Istoria imperiului bizantin

De la început, Constantin crea aici un Senat, ca în Roma, cãci gândul sãu a fost ca noua capitalã sã fie asemenea celei vechi. N-avu totusi curajul sã identifice pe senatorii fundatiei sale cu cei din vechea capi-

42 G. Hertzberg, Geschichte aer Byzantiner und des osmanis-chen Reiches (colectia „Allgemeine Geschichte in Einzeldarstellungen" a lui W. Oncken), Berlin, 1883, p. 22.

7.0

^^^^^^mfiSji^^^

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

talã: ei furã pusi Ierarhic în urma acelora, fiind simpli clari, nu clarissirni, cum erau senatorii Romei, în ce priveste consulii. Constantin, pânã la moartea sa, îi lãsã la Roma. Numai în 339 Constantin luã Consulatul la Constantinopol, pe când Constans, fratele sãu, îl luã la Roma. De atunci, Consulatul fu împãrtit între cele douã capitale.

Fãrã nici un scrupul, Constantin despuie orasele Asiei si Greciei de cele mai pretioase ornamente ale lor, pentru a-si împodobi fundatia sa. Trofeele rãzboaielor memorabile, statuile zeilor si eroilor, ale înteleptilor si poetilor antichitãtii furã aduse spre a înfrumuseta noul oras. Fiindcã în timpul asediului vechiului Byzantion împãratul îsi asezase cortul în vârful colinei a doua, el vru sã perpetueze aceastã amintire si trase pe locul acela principalul Forum. El avea formã elipticã si, la cele douã intrãri de la capete, douã arcuri de triumf. Porticele, care-1 înconjurau din toate pãrtile, erau împodobite de statui, în mijlocul acestui Forum se înãlta o coloanã uriasã de porfir, din care se mai vede astãzi o parte. Statuia colosalã a lui Apollo, adusã din Atena sau dintr-un oras al Phrygiei, era asezatã în vârful coloanei. Artistul îl înfãtisase pe zeul luminii sau, cum presupuneau supusii, pe însusi Constantin, cu sceptrul în mâna dreaptã, si globul, pe care Victoria înaripatã punea piciorul, în stânga; un nimb de raze strãlucitoare îi înconjura capul43.

43. D. Lathoud, La consecration et la dedicace de Constantinopole, „Echos d'Orient", 27 (1924), pp. 289-314; 28 (1925), pp. lSO-201. înregistrând legenda dupã care Constantin ar fi îngropat sub fundamentul coloanei pãrticele din lemnul sfânt al crucii, moaste de martiri, 12 panere pentru pâinea

71

un

Circul sau Hippodromul, care ocupa un loc atât de însemnat în viata Romei vechi, nu putea lipsi nici aici. Era o constructie mãreatã, ridicatã încã din vremea lui Septimiu Sever. Axa care tãia în douã arena, asa numita spina44, era împodobitã, între altele, cu coloana de bronz a celor trei serpi încolãciti, ale cãror capete purtau celebrul trepied de aur închinat de greci templului de la Delphi, dupã biruinta lor de la Plateia, asupra lui Xerxes. El fusese adus de Constantin, dupã mãrturia pe care o aflãm la istoricii eclesiastici. între Hippo-drom si Sfânta Sofia, clãdirea palatului imperial, cu multele lui curti, cu grãdinile, porticele si terasele sale, acoperea o mare întindere de teren. Bãile, care purtau numele de Zeuxippos, erau împodobite cu coloane de marmurã de tot felul si cu numeroase statui de bronz. Constantin ridicã, în sfârsit, biserici, între care Sfânta Sofia, închinatã întelepciunii divine si terminatã de Constantiu, si Biserica Sfintii Apostoli, împodobitã de

Eucharistiei, si vechiul Palladium adus din Roma, autorul so-coate cã toate acestea proclamã originile crestine ale Constan-tinopolului. [Pentru ansamblul acestei problematici, ca si pentru bibliografia ei, cititorul se poate documenta apelând la magistrala sintezã a lui G. Dagron, Naissance d'une capitale: Constantinopole et ses institutions de 330 ã 451, Paris, Presses Universitaires de France, 1974].

44 [R. Guilland, Etudes de topographie de Constantinople byzantine, voi. I, Berlin—Amsterdam, 1969, partea a doua („L'Hippodrome"), p. 443-444 („L'Epine"). Pentru coloana celor trei serpi încolãciti, v. Thomas T. Madden, The serpent Coloumn of Delphi in Constantinopole: placement, purposes and mutila-tions, BMGS, 16, 1992, pp. 111-1451.

72
strãlucite mozaicuri, unde împãratul îsi alese locul de mormânt. Apoi, Sfânta Irina, pãstratã pânã azi.

Cuprinderea a sapte coline în incinta orasului (douã dintre ele, e adevãrat, mult mai târziu), numele de Capitoliu dat uneia dintr-însele, împãrtirea teritoriului în 14 regiuni, dintre care una de dincolo de Cor-nul-de-Aur o aminteste pe cea de peste Tibru a Romei (Trastevere), ne aratã pânã la ce amãnunte fu împinsã grija de a face din Noua Romã un oras asemenea celui vechi.

Ideea rolului de resedintã imperialã e exprimatã în reprezentãrile monetare ale orasului lui Constantin: bustul încununat de laur si acoperit de mantia imperialã, simbolul Constantinopolului, tine în mânã sceptrul. Lipsa acestui atribut pe reprezentãrile monetare ale vechii Rome ne aratã - cum observã Louis Brehier - cã noua creatie a lui Constantin e si capitala lui politicã, sceptrul tinut în mânã figurând autoritatea imperialã, al cãrei Scaun este45.

Izvoarele vechi ne spun cã împãratul Constantin cel Mare, potrivit obiceiului, a închinat orasul sãu zeitei Tyche si, pe lângã numele de Kcovaravnvovno^ig si Nea PmjJiTf], AL\nepa 'PW/JTJ, i-a dat si numele sacerdotal de 'Av&ovcrct, dupã cum vechea Romã îl avusese pe acela de Flora. Tyche îsi avea la Constantinopole statuia sa, al cãrei tip, luat din numeroasele reprezentãri ale zeitei TV%TI noheax;, din epoca elenisticã si romanã, e înfãtisat pe monedele lui Constantin. Acoperitã de un lung chiton si de o manta, de asemenea-

45 Constantin et la fondation de Constantinopole, în „Revue historique", 40eanee, c. QOX (II, Juillet-Aout 1915).

73

NICOLAE BANESCU

"N..

lungã, stând pe tron, cu picioarele sprijinite pe partea dinainte a unei corãbii, ea poartã pe cap coroana de zid (^modiolos) si tine în mâna stângã cornul plin de fructe, caracteristic numelui sãu de Antbustf6. Statuile sale au fost distruse în epoca iconoclastilor, si de atunci Panaghia se impune definitiv ca patroanã a orasului47.

Pentru a-si popula noua capitalã, Constantin îi invitã pe bogatii senatori ai Romei, dãruindu-le palate construite în diferite cartiere, oferindu-le domenii si pensiuni. El îi atrase în fundatia sa si pe cei mai avuti

* [Despre legãturile dintre 'Av&ovaa si echivalentul sãu latin Flora, pe de o parte, ca si Tychepoleos, pe de altã parte, v. consideratiile înnoitoare ale lui G. Dagron, Naissance d'une capitale-. Constantinopole et ses institutions de 330 ã 451, editia a Il-a, Paris, Presses Universitaires de France, 1984, p. 40, 44-45, 307 si 336J.

471. Strzygowski, Die Tyche von Konstantinopel, în „Analecta Graeciensia, Festschrift zur 42. Versammlung deutscher Philologen und Schulmâner in Wien", 1893. Graz 1893, pp. 143-159. [Termenul modiolos apare în surse numai din veacul al X-lea, când Constantin al Vll-lea Porphyrogennetos afirma în „De cerimoniis", ed. Reiske, voi. I, Bonn, 1829, pp. 414, 17 si 432, 15, cã împãrati din veacul al V-lea au purtat acest tip de coroanã, atestat de losif Genesios si pentru împãrãtesc. Faptul cã statuia zeitei Tyche din Constantinopol purta acest „modiolos" este întãrit de emendarea fãcutã de G. Dagron, Constantinopole imagi-naire: Etudes sur le recueil des Patria, Paris, 1984, p. 185, n. 115. Pentru semnificatia constitutionalã a lui „modiolos", se poate adãuga discutia lui P. Charanis, The Imperial Crown Modiolus and its Constitutional Significance, „Byzantion", 12 (1937), pp. 189-195; Idem în „Byzantion", 13 (1938), pp. 377-381; F. Dolger în BZ, 38 (1938), p. 240; G. Dagron, Naissance d'une capitale, 1984, p. 102)].

74
curiali ai provinciilor. O clasã care ajunse în curând numeroasã în Constantinopol a fost aceea a meseriasilor si a negutãtorilor, care-si aflau usor mijloacele de existentã în satisfacerea trebuintelor si luxului celor bogati, în mai putin de un secol, incinta orasului nu mai putu cuprinde multimea populatiei revãrsate dincolo de ziduri si ea a trebuit sã fie lãrgitã.

Libertãtile de care se bucura plebea Romei furã introduse si la Constantinopol. Un privilegiu mare la Roma fuseserã distribuirile de grâu, largitiones fru-mentariae, si Constantin le acordã si capitalei sale: corporatii de ncwicularii furã organizate pentru a aduce grâul din Siiia si Egipt48.

Urmãrile fundatiei lui Constantin au fost hotãrâtoare pentru istoria ulterioarã a imperiului. Strãmutarea centrului politic în Orient a fãcut cu putintã despãrtirea definitivã, sub Theodosius cel Mare, a celor douã jumãtãti, de Rãsãrit si de Apus, ale imperiului (pars Orientis si pars Occidentis). Cu aceasta, deosebirea dintre ele se adânceste din ce în ce mai mult, în pofida unitãtii teoreticã a imperiului, care întotdeauna a stãpânit conceptia politicã a Bizantului. Elenismul atotputernic în Orient impuse în scurtã vreme limba greacã în locul celei latine ca limbã oficialã. Constantin fãcuse din nou a sa creatie un oras latin. El se socotea împãrat roman, si limba sa era limba latinã, si în

48 [Despre latinul navicularius, ca si despre echivalentul sãu grecesc va\>K>,r|poc;, care s-a impus cu începere din veacul al VII-lea, se poate consulta H. Antoniadis-Bibicou, Recherches sur Ies donanes ã Byzane, Paris, 1963, precum si H. Ahrweiler, Byzance et la mer, Paris, 1966].

75
aceastã limbã vorbi episcopilor în Sinodul de la Ni-ceea. Dar limba greacã pãtrunsese încã din secolul al IV-lea în diferite domenii ale lumii oficiale49, pentru a înlocui cu totul, dupã câteva secole, limba latinã. Biserica Orientului a fost ea însãsi un factor de greciza-re. Constantinopolul a fost, apoi, prin situatia sa geograficã, centrul natural în jurul cãruia avea sã se grupeze lumea orientalã, cu aspiratiile si tendintele sale, care au dat Bizantului unul din caracterele sale specifice.

3- Reformele

a. Modificarea structurii statului. Conceptia orientalã a suveranitãtii. Ceremonialul. Crearea orasului resedintã a lui Constantin se împleteste cu o serie de reforme care contribuirã a preface radical structura Statului roman.

Reformele au fost initiate de Diocletian si continuate si duse la capãt de Constantin cel Mare.

Imperiul roman întemeiat de Augustus a fost, în primele trei veacuri, din punct de vedere constitutional, o republicã, guvernãmântul fiind împãrtit între împãrat si Senat, împãratul, a cãrui pozitie constitutionalã era exprimatã prin titlul de princeps, afla o limitare a puterilor sale în drepturile Senatului. De aceea, aceastã perioadã a imperiului a fost numitã cu drept cuvânt Principatul sau Diarchia. Dar, în aceastã diar-hie, princeps a fost de la început factorul predomi-

49 N. lorga, Histoire de la ine byzantine, I, p. 47 si urm., a precizat cu multã documentare aceastã pãtrundere.

76

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

nant, si istoria constitutionalã a Principatului, cum observã atât de judicios istoricul englez Bury, se reduce la o treptatã si hotãrâtã uzurpare a mai tuturor functiilor pe care Augu&tus le atribuise Senatului50. Aparenta republicanã a fost înlãturatã complet înainte de sfârsitul veacului al HJ-lea. Aurelian a încercat cel dintâi a opri descompunerea imperiului printr-un plan coerent de reforme si rãzboaie. El îi învinse pe germani, eliberã Italia, scãpã imperiul de toti pretendentii, reduse Orientul în stãpânirea romanã si a putut fi considerat ca un adevãrat rsstitutor orbis; cel dintâi îsi puse pe frunte diadema de tip oriental, panglica împodobitã cu perle si, pentru a da imperiului unitatea moralã ca-re-i lipsea, el fãcu, în 274, din monoteismul solar religia oficialã a Statului51. Cu Aurelian, sugestia divinitãtii, dispãrutã odatã cu dinastia lulia-Claudia, apare iarãsi. Dar Diocletian, ales în septembrie 284, întreprinse hotãrât un plan de reforme concret si logic, care transformã d-efinitiv Statul dintr-o republicã într-o autocratie. Opera sa a fost continuatã si desãvârsitã de Constantin. Aceastã mare schimbare, îndeplinitã prin reforme radicale, era, din punct de vedere constitutio-

50 History of tbe Later Roman Empire from the death of Theodosius l to the death of Justinian (395-565), I, Londra, Macmillan and Co., 1923, p. 5; The constitution of the Later Roman Empire. Selected essays of J. B. Bury, edited by H. Temperley, Cambridge 1930, p. 99 si urm. Cf. Leon Homo, L'empire romain. Le gouvernement du monde. La defense du monde. L'exploatation du monde, col. „Bibliotheque historique", Paris, Payot, 1930, pp. 20-26.

51 Guglielmo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, 1921. , ,,.,.....

77
nai, o rupere cu trecutul. Aruncând masca republicanã, Diocletian si urmasul sãu Constantin stabilesc, pe o nouã bazã, monarhia absolutã.

Una dintre cauzele principale ale marii crize politice a secolului al III-lea au fost desele uzurpãri. Imperiul ajunsese, în acest timp, o minge în mâinile soldatilor52. Grija cea mare a lui Diocletian a fost de a pune capãt acestor continue uzurpãri. Pentru aceasta, împãratul trebuia sã fie cât mai mult prezent în tot locul, sã strãbatã provinciile si sã comande în rãzboaie. Experienta secolului al III-lea arãtase cã sarcina de a conduce imperiul întrecea puterile unui singur om. Diocletian, spre a remedia acest neajuns, institui un collegium al împãratilor. La un an dupã urcarea sa pe tron, el îsi alese un coleg în persoana lui Maximian, un danubian din Pannonia, bun general, indicat, prin mediocritatea spiritului sãu, pentru rolul de subordonat. Diocletian avea preeminenta recunoscutã celui mai în vârstã (.Augustus senior); ea se exprima si prin numele de Jo-vius, fiul lui Jupiter, pe care 1-a luat pentru sine, dând lui Maximian pe acela de Herculius, fiul lui Hercule53. Era, în aceastã simbolicã nomenclaturã, un ecou al caracterelor religioase ale regalitãtii faraonilor54, în diar-

52 L. Homo, L'empire romain, Paris, Payot, 1930, a expus în chip luminos, în cap. III, cauzele particulare care dau crizei, la mijlocul veacului al III-lea, caracterul de violentã pe care nu-1 avusese mai înainte: una, externã, puternicele confederatii militare ale barbarilor, alta, internã, lacunele organizatiei militare romane.

53 G. Bloch, L'empire romain, evolution et decadence, Biblio-theque de philosophie scientifique, Paris, 1924, pp. 185 si urm.

54 Vezi J. Maurice, Les pharaons romains, „Byzantion", XII (1937), pp. 71-103-

78

ISTORIA IMPERIULUI BIZANTIN

hie, Diocletian conducea Orientul, colegul sãu, Occidentul. Maximian a fost pentru Diocletian un auxiliar pretios, înclinânchj-se fãrã rezerve înaintea geniului superior al marelui împãrat. Aceasta îl îndemnã pe Diocletian sã lãrgeascã sistemul, numind, în 293, doi Cesari, pe Constantiu Chlorus si pe Galeriu. Acestia depindeau fiecare de unul dintre cei doi Augusti, atri-buindu-se fiecãruia câte o portiune din teritoriul administrat de seful sãu. Cesarii furã împãrati în subordine si legati de Augus-tii respectivi prin adoptiune. Sistemul deveni astfel o tetrarchia,

Pe lângã însemnãtatea administrativã, sistemul te-trarhiei rezolva si problema vitalã a succesiunii. Cei doi Cesari erau socotiti ca succesorii desemnati ai celor doi Augusti si aveau sã-i înlocuiascã automat în ziua când acestia dispãreau prin moarte sau abdicare.

Pentru a întãri prestigiul suveranului, acesta trebuia sã stea departe de masele de jos, sã se ridice la o înãltime inaccesibilã muritorilor de rând. împãratul apãrea de acum în public cu fruntea încinsã de diademã, introdusã definitiv de Constantin ca suprem simbol al suveranitãtii autocratice; el adoptã vesmintele si încãltãmintea împodobite cu pietre scumpe si mãrgãritare, ceremonialul complicat al Orientului. Retras în apartamentele palatului sãu, înconjurat de o Curte strãlucitã si luxoasã, aproape invizibil pentru supusii sãi, monarhul apãrea în public numai în ocazii rare si înconjurat de aparatul unui fast extraordinar. O etichetã severã prezida la toate actele Curtii imperiale. Sugestia divinificãrii a fost deviza constantã a autocratilor. Diocletian si Maximian, am vãzut, sunt desemnati ca rude de zei. Dacã divinificarea oficialã a împãratilor a fost

79

NICOLAE BANESCU

opritã de crestinism, consacrarea persoanei lor a fost pãstratã în epitetul de „sacru", „divin", si împãratii ajung sã se priveascã ei însisi ca vicari ai lui Dumnezeu pe pãmânt. lustinian, într-o lege, vorbeste despre împãrat ca trimis de Dumnezeu ca sã fie legea vie; în secolul al IX-lea, Basilios I spune fiului sãu: „Primesti imperiul de la Dumnezeu"55.

Conceptia orientalã a regalitãtii divine e acum formal exprimatã în diademã. Ea are efect asupra a tot ce tine de împãrat. Persoana sa e divinã, tot ce-i apartine îmbracã un caracter sacru: sacra se numeau dispozitiile care emanau de la împãrat, palatul în care locuia era sacrum palatium, apartamentul sãu sacrum cubi-culum, garderoba, sacra vestis. Cine venea dinaintea sa trebuia sã îndeplineascã actul adoratiei, sã îngenuncheze si sã sãrute purpura. O schimbare se face si în stilul titular al împãratilor. Suveranul e pentru supusii sãi dominus, si, în sec. al IV-lea, împãratii îsi însusesc acest termen, dominus noster apare pe monedele lor. Termenul de basileus apare si el mai târziu, introdus de Heraklios56, dupã zdrobirea statului persan; titlul de despotes, pe cele mai vechi monede cu inscriptii grecesti, e una din trãsãturile orientale cele mai caracteristice ale transformãrii Statului roman. ,

55- Vezi Bury, History of the Later Roman Empire..., I, pp. 11-12.

56. Louis Brehier, L'origine des titres imperiaux ã Byzance, BZ, 1906. [G. Rosch, "Ovatia âaaiÃeiag. Studien zum offiziellen Gebrauch der Kaisertitel in spãtantiker und fruhbyzantinischer Zeit, Viena, 1978]. ,. , , _ _, •..,..,

80
b. Reforma administrativã. Aceasta a fost o altã inovatie a lui Diocletian. Pentru a micsora puterea guvernatorilor de provincii, care, având la îndemânã fortele militare, puteau usor sã încerce a uzurpa, Diocletian desfãcu vechile provincii în pãrti mai mici si introduse în acelasi timp în cârmuirea lor separatia puterilor civile de cele militare. Imperiul se împãrtea în patru sectiuni sau prefecturi: Galliile, Italia, Illyri-cum si Oriens. în Fruntea lor se afla câte un Praefectus Praetorio, unicul organ al imperiului care, sub Diocletian, întrunea încã în mâinile sale puterile civile si militare. Constantin îi retrase însã puterile militare, încât el ajunse o autoritate deplin civilã, cu puteri administrative, financiare si judiciare.

La aceste patru Prefecturi se adãugau alte douã: a Romei si a Constantinopolului, scoase de sub autoritatea Prefectului Pretoriului si puse sub aceea a Prefectului orasului, en

Cele patru Prefecturi se desfãceau în 96 de provincii, din 57, câte erau înainte de Diocletian, si numãrul acesta merse crescând, încât Notitia Dignitatum, pe care savantii o dateazã din sec. al V-lea, ne aratã cã numãrul provinciilor ajunge la 120. Se înlãturã, fireste, deosebirea dintre provinciile imperiale si cele senatoriale, iar situatia particularã a Italiei fu suprimatã, si peninsula fu împãrtitã în provincii, ca si celelalte teri-

81
torii ale imperiului, în acelasi timp, spre a împiedica prin aceastã fãrâmitare slãbirea imperiului si a puterii centrale, Diocletian institui diecezele. Provinciile adiacente furã grupate prin reforma sa într-o circumscriptie, care fu numitã diecezã, având în frunte un functionar subordonat Prefectului Pretoriului si ale cãrui puteri erau numai civile. El purta titlul de vicarius, afarã de al Orientului, care se chema Comes Orientis, si de cel al Egiptului, intitulat Praefectus AugustaH^1'. Diocletian a creat 12 dieceze, cinci în Orient58 si sapte în Occident59.

în fruntea provinciilor astfel micsorate se aflau guvernatori cu puteri numai civile, numiti de împãrat la recomandarea Prefectilor. Afarã de câteva provincii în care, din cauza caracterului rebel al populatiei sau din cauza rãzboiului permanent cu vecinii, puterile civile si militare rãmaserã întrunite în aceeasi mânã, nicãieri, de la Diocletian încoace, pânã în epoca lui Heraklios, guvernatorul provinciei nu mai are a face cu armata60. Comanda militarã a provinciei se afla în mâinile unui

57 [Despre praefectus Augustalis si schimbãrile suferite de aceastã demnitate în vremea lui lustinian I, v. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602, (LRE), voi. I, Oxford, 1964, p. 282; demnitatea e metionatã si mai pe urmã, spre ex. în Theophylaktos Simokatta, VIII, 13, 11 (Teofilact Simocata, Istorie bizantinã, traducere de H. Mihãescu, Bucuresti, Ed. Academiei, 1985 (col. „Scriptores Byzantini", IX), p. 172].

58 Oriens, Pontica, Asiana, Thracia, Moesiae.

59. Pannoniae, Britanniae, Galliae, Viennensis, Italia, Hispaniae, Africa.

60 E. Stein, Geschicbte des spâ'tromischen Reiches, I, Wien, 1928, p. 105.

82
dux. Aceastã refoimã fãcea mai anevoioase uzurpãrile si repara, în acelasi timp, insuficienta elementului militar, care n-avea întotdeauna calitãtile necesare pentru guvernãmântul civil.

Urmasul lui Diocletian înmulti si mai mult provinciile, din care trei erau guvernate de proconsuli, treizeci si sapte de consulari, saptezeci si unu de praesides si cinci de correctores.

Constantin, am vãzut, reduse puterea Prefectului Pretoriului. Noii ministri apar acum cu atributii care tineau mai înainte de resortul Prefectului. Consiliul împãratului, mai înainte Consilium principis, se numeste acum Sacrum Consistorium si a primit o nouã organizare61. El capãtã sub Constantin o importantã mai mare decât sub DiocLetian: lucra ca o înaltã Curte, dinaintea cãreia se aduceau cazuri importante, ca trãdarea, si era consultat în materie de legislatie si politicã, în fruntea sa se afla maltul demnitar creat acum, quaes-tor sacri palatii, un fel de cancelar care, cu ajutorul imperialelor scrinia, pregãtea legile si rãspunsurile la cereri.

Fãcea parte din Consistorium magister officiorum, unul dintre cei mai înalti demnitari, un fel de ministru

61 Diocletian a schimbat numele de Consilium în Consistorium, fiindcã tn autocratie membrii lui trebuiau sã stea în picioare (.consistere), în prezenta împãratului (v. Bury, op. cit., p. 23). [«Le consiliumprincipis devint le Consistorium lorsque ses membres se tinrent non plus assis mais debout en presence de l'empereur», în A.H.ML Jones, Le declin du monde antique (284-610), Paris, Ed. Sirey, 1970, p. 124; G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, traduc tion francaise de J. Gouillard, Paris, Payot, 1956, p. 66].

83

NICOLAF. BÃNESCU

al Casei imperiale62. Ministerul sãu cuprindea un grup de departamente amestecate, fãrã legãturi unul cu altul, si avea multe din atributiile exercitate mai înainte de Prefectul Pretoriului. El luã de la acesta directia fabricilor de arme si grija sigurantei personale a împãratului, de aceea regimentele de gardã întocmite de Constantin, asa-zisele scholaepalatinae, se aflau sub comanda sa. Avea apoi conducerea ceremoniilor Curtii si controla departamentul special (Officium ad-missionum), care se ocupa cu întocmirea ceremoniilor si cu audientele imperiale. Receptia ambasadorilor strãini intra de asemenea în atributiile sale, si el era seful corpului de interpreti ai limbilor strãine. Avea, prin urmare, functiile unui Ministru al Afacerilor Externe. Ca Director al Postei Statului (.cursuspubli-cus), el orânduieste cãlãtoriile ambasadorilor strãini în capitalã. Avea apoi puterea de a supraveghea administratia, avându-i sub ordinele sale pe Agentes in rebus, un corp de functionari care forma serviciul secret al statului, un fel de curieri imperiali întrebuintati pentru tot felul de misiuni confidentiale. Erau pretutindeni în provincii, spionându-i pe guvernatori, raportând despre reaua purtare a functionarilor si

62 Officium era termenul pentru corpul functionarilor civili (officiales), care constituia statul major al unui ministru sau guvernator, si magister officiorum era numit astfel de la autoritatea pe care o exercita asupra serviciului civil, dar în special asupra departamentelor secretariale (scrinid) ale palatului. V. Bury, op. cit., voi. I, p. 29. [Tratare mai recentã a acestor aspecte de cãtre G. Purpura, II„magister officiorum" e la „schola agentium in rebus", în „Labeo", 25 (1979), pp. 202-208; M. Clauss, Der magister officiorum in der Spâtantike, Miinchen, 1980].