi, de mai mulţi infractori, în al doilea rând, cu siguranţă măcar unul este recidivist, în al treilea rând sunt indivizi care cunosc bine zona, oraşul, sistemul de pază.

Pornind de la aceste raţionamente, colonelul Banu ordonă să i se prezinte urgent situaţia eliberaţilor din detenţie pe ultimele luni, cu deosebire cei din oraşul respectiv şi din comunele învecinate.

Lista cerută nu era mare, au fost reţinuţi: Geax Costache, Pancu Ilie zis Melcu, Pancu Gheorghiţă, Ştefan Ilie, Teieu Ivan, Enucă Ghiţă zis Germanu şi alţi câţiva.

Sunt aduşi, pe rând, în faţa inspectorului şef şi a şefului miliţiei. Unii dintre ei, cei mai mulţi, s-au încadrat şi muncesc cinstit. Dar alţii… În sfârşit, este identificată haina. Geax le declară >că haina îi aparţine, dar nu ştie cum de a ajuns într-o ladă de gunoi?! Este lăsat să se „gândească”. Geax revine şi declară că haina i-a fost furată din casă. Din nou căutări, verificări. În ziua următoare, Geax este rechemat în anchetă şi îşi „aduce aminte”.

— Cred că Victor mi-a luat-o, avea o cheie de la camera mea. Ştiţi, eram prieteni… Dar acum nu mai suntem, ne-am certat. A vrut să se agaţe de nevastă-mea, ospătară la bufetul de la barieră.

— Unde-i Victor?

— Nu ştiu. S-ar putea să fie acasă, la Călmăţeni… Dar s-ar putea să-1 găsiţi şi în oraş, la Cora.

— Cine-i Cora?

— O fată, adică o femeie. Sunt prieteni, uneori stă la ea. E fără bărbat şi are un apartament. I 1-a lăsat prostul de bărbată-su şi s-a cărat, numai să scape de ea.

— Unde stă?

— Pot să vă duc, să vă arăt. Nu-i ştiu adresa, dar am fost la ea. Cora stă pe Unirii, într-un bloc roşu, dar nu ştiu în care.

Este trimis la Călmăţeni căpitanul Popeangă. Îl ia cu el şi pe ajutorul şefului de post. Pe Victor nu l-au găsit la domiciliu. Mama lui, puţin speriată, tot întreba temătoare, cu glas slab:

— Dar ce, iar a făcut ceva?

— Nu ştiţi unde vă este fiul? Răspunde tot cu o întrebare căpitanul Popeangă.

Femeia oftă şi clătină din cap.

— Nu ştiu. N-a mai dat pe acasă de mult. Poate să fie o lună şi jumătate de când a fost eliberat… Aaa, ba a mai fost odată. Ultima dată mi-a spus că lucrează cu o echipă la săpat fântâni şi câştigă bine. Nu ştiu ce are copilul ăsta al meu, din instalator sanitar s-a făcut… Fântânar. Nu prea ascultă de mine, de când m-am despărţit de tatăl lui, care acum este la Sibiu, îşi face de cap. Eu, ce să fac? Mă ocup de ăl mic, făcut cu bărbatul de acum. Să vă zic drept, nici lui bărbatu-meu nu-i convine când Victor vine pe-acasă.

*

Pe la orele 11, când locotenentul Popescu, îmbrăcat civil, a sunat, Cora i-a deschis cu întârziere şi plictis şi, duipă un căscat îndelung, după ce s-a frecat la ochi, l-a întrebat supărată ce doreşte.

— Îl caut pe Victor.

— Nu stă la mine, zise ea şi împinse uşa.

Locotenentul Popescu îşi fixă vârful pantofului în toc şi uşa rămase întredeschisă.

— Am nevoie urgentă de el. Am fost împreună la „şcoală”, spuse el repede, şi am să fac cu el o afacere grasă. Dacă nu dau de el, ne scapă din mână.

— Bine, intră, spuse Cora încă neîncrezătoare.

Locotenentul nu s-a lăsat rugat.

În apartamentul Corinei Dumitraşcu era o dezordine boemă, la care se adăuga, crasă, necurăţenia. Parcă de săptămâni nimeni nu mai măturase şi nu mai ştersese praful. Cora se complăcea în starea asta. De când i-a plecat bărbatul, în urmă cu vreo jumătate de anA nimeni nu-i mai pretindea să ţină ordine. Cu atât mai mult nu-şi pretindea sieşi. Tinerii pasageri, care trăgeau la ea, se complăceau şi ei în această atmosferă.

— Nu ştiu unde poţi să-1 găseşti. Pe la mine trage rar şi nu-1 primesc decât atunci când e în bani, spuse ea cu dezinvoltură.

Locotenentul Popescu nu îşi arătă nerăbdarea s-o iscodească mai departe. I se părea şi aşa că făcuse un pas serios. Îi oferi un pachet cu ţigări Kent.

— Mersi, dar nu-mi plac decât Malboro scurte şi cartonate. Am un cartuş întreg, aşa că le prefer pe-ale mele.

— De unde ai făcut rost? Se găsesc mai greu.

— Mi le-a adus Victor, are relaţii…

— E băiat descurcăreţ.

— Şi culant, foarte culant.

— Nu mi-ai spus unde să-1 găsesc?

— Nu ştiu! Îţi place muzica?

— Da.

— Am nişte înregistrări a-ntâia. Cora întinse mâna spre casetofonul aflat pe o măsuţă şi în cameră se făcu auzită o muzică de dans pusă la maximum de intensitate.

— Nu vrei să-1 dai mai încet? Spuse locotenentul pe un ton amical, am impresia că nu ne mai auzim.

— Ba da, dacă zici tu, îl tutui ea. Lui Victor îi place să-1 dau tare. Am avut şi discuţii cu vecinii. Sunt nişte ăia, invidioşi.

La capătul dormezei, pe jos, se aflau trei sticle cu băuturi străine începute şi una goală, răsturnată. El îşi îndreptă privirea spre ele.

— Dacă vrei poţi să te serveşti; toarnă-mi şi mie un wisky canadian.

Locotenentul nu aşteptă să-i fie repetat îndemnul.

— Cum te cheamă, nici nu te-ai prezentat. Ai dat buzna în casa omului…

— Dinu.

— Parcă mi-a spus ceva Victor de unul Dinu cu care a fost la „mititica”.

— Eu sunt.

— Salut, Dinule! Închină ea.

— Şi zici că nu poţi să-mi spui cum să-i iau urma amicului?

— Cred că-i pe la Bucureşti, dar nu sunt sigură. A plecat ieri de dimineaţă de la mine, îmi spunea de o bişniţă serioasă cu nişte amici mai vechi.

— M-aş duce şi la Bucureşti, dar ce şanse am să-1 găsesc? Oraşul e prea mare…

— Poţi, dacă nu te grăbeşti, să-1 aştepţi în târgul nostru.

— Mă frige graba, dar, dacă văd că nu am încotro, voi rămâne aici; bineînţeles, dacă mă primeşti.

— N-am unde, camera de dincolo e închiriată. Am două fete, adun o miară din afacerea asta, dar, dacă eşti drăguţ şi mai ales atent cu ele…

— Se poate? Am obraz. Dar unde-s fetele, că nu s-aud.

— În oraş, după potol. Mă ajută, spuse Cora.

Locotenentul Popescu ajunse la concluzia că nu mai avea ce să afle de la Cora, mai schimbă câteva vorbe banale şi se decise să se retragă. Treaba nu era deloc uşoară căci Cora manifesta acum o tentaţie deosebită faţă de farmecul tânărului bărbat. A scăpat promiţându-i că se va întoarce mai târziu, ca s-o invite la un local.

*

Colonelul Banu îl ascultă cu atenţie pe locotenent.

— Deci, încă o informaţie care ne poartă spre Bucureşti. Datele se coroborează şi numai acolo trebuie căutat, reflectă el, cu glas tare. Cât despre Corina Dumitraşcu, să se facă o cercetare amănunţită. Dacă e aşa, să fie trimisă la muncă. Motive sunt destule: tăinuitoare de bunuri furate, complicitate şi, precis, o să mai găsiţi şi altele, dacă treaba e cercetată atent.

În acţiunea de căutare a lui Victor au fost antrenaţi mai mulţi ofiţeri şi subofiţeri destoinici.

În baza adreselor stabilite, şi presupuse ca gazde pentru Victor şi alţii cu care ar fi acţionat, s-au deplasat echipe la Sibiu, Piteşti, Bucureşti şi Braşov. S-a stabilit că, numai cu o săptămână în urmă, Victor fusese la Piteşti, la o rudă. Discutându-se cu gazda, o mătuşă, femeia a declarat că Victor i-a cerut nişte bani. Ea n-a avut încotro, a dat banii şi el a plecat.

În ziua următoare, inspectorul şef primeşte o informaţie. „în dimineaţa spargerii magazinului „Macul„ am văzut în gara oraşului un tânăr care avea asupra lui două sacoşe din piele, sau imitaţie de piele, de culoare verde. Tânărul a plecat cu trenul spre Bucureşti. Am auzit că obiectele furate au fost introduse în două sacoşe, tot furate şi ele. N-o fi acesta „eroul„ pe care-1 căutaţi…?”

Sunt trimişi la Bucureşti căpitanul Popeangă şi plutonierul major Neculce Nicolae, ajutorul şefului de post din satul lui Ciortu, care-1 cunoştea bine pe „erou”, precum şi alţi doi lucrători, plutonierul major Bunea Andrei şi plutonierul major Stup Mihai, cu misiunea de a observa direct gara şi marile bule varde ale capitalei. Evident, li s-a precizat să-1 reţină pe Ciortu în cazul în care dau de el.

Între timp, colonelului Banu i se prezentase o altă informaţie. Amprentele recoltate erau ale lui Victor. Acum se ştia precis că autorul spargerii era cel căutat.

Dar unde s-o afla oare ascuns Victor? Pe cine cunoştea în capitală? Să se fi deplasat cu marfa furată peste tot?

Gândindu-se la acelaşi caz, inspectorul şef şi-a amintit că Ciortu a furat nişte stofă scumpă, de culori diferite, metraj pentru două costume. Iată un amănunt care le-a scăpat. Ordonă ca un alt lucrător să plece la Bucureşti cu eşantioane din cele două cupoane şi, împreună cu căpitanul Popeangă, să verifice la toate croitoriile. S-ar putea ca infractorul să fi depus stofa pentru a-şi confecţiona haine. Era cam dezbrăcat şi, în plus, pentru a deruta, uneori şi haina-1 face pe om… În timp ce plutonierul major Stup Mihai a rămas la Gara de Nord pentru a urmări dacă Victor îşi face apariţia la automatele de bagaje, ceilalţi doi au mers să verifice adresele pe care le stabilise căpitanul Popeangă.

După câteva ore de căutări, perseverenţa lucrătorilor s-a soldat cu un aparent succes. Mangu Vasile unul din prietenii lui Victor, a relatat lui Stup Mihai, chiar pe peronul gării, că Victor dormise, noaptea, la el. Avea cu sine două sacoşe doldora şi i-a spus că are ceva de vânzare.

— L-am primit să mai discutăm, că ne cunoaştem din pârnaie. Eu mi-am luat serviciu. Muncesc aici şi sunt mulţumit. I-am spus că nu mă interesează ce are de vânzare şi să nu mai vină. A plecat cam su^- părat. Mi-a spus că se duce la unul care ar fi fost şi el cu noi… Acolo, la Turnu. Asta ar sta pe strada Pinul Rece, cred că pe la numărul 20…

În câteva minute, subofiţerul, împreună cu ceilalţi, cu care luase legătura prin emiţător-receptor, sunt la adresa indicată.

— Nu-i acasă băiatul meu, a răspuns o femeie cam de cincizeci de ani, uscăţivă, micuţă. A plecat de vreo oră cu unul Victor. Mi-au spus că se duc să se plimbe. Că n-o fi mai făcut ceva doamne fereşte…!

— Nu, nu este nimic grav cu băiatul dumneavoastră, vrem să-1 întrebăm ceva. Nu ştiţi cam pe unde obişnuieşte să se plimbe?

— Pe la „Gambrinus”, „Victoria”, sau pe bulevardul Magheru. Pe acolo se duce băiatul, că nu şi-a luat încă serviciu, deşi l-au repartizat. Zice că să se mai distreze şi el…

Bulevardul Magheru, lume multă, forfotă, îmbulzeală, ca şi la „Gambrinus”, ca şi la „Victoria”, ca peste tot în capitală.

— Unde să-1 găsim, Bunea? Spuse Neculce, uitându-se cu atenţie la toţi cei care treceau pe lângă ei.

La un moment dat, apare un grup gălăgios de tineri care vorbeau într-un limbaj cam deocheat, aruncându-şi unul altuia nişte cuvinte greu de reprodus…

Printre ei, plutonierul major Neculce 1-a recunoscut cu uşurinţă pe Victor. Era îmbrăcat în haine elegante, gri, având în mână o scurtă de piele. Tocmai oprise nişte trecători şi le oferea spre vânzare marfa.