Irving Stone

Sigmund schiţă un zâmbet palid.

— Wilhelm, simt deja cum mă doare inima! Îşi regăsi însă buna dispoziţie şi adăugă: Oricum, este mult mai bine decât să fii ignorat. Mi se pare firesc să ataci cu sălbăticie lucrul care îţi stârneşte în cel mai înalt grad teama.

Într-o duminică de dimineaţă la ora zece, pe la începutul lui martie, dr. Carl Jung sună la uşa apartamentului lui Freud. Servitoarea îl conduse în biroul lui Sigmund. Cei doi bărbaţi rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt, pentru că aşteptaseră de mult această întâlnire. Apoi îşi strânseră călduros mâinile. A fost unul din puţinele momente în care Carl Jung se simţise descumpănit, aşa cum avea să-şi amintească Sigmund mai târziu.

Era un bărbat înalt, cu mult peste un metru optzeci, lat în umeri, cu mâinile puternice şi noduroase ca ale unui sculptor renascentist în marmură. Purta mustaţă şi ochelari, care nu reuşeau însă să ascundă privirea inteligentă a ochilor jucăuşi. Personalitatea lui radia atâta forţă şi vitalitate interioară, încât spaţiul biroului lui Sigmund părea mult prea mic. În timp ce-şi strângeau mâinile, de parcă ar fi fost dintotdeauna prieteni, Sigmund îşi spuse în sinea sa: „Este genul de vârf de munte care depăşeşte prin măreţia sa tot ce se află în jurul lui".

Carl Jung avea treizeci şi doi de ani şi era fiu de preot. În familia dinspre mamă existau preoţi, la care se adăugau doi unchi clerici din partea tatălui. Se lăsă mai întâi să cadă pe scaunul pe care i-l oferise Sigmund, apoi sări în picioare şi începu să se plimbe prin cameră, potrivindu-şi pasul cu propoziţiile care-i ieşeau una după alta din gură. Avea o voce înaltă, nu însă stridentă.

— Mult stimate domnule profesor, aştept acest moment de câţiva ani buni. Numai munca dumneavoastră mi-a deschis drumul spre propria mea activitate. Am obţinut rezultate spectaculoase prin aplicarea psihanalizei freudiene la Zürich. Vă cedez aceste cazuri care mi se par mai preţioase decât rubinele, pentru că dovedesc că aţi iluminat cerul ştiinţei cu soarele cel nou al subconştientului. Înainte ca dumneavoastră să începeţi explorarea subconştientului, am trăit într-o peşteră întunecoasă şi când afirm lucrul acesta mă refer la înţelegerea motivaţiei ce stă la baza acţiunilor umane. E ca şi cum strămoşii noştri care trăiau în păduri întunecoase având ghioaga drept unică unealtă pentru a-şi câştiga hrana ar fi ieşit în strălucirea soarelui ca să cultive pământul. Nu ne mai putem întoarce la acel stadiu primitiv. Aţi privit aceleaşi materiale pe care le-au examinat mii de medici de la Hippocrate încoace, dar numai dumneavoastră aţi intuit adevărul. Ne-aţi dovedit că omul nu e capabil să se autoaprecieze, evaluarea laturilor sale pozitive, ca şi a celor negative fiind lăsată pe seama judecăţii altora. Variantele patologice ale aşa-zisei normalităţi m-au fascinat dintotdeauna. Pentru că mi-au permis să arunc o privire mai atentă în interiorul psihicului, în general. Aţi respectat cuvânt cu cuvânt instrucţiunile lui Charcot: aţi devenit cel mai mare „văzător" în domeniul psihicului.

Sigmund era atât de neobişnuit să audă asemenea laude, încât păli de emoţie.

— Am aplicat metodele dumneavoastră în tratamentul nevrozelor, continuă Jung, uneori cu succes parţial, alteori fără rezultat, însă psihoterapia medicală este numai o parte din contribuţia dumneavoastră şi poate nu cea mai importantă. Mult mai însemnat va fi aportul dumneavoastră la interpretarea şi evaluarea elementelor de antropologie, artă, ştiinţe umaniste, care îşi vor pune o amprentă de neşters asupra lumii occidentale. Orbul a devenit din nou văzător. Munca dumneavoastră îi va permite omului să se înţeleagă pe sine în lumina evenimentelor din interiorul sufletului său, dar şi al strămoşilor strămoşilor lui, până în timpuri imemoriale, când fiinţa omenească a devenit conştientă de sine. Carl Jung dădu la o parte perdelele de la fereastră şi privi pe geam afară, în direcţia Academiei de Export de vizavi. După ce se mai linişti, se întoarse din nou către Sigmund cu un zâmbet vesel pe chip. Eu sunt, prin definiţie, un eretic. De aceea m-am simţit imediat atras de opiniile dumneavoastră eretice.

Sigmund spuse zâmbind:

— Erezia unei generaţii este ortodoxia generaţiei următoare.

— Daţi-mi voie să vă relatez primul caz în care am folosit metoda psihanalitică, zise. O femeie fusese internată în spital cu diagnosticul de dementia praecox. Mie mi se părea că suferă de o depresiune obişnuită. Am folosit metoda asocierii libere a cuvintelor, apoi am discutat cu ea visele pe care le avea. Era profund îndrăgostită de fiul unui industriaş bogat. Pentru că arăta bine, se gândea că ar fi putut avea o şansă. Dar tânărul nu-i dădea prea mare atenţie, aşa că se măritase cu altcineva, născuse doi copii şi abia după cinci ani de la căsătorie aflase că, de fapt, tânărul fusese foarte îndrăgostit de ea. Căzu într-o stare de depresie, îşi lăsă fetiţa cea mică să sugă un burete în baia plină cu apă murdară, drept care aceasta făcuse febră tifoidă şi murise. În momentul acela fusese internată în spital; înainte de a ajunge în îngrijirea mea, i se dăduseră sedative împotriva insomniei, iar surorile o păziseră ca să nu se sinucidă. Folosind metodele dumneavoastră, am sesizat ceea ce îşi refula în minte: dorinţa de a-şi desface căsătoria, de a-şi părăsi copiii. Se acuza că şi-a ucis fetiţa şi era hotărâtă să moară pentru asta. Să îndrăznesc oare să scot la iveală aceste materiale refulate? Nu puteam să-i întreb pe colegii mei, pentru că m-ar fi sfătuit să n-o fac. Între timp, dumneavoastră aţi dat publicităţii tehnica psihanalitică. Cum puteam s-o las să moară? Acum s-a întors acasă şi, deşi nu s-a eliberat de răspunderea morală pentru moartea fiicei sale, s-a împăcat cu restul familiei.

Sigmund se aşeză mai bine pe scaun. Îl urmărea cu luare-aminte pe Jung care făcea înconjurul camerei, înşirând cuvinte, idei, cazuri, vise din copilărie, relatări ale anilor de muncă ce îl duseseră spre drumul anevoios al psihiatriei până la psihanaliza lui Sigmund Freud. Vocea lui era plină de pasiune pentru ceea ce numea el „noua noastră eră". Mintea lui efervescentă depozitase ani de-a rândul idei strălucite în aşteptarea momentului când va putea comunica direct cu Sigmund Freud.

— Am o fire misterioasă, pe care am moştenit-o de la mama. La aceasta se mai adaugă darul, nu întotdeauna foarte plăcut, de a vedea oamenii şi lucrurile aşa cum sunt. Pot să mă las păcălit numai atunci când nu doresc să recunosc un anumit lucru, însă în adâncul sufletului ştiu cum stau lucrurile. Vă uitaţi la mâinile mele. Da, îmi place foarte mult să lucrez cu mâinile. Toată viaţa mea am sculptat în lemn. Acum intenţionez să-l schimb cu piatra. Îmi doresc un adversar mai dur, mai valoros. În grădina părinţilor mei exista un zid vechi. În faţa zidului, pe o pantă, se afla o piatră căzută din zid. Am numit-o piatra mea. De multe ori când eram singur mă aşezam pe ea, dar după câţiva ani am început să mă întreb: „Eu stau pe piatră sau piatra pe mine?" Stimate domnule profesor, vreau să fiu sincer cu dumneavoastră, aşa cum am încercat s-o fac şi în scrisori. Nu pot fi întru totul de acord cu dumneavoastră în legătură cu etiologia sexuală a nevrozelor. Judecând după scrierile mele, vă închipuiţi probabil că nu pot aprecia la justa ei valoare psihologia dumneavoastră când este vorba de sexualitate. La sfârşitul anului trecut v-am mărturisit că educaţia mea, mediul înconjurător şi premisele de la care am pornit în munca mea ştiinţifică diferă de ale dumneavoastră. V-am rugat să mă credeţi că nu încerc cu tot dinadinsul să ies în evidenţă adoptând opinii cât mai divergente cu putinţă. Mi-aţi sugerat ca, în viitor, să încerc să mă apropii mai mult de dumneavoastră. Asta era şi dorinţa mea. Dar vă rog să vă amintiţi ce v-am scris de la Zürich în luna octombrie, când vă solicitam o întrevedere: „Când scriem, ţinem conferinţe sau pledăm în felurite alte moduri pentru răspândirea psihanalizei, nu credeţi că ar fi mai înţelept să nu insistăm asupra subiectului terapiei? Nu pentru că nu aţi fi obţinut rezultate importante, şi pline de semnificaţie – chiar şi eu, cu modestele-mi puteri, am fost în stare să le aduc alinare unor pacienţi –, dar mai ales pentru faptul că ne-aţi oferit o ştiinţă nouă şi revoluţionară, pe care o vom putea aplica în toate activităţile umane. Şi atunci, de ce să riscăm invalidarea psihanalizei, a cărei semnificaţie finală va fi de o mie de ori mai profundă decât terapia propriu-zisă, lăsând-o pe mâna unor doctori care ar putea s-o aplice în cazuri nepotrivite, făcând mai mult rău mişcării noastre prin absenţa cunoştinţelor tehnice? Nu ar fi oare mai bine ca, în expunerile noastre, să renunţăm la enunţarea puterilor tămăduitoare ale metodei noastre până când vom putea forma un grup de medici realmente calificaţi să practice analiza freudiană?"

Sigmund se întinse să-şi ia un trabuc şi îl aprinse gânditor. Oare i se cerea din nou să fie mecanismul unei locomotive cu roţi numai pe o parte? Îi scrisese deja lui Carl Jung în decembrie: „Am avut grijă să nu spun mai mult decât atât în scrierile mele: metoda aceasta este mai eficientă decât altele". Trecu din nou în revistă ceea ce ştia deja despre Carl Jung. Se născuse la Kesswil, în Elveţia, şi era fiul unui pastor sărac lipit, un om întristat de propria soartă, pentru că nu dorise niciodată să urmeze teologia, dar nu avusese de ales fiindcă tatăl lui, un medic eminent, murise de tânăr. Singura şansă de educaţie a băiatului se afla sub controlul unei mătuşi, care îi oferise bani ca să studieze teologia, atât şi nimic mai mult. Carl Jung se dusese la Basel, unde urmase Gymnasium, apoi la Zürich, capitala intelectuală a Elveţiei, şi îşi făcuse studiile medicale la Universitatea din Zürich, pentru a continua profesia bunicului său. Ajunsese la psihiatrie pe căi ocolite. Înaintea examenului de absolvire trebuia să citească un manual al lui Krafft-Ebing, Psihiatria, şi, închipuindu-şi că nu merita osteneala, amânase lectura până în ultima clipă. numai pentru a descoperi că Krafft-Ebing dezvăluise o lume mai interesantă decât orice altceva din ceea ce învăţase el la medicina internă. După absolvirea facultăţii, lucrase sub îndrumarea profesorului Bleuler la sanatoriul universităţii, făcuse experimente psihologice cu noul concept de „teste de asociere", menite să scoată la iveală ce se ascundea în spatele minţii conştiente a pacientului. Deşi publicase deja două cărţi bine cunoscute, era tot un tânăr sărac în momentul în care se îndrăgostise de încântătoarea fiică a industriaşului bogat Rauschenbach. Fusese convins că nu are nici o şansă, dar Emma Rauschenbach şi părinţii acesteia îşi dădură seama ce minte sclipitoare are Carl şi îl primiră bucuroşi în familie. Jung şi Emma se căsătoriseră în 1903 şi locuiau într-un bungalov în incinta spitalului Burghölzli. Bunicul Emmei Jung îi lăsase fetei o avere considerabilă, dar cei doi tineri trăiau numai din salariul modest al lui Carl Jung ca asistent al profesorului Bleuler, situaţie pe care şi-o dorise şi Sigmund Freud pe vremea când avea douăzeci şi ceva de ani şi voise să lucreze cu profesorul Brücke, acesta fiind, după părerea lui, un prim pas spre căsătoria cu Martha.

Carl Jung nu era un egoist îngâmfat, în ciuda faptului că, datorită darurilor lui naturale, păşea aproape ca un zeu printre muritorii de rând. În timpul celor trei ore de monolog, Sigmund nu-l întrerupse pe Jung nici măcar o dată. Carl vorbea despre sine numai ca să pună în lumină drumul sinuos şi întunecos care îl dusese spre Sigmund Freud: visele. Voia ca profesorul Freud să-i cunoască visele ca să-i poată înţelege subconştientul.

Îi povesti un vis: se făcea că merge cu capul aplecat înainte prin întuneric înaintând greu, cu o mică lumânare în căuşul palmelor. Se întoarse şi văzu în spatele lui o siluetă neagră, uriaşă, care îl urmărea, dar principala lui grijă era să nu se stingă lumânarea. Când se trezise, îşi dăduse seama că silueta reprezenta „propria mea umbră, produsă de luminiţa pe care o aveam în mâini. Ştiam, de asemenea, că luminiţa aceea era conştientul meu, singura lumină pe care o avea".

În celelalte domenii ale ştiinţei avea temeinice cunoştinţe de zoologie, paleontologie şi geologie, iar dintre ştiinţele umaniste prefera arheologia greco-romană, egipteană şi preistorică, subiecte care îl fascinaseră întotdeauna pe Sigmund. Nu încăpea nici o îndoială că ceea ce-şi dorea Carl Jung era o viaţă întreagă de muncă aprofundată, plină de abnegaţie. Jung avea un robust simţ al umorului. Cele mai multe bancuri le făcea chiar pe socoteala lui.

— Trebuie să vă povestesc cel mai strălucit caz pe care l-am vindecat. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu o grămadă de nevroze. Auzea voci care ieşeau din sfârcurile sânilor. Am încercat cu ea toate terapiile descrise în cărţile dumneavoastră şi alte câteva pe care încă nu le-aţi inventat. Nimic! După câteva luni am exclamat: „Ce să mă fac cu dumneata?" „O, ştiu, Herr Professor, a răspuns ea dulce. Haideţi să citim Biblia împreună."

Aşa am făcut. timp de o lună. La început a dispărut o voce, apoi alta, după care pacienta s-a descărcat de tot şi s-a vindecat. Spuneţi şi dumneavoastră, nu-i aşa că sunt cel mai mare terapeut din lume?

Jung lăsa impresia că nu-i ascunde nimic lui Sigmund. Cu fiecare din gesturile braţelor lui lungi şi puternice, cu fiecare propoziţie care ieşea ca fermecată de pe buzele lui, mărturisea o dată în plus – că este freudian, că intenţionează să păşească alături de bărbatul mai în vârstă pentru a susţine importanţa subconştientului în faţa unei lumi care nu manifesta nici un interes pentru această problemă. Exista o mare diferenţă între Jung şi Alfred Adler, deşi aveau în comun forţa gândirii şi o personalitate puternic conturată. Jung nu simţea nevoia şi nici nu credea că s-ar cuveni să menţină o distanţă între el şi Sigmund Freud, pentru ca lumea medicală să nu-l considere discipolul sau adeptul acestuia. Jung era încântat până la exaltare de faptul că Sigmund Freud era profesorul, călăuza, inspiraţia lui. Lăsa să se înţeleagă cât se poate de clar din fiecare propoziţie că: „Sunt discipolul lui Sigmund Freud!"

Sigmund îşi scoase ceasul de aur din buzunarul de la vestă şi îl studie o clipă.

— În vederea continuării discuţiei noastre pe parcursul acestei zile, propun să ne organizăm materialele în categorii distincte. Aşadar, până în momentul de faţă, adică în această dimineaţă, am discutat. şi schiţă în linii mari diversele domenii din monologul lui Jung. Acesta rămase cu gura căscată, apoi exclamă:

— Dumnezeule! Aţi încadrat diatriba mea de trei ore într-o structură inteligibilă!

La ora unu, Sigmund şi Jung porniră în sus, pe Berggasse, spre Hotel Regina ca s-o ia pe Emma Jung la masă. Emma avea douăzeci şi patru de ani, era înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu ochi pătrunzători şi părul negru, lucios, despărţit printr-o cărare în partea stângă şi ondulat într-o cută mare spre dreapta. Martha şi Emma se plăcură din primul moment.

Sigmund îl aşeză pe Jung la masă împreună cu cei şase copii ai lui, înconjuraţi de Martha, Tante Minna, mama lui Sigmund, Amalie, şi sora lui, Dolfi, Rosa şi soţul ei Heinrich Graf din apartamentul de vizavi. Alexander veni împreună cu logodnica lui, Sophie Sabine Schreiber. Alexander, care împlinise patruzeci de ani şi devenise singurul patron al companiei de transport, dăduse anunţ pentru angajarea unei secretare. Tânăra Sophie Schreiber îmbina atât de armonios capacitatea de muncă şi drăgălăşenia, încât Alexander nu numai că o angajase, dar se pregătea acum să se căsătorească cu ea. Masa fusese extinsă la ambele capete şi acoperea aproape toată lungimea sufrageriei.

Carl Jung avea un trup la fel de puternic ca şi mintea. Îi plăcea enorm viaţa în aer liber şi era îndrăgostit în mod special de iahting. Uneori se ducea până în capătul cel mai îndepărtat al lacului Zürich şi îşi făcea acolo un cort prin insulele nelocuite. Îşi scria manuscrisele în caiete-registru uriaşe, în care picta şi desena iniţialele de la începutul fiecărei pagini, cam în maniera în care călugării medievali îşi ornamentau manuscrisele.

Arheologia fusese prima lui dragoste şi continua să-l intereseze şi în prezent. Însă în Elveţia nu exista catedră de arheologie, iar tânărul trebuia înainte de toate să-şi câştige existenţa. Acum descoperea, spre marea lui mulţumire, că cele două domenii de interese convergeau. Tot ceea ce se descoperise în legătură cu civilizaţiile mai timpurii dezvăluiau psihanalizei gândirea, zeii, religia, miturile, temerile, valorile comune.

— Toate acestea, observă Jung, ne dau posibilitatea să înţelegem mai profund psihicul omului modern.

Jung se dedica cu aceeaşi pasiune oricărui tip de muncă. Putea să petreacă ore în şir pictând un vis pe care îl avusese şi să considere că îşi cheltuise timpul cu folos. Uimit, Sigmund îl întrebă:

— Cum te ajută pictura să interpretezi visele?

— Nu încerc să controlez nici conţinutul, nici forma picturii. Aceasta reprezintă o emanaţie a subconştientului meu. După ce termin de pictat tabloul, îl studiez cu luare-aminte şi aflu tot atât de multe lucruri despre conţinutul latent al acelui vis ca şi când l-aş citi scris în cuvinte. Există o sumedenie de imagini fantastice derivate din subconştient, pentru descrierea cărora nu dispunem de limbajul potrivit. De aceea trebuie să folosim alte mijloace de comunicare, cele mai importante dintre acestea fiind desenul şi pictura.

— Cum vă reîmprospătaţi sursele de inspiraţie, dr. Jung? îl întrebă Martha.

— Mă duc la lacul Zürich cât mai departe ca să găsesc plajele de nisip nestrăbătute de picior omenesc, îi răspunse Jung cu un zâmbet larg, şi îmi petrec toată ziua căutând izvoarele ascunse, le dau drumul şi sap canale între ele pentru o nouă reţea de drumuri. În acelaşi timp caut şi izvoarele ascunse ale minţii mele. Gândurile ies la suprafaţă, reci şi limpezi, din ascunzişul puţurilor subterane. Când mă întorc la birou, am în minte noi idei, teorii proaspete pe care le aştern imediat pe hârtie. Ador acel colţ de lac uitat de lume, unde îmi dispare orice inhibiţie. Toate energiile mele refulate şi seva creatoare încep să se reverse în liniştea smârcurilor şi a insuliţelor mici înconjurate de munţii cu căciuli de zăpadă. Nu ştiu cât o să mai rămân la Burghölzli, poate că numai un an sau doi, dar suficient ca să mă familiarizez cu toate problemele acelui azil. Pentru mine, drumul acesta este oarecum înfundat. Profesorul Eugen Bleuler reprezintă cea mai mare autoritate din lume în materie de dementia praecox şi este un administrator talentat. Cu siguranţă că va fi director încă vreo treizeci de ani. Nu am nici un loc unde să mă duc.

—. cu excepţia celuilalt capăt al lacului Zürich? îl întrerupse Sigmund zâmbitor.

— Exact! Am început să-mi înjghebez o clientelă. După cum ştiţi, soţia mea are o moştenire substanţială şi doreşte la fel de tare ca şi mine să ne construim o casă în partea de nord a acestui lac. Acolo voi putea să practic medicina, să scriu, să pictez şi să mă dedic unei activităţi creatoare.

— Şi pacienţii dumitale te vor urma? Vreau să spun, cei de la Zürich?

— Aşa sper. Există şi bac, şi tren. Ar însemna că sunt un doctor prost dacă pacienţii mei nu vor fi dispuşi să străbată acea mică distanţă ca să ajungă la mine. Sunt singurul psihanalist practician din Zürich. Consider că viaţa este suficient de lungă ca să realizăm orice. Simt longevitatea în oase. De aceea pot să stau o zi întreagă pe un banc de nisip şi să caut izvoare ascunse sau să pictez fanteziile văzute în vis.

După masă, cei doi bărbaţi porniră în sus pe Berggasse, apoi pe Währinger Strasse, pentru ca Sigmund să-i arate Institutul de Fiziologie şi clădirile principale ale spitalului Allgemeine Krankenhaus, inclusiv Tumul nebunilor, unde fuseseră amenajate încăperi ca nişte celule pentru surorile care locuiau în spital. Jung era cu un cap mai înalt decât Sigmund. În timp ce străbăteau curţile spitalului, spuse oarecum timid:

— Spre deosebire de dumneavoastră, eu nu am o metodă proprie. Aş putea defini analiza ca o „influenţă mutuală". Poate că sunt mai mult artist şi mai puţin tehnician profesionist ca dumneavoastră. Citesc totul şi încerc să învăţ cât mai mult. Dar când sunt faţă în faţă cu un pacient, uit de toate şi nu mă gândesc decât la suferinţa persoanei respective.

— Dar fără proceduri psihanalitice, ripostă cu blândeţe Sigmund, nu suntem oare ca nişte copii care încearcă să străbată o pădure deasă fără busolă? Ai dori să vizitezi ceva în mod special la Viena?

— Care este cea mai veche clădire din oraş?

— Sf. Ruprecht, dar Catedrala Sf. Ştefan este mai interesantă. Prima biserică a fost clădită pe locul acela la mijlocul secolului al XII-lea. E foarte frumoasă, cu acoperişul ei de şindrilă colorată.

În timp ce străbăteau Schottengasse, Jung clătină din cap prefăcându-se înspăimântat.

— De la vârsta de şase ani n-am mai intrat într-o biserică catolică. O, am motive întemeiate. Odată am fost cu părinţii la Arlesheim, de Paşti, şi mama mi-a spus: „Aceasta este o biserică catolică". Am fost şi speriat, şi curios – protestanţii elveţieni nu intră în bisericile catolice. M-am smuls de lângă mama, am alergat spre biserica deschisă, am aruncat o privire rapidă spre altarul încărcat de flori, apoi m-am împiedicat de trepte şi în cădere m-am lovit cu bărbia de o piesă metalică. Rana îmi sângera din abundenţă. Am ţipat, i-am deranjat pe credincioşi şi am avut un oarecare sentiment de vinovăţie, fiind convins că mi se aplicase o pedeapsă binemeritată.

Ultima slujbă de duminică se terminase de mult. În Catedrala Sf. Ştefan era cald şi mirosea frumos a tămâie. Cei doi bărbaţi mergeau încet, braţ la braţ. Când ieşiră în lumina soarelui rece de martie în piaţa plină de Einspännern şi Fiakern, cu caii care mâncau din sacii lor agăţaţi pe după cap, Sigmund ridică privirile spre Carl Jung şi îi spuse cu multă afecţiune:

— Nu-ţi mai este frică, nu-ţi mai sângerează bărbia?

Jung râse din toată inima.

— Nu, m-aţi făcut să mă simt în largul meu, povestindu-mi atâtea lucruri interesante despre vitraliile de la ferestre, despre sculpturi, fresce, morminte, mai ales că le-aţi comparat cu cele văzute în Italia. Am avut astfel o perspectivă istorică. Încep să văd bisericile catolice cam aşa cum le vedeţi dumneavoastră: ca depozitare ale celor mai mari opere de artă produse de omenire. Aruncă o privire piezişă spre Sigmund, apoi clipi şiret din ochi şi adăugă: Nu este nostim că dumneavoastră, evreu get-beget, m-aţi ajutat pe mine, calvinist provincial protestant, s-o înfrunt pe mater ecclesia fără nici un sentiment de vinovăţie? Dacă aceasta face parte din psihanaliza mea, vă mulţumesc, mult stimate domnule profesor, că m-aţi eliberat de temerile nejustificate şi refulările din copilărie.

— Nu este oare aceasta calea cea mai sigură spre libertate – alungarea temerilor care ne-au dominat pe vremea când încă nu eram capabili să judecăm?

— Nu pot decât să fiu de acord, răspunse Carl Jung, devenind brusc serios. Tot pe vremea când aveam şase ani, mătuşa mea m-a dus la Muzeul de ştiinţe naturale din Basel ca să ne uităm la animale. Am fost atât de fascinat, încât nu mă puteam desprinde din locul acela când a sunat clopoţelul de închidere. Ca urmare, am rămas închişi în clădirea principală. A trebuit să ieşim prin aripa laterală. Şi acolo am văzut nişte trupuri frumoase de oameni care nu purtau nimic altceva decât o frunză de viţă. Îi priveam plin de admiraţie. Dar mătuşa a ţipat la mine: „Băiat dezgustător, închide ochii!". Era la fel de indignată ca şi când ar fi fost târâtă cu de-a sila printr-o expoziţie pornografică. S-a străduit din răsputeri să mă convingă că trupul omenesc, mai ales zona organelor genitale, este urât şi murdar. Niciodată n-am crezut că lucrul acesta putea fi adevărat, dar auzeam mereu în urechi vocea înspăimântată a mătuşii mele: „Băiat dezgustător, închide ochii!". Ei bine, domnule profesor Freud, dumneavoastră mi-aţi deschis ochii şi m-aţi făcut să văd că zona organelor genitale nu a fost plasată în mod diabolic de satana între intestinul subţire şi coapsă în timp ce Dumnezeu moţăia. Ori întregul corp omenesc, inclusiv creierul, sufletul şi organele de reproducere sunt creaţia măreaţă a lui Dumnezeu, ori totul nu este decât o structură murdară care trebuie rasă de pe faţa frumoasă a pământului.