Istoria Romei

Caesar rex? Un tiran implacabil

Am semnalat mai sus că, după opinia noastră, Caesar nu a avut în vedere stabilirea unei monarhii la Roma, nici la începuturile carierei sale, nici mai târziu, în perioada consulatului şi a cuceririi Galliei comate. O asemenea idee nu a putut să „mijească" în mintea lui Caesar înaintea şederii lui în Egipt. Un astfel de program de acţiune, presupus de Theodor Mommsen, Ettore Pais, Eduard Meyer, trebuie să fi apărut mai târziu, înainte sau după Thapsus? înainte sau după Munda? în orice caz, la sfârşitul lui 45 î.C, Caesar, după părerea noastră, aspira clar la instaurarea regalităţii, a unei forme de basileia, de inspiraţie elenistico-orientală, la Roma. Cum am remarcat în treacăt, puternica influenţă exercitată de amanta sa, tânăra şi frumoasa regină Cleopatra, trebuie să fi jucat un rol decisiv în această opţiune monarhică. într-adevăr, Cleopatra nu era înzestrată doar cu un „sex-appeal", rar întâlnit în istoria participării femeilor la viaţa politică a Europei. Această fascinantă seducătoare era şi o doctrinară care spera să profite de imperiul teritorial al Romei pentru a impune o basileia aproape universală, focalizată pe modele elenistice, ca şi pe interesele Lagizilor. în afară de aceasta, Cleopatra considera că numai un rege poate fi amantul şi, poate, cândva, soţul unei regine. Era ambiţioasă, cultivată şi inteligentă, politiciană performantă. Fără îndoială, Cleopatra îşi împingea amantul către asumarea standardelor monarhiei ptolemaice. Acumularea puterilor excesive de către Caesar favoriza asemenea năzuinţe. Se adăuga faptul că Caesar era sau devenise animat de ambiţii megalomanice, extravagante. Desigur, era pragmatic, abil politician, reformator ultracompetent, dar „nebunia grandorii" îl cuprindea progresiv. Dar câţi oameni de stat, dictatori, uneori chiar politicieni democraţi, nu devin paranoici după ce asumă puterea?

încât se pare clar că Iulius Caesar a intenţionat, în 45-44 î.C, să instaureze la Roma o formă de basileia elenistică. în pofida alegaţiilor contrare ale celebrului sir Ronald Syme. De altfel, încă Gustave Bloch aprecia că Iulius Caesar nu numai că proiecta o nouă regalitate romană, dar că ar fi şi implantat-o efectiv, cel puţin la nivelul realităţilor politice curente. Regretatul Michel Rambaud aminteşte de influenţe doctrinare, de sorginte epicureică, care făceau apologia regalităţii. Este tocmai vremea când Philodem din Gadara alcătuise un tratat despre Bunul Rege. Totuşi acest savant pare să fi ezitat în privinţa regalităţii preconizate de Caesar. Am arătat mai sus că, în tinereţe, Caesar fusese omul care răspundea la o întrebare printr-o altă întrebare. Caesar îşi calcula migălos loviturile şi planurile de acţiune. Reiterăm observaţia că presiunile exercitate asupra sa de către Cleopatra au avut un rol decisiv în elaborarea planurilor monarho-regaliste. Dacă Jerome Carcopino estima că Caesar aspira să devină rege al lumii romane, Oppermann opina că dictatorul voia să restaureze vechea regalitate de tip italic.

202

Eugen Cizek

Caesar înţelegea să utilizeze cu abilitate servilismul unor senatori şi fidelitatea necondiţionată a anumitor cezarieni, în frunte cu Marcus Antonius. Cu toate acestea el trebuia să ţină seama de şovăielile, de împotrivirile surde ale altor partizani ai săi, republicani ori numai îngrijoraţi de perspectiva unui amplu război desfăşurat în Orient, preţ de cel puţin trei ani. într-o dimineaţă din ianuarie sau februarie 44 î.C. s-a constatat că statuia de aur a lui Caesar, instalată în rostre, purta o panglică albă, simbol al regalităţii, însă doi tribuni ai plebei, republicani, deşi probabil cezarieni, Gaius Epidius Marullus şi Lucius Caesetius Flavus, au ordonat smulgerea, îndepărtarea, panglicii regale. Cel ce o agăţase de statuie a fost întemniţat (Suet., Caes., 79, 2). în 26 ianuarie 44, când se întorcea călare şi înveşmântat în purpură de la Sărbătorile Latine, la intrarea în Roma, mulţimea, probabil incitată de cezarienii fanatici, l-a aclamat cu titlul de „rege", rex. Caesar a protestat cu o modestie ipocrită: „mă numesc Caesar, şi nu Rege". Insă când cei doi tribuni antiregalişti au vrut să iniţieze urmărirea celor care strigaseră rex, Caesar a determinat întâi condamnarea lor la pedeapsa capitală, comutată ulterior în destituirea lor.

în 14 februarie 44, Caesar primeşte senatorii, la picioarele statuii sale, aşezat pe un scaun de aur, în faţa templului zeiţei Venus Genitrix, adică în Forul său. Senatorii îi încredinţează copia sena-tusconsultului, care îi conferea dictatură perpetuă. Ca stăpân absolut, Caesar proclamă trei măsuri relevante: promulgă o amnistie generală, dizolvă garda sa personală, încredinţează siguranţa propriei persoane jurămintelor supuşilor. în sfârşit, în ziua următoare, adică în 15 februarie, Caesar asistă la desfăşurarea sărbătorii Lupercaliilor, înconjurat de Lepidus, devenit magister equitum al dictatorului, şi de pretorul Gaius Cassius. Caesar era aşezat pe un taburet de aur şi îmbrăcat în purpură. Un participant la ceremonie urcă estrada şi depune la picioarele lui Caesar o cunună de lauri. Ceea ce era foarte normal. Anormal părea numai faptul că această cunună era dublată de panglica diademei, simbol al regilor elenistici. Apoi, în mijlocul strigătelor mulţimii, acest asistent la organizarea ceremoniei pune cununa şi diadema pe creştetul lui Caesar. Izbucnesc noi strigăte. Se cere lui Lepidus să îndepărteze diadema. Cum Lepidus simulează că nu înţelege nimic, Cassius o ia de pe fruntea lui Caesar şi o aşază pe genunchii dictatorului. Caesar o respinge şi o parte din mulţime aplaudă. Atunci soseşte consulul Marcus Antonius, membru al colegiului sacerdotal al lupercilor. El ia de pe jos diadema şi o reaşază pe capul lui Caesar. în mulţime se face o tăcere absolută. Caesar scoate diadema şi o aruncă mulţimii. Unii din mulţime aplaudă gestul lui Caesar, în timp ce alţii strigă că Caesar nu are dreptul să refuze un dar al poporului roman. Antonius, încurajat de aceştia din urmă, repune emblema regală pe creştetul dictatorului. Se aclamă din nou în mulţime şi Caesar este salutat ca rex. Din nou Caesar scoate cununa amestecată cu semnul diademei şi porunceşte să fie încredinţată lui Iupiter. Se aplaudă din nou şi consulul îmbrăţişează dictatorul. Cei mai apropiaţi asistenţi ai dictatorului merg şi încoronează cu simbolul diademei o statuie a lui Caesar de lângă rostre (N. Dam., 21).

Această scenă tragicomică este revelatoare. Nu numai pentru abilitatea politică a lui Caesar, care o regizase atent spre a sonda reacţiile mulţimii. „Clasa politică" nu era dispusă, în majoritatea sa, să subscrie la restaurarea regalităţii, detestată de romani. însă şi o parte din plebea Romei era ostilă unui Caesar rex. Implantarea oficială a regalităţii nu constituia o operaţie politică lesnicioasă. Cu toate acestea dictatorul şi o parte din cezarieni perseverează. Caesar consultă cărţile Sibyllei în legătură cu războiul proiectat

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

203

în Orient. Oracolul complezent şi temeinic manipulat răspunde că părţii nu pot fi biruiţi decât de un rege. Plecarea în expediţia orientală era programată pentru 18 martie. încât se stabilise ca senatul să fie convocat în 15 martie pentru o reuniune solemnă. Atunci, reclamându-se de la răspunsul oracolului, Lucius Aurelius Cotta urma să propună conferirea titlului de rex dictatorului: Caesar rex (Suet., Caes., 79,4). Aurelius Cotta era unchi al lui Caesar şi avea calitatea de quindecemuir. Era bătrân şi venerat de senatori.

în ce constau planurile militare ale unui Caesar care nu mai avea răbdare să rămână multă vreme la Roma? Caesar se gândise la o amplă ofensivă în Orient, încă din 47 î.C. Oricum, la sfârşitul anului 45 î.C, mobilizase la Apollonia, pe ţărmul răsăritean al Mării Adriatice, 16 legiuni şi 10.000 de călăreţi (N. Dam., 16; App. Ciul, 2, 110; 460; 3, 24; 92; DC, 45, 9, 3) Caesar nu ierta părţilor o anumită cooperare cu pompeienii. Dar aşteptase implantarea reformelor sale esenţiale, întreprinsese însă o iscusită campanie diplomatică în zona cetăţilor şi micilor monarhii din aria Bosforului cimmerian. El intenţiona, conform informaţiilor furnizate de Suetoniu, să-i zdrobească pe dacii lui Burebista, care se revărsaserâ, arată biograful, asupra Traciei şi meleagurilor pontice. Apoi, trecând prin Armenia minor, i-ar fi atacat, cu prudenţă, pe părţi, în inima regatului lor, şi i-ar fi nimicit (Suet., Caes., 44, 6). Alţi autori adaugă că Caesar dorea să se întoarcă la Roma prin Caucaz, Sciţia şi centrul Europei, Germania şi Gallia (N. Dam., 26; Plut., Caes., 58, 2). Era reeditarea ofensivei gigantice odinioară efectuate de Alexandru şi chiar transcenderea ei. Se spăla şi ruşinea înfrângerii de la Carrhae şi se asigura lui Caesar rex o glorie care i-ar fi consolidat autoritatea.

Nu avem nici o îndoială că Caesar voia cu ardoare titlul de rex . Era o fiinţă paradoxală. Chiar foarte paradoxală. Era un ideolog desăvârşit, dar şi un pragmatic destoinic. Era un generos, un clement, un moderat, dar şi un despot crud. Era un prudent, dar şi un temerar. Era un ambiţios, câteodată chiar veleitar, dar şi un foarte competent strateg militar şi politic. Era pederast, dar şi mare seducător, iubitor de femei frumoase. Putea fi arogant, capricios şi brutal. însă putea fi şi iertător, afectuos, tolerant. Era un dibace reformator, decis să aibă în vedere efecte pe termen lung, dar şi un ipocrit iscusit. Mai ales Caesar a fost un tiran implacabil, care dispreţuia total libertăţile. în pofida declaraţiilor contrare, enunţate în „Despre războiul civil", De bello ciulii, Caesar a lovit crunt libertăţile fundamentale ale romanilor. Ceea ce nu înseamnă că unele reforme nu erau necesare. Ceea ce nu înseamnă că Iulius Caesar, monstru genial, cum l-am caracterizat în alt subcapitol, nu era un scriitor foarte performant, un artist desăvârşit al prozei latine, un Mozart al acesteia, cum a fost definit. Totuşi, într-un fel Caesar a fost şi un dictator, un tiran atipic. Potrivit lui Suetoniu „se spune că a fost înalt de stat", fuisse traditur excelsa statura (Caes., 45, 1). Desigur, Caesar era înalt în funcţie de standardele antice. In orice caz, nu era mic, mărunt şi deci nu era stăpânit de ceea ce uneori se defineşte drept „complexul lui Napoleon". Cei mai mulţi tirani ai istoriei au fost mici de stat: Ludovic al XlV-lea, Napoleon însuşi, Franco, Adolf Hitler, Stalin (1,63 m!), Nicolae Ceauşescu. Or, cu excepţia acelora care au suferit eşecuri lamentabile şi au pierit de moarte violentă, ca Hitler şi Ceauşescu, tiranii mărunţi ai istoriei, datorită vicleniei lor, au murit în patul lor: Ludovic al XlV-lea, Napoleon însuşi, chiar Stalin. însă Caesar a căzut sub loviturile pumnalelor unor conspiratori.