Istoria Romei

Eugen Cizek

şi 44, de opoziţia anumitor tribuni ai plebei. Ne-am referit mai sus la obstrucţia efectuată de un pretor, în 47 î.C. Dar, la sfârşitul lui 47, conciliul plebei i-a conferit dreptul să numească guvernatorii provinciilor pretoriene. în 46 Î.C, înaintea campaniei din Africa, senatul şi poporul îi cedează dreptul de a decide, cum credea de cuviinţă, încheierea păcii sau declararea războiului. După Thapsus, i se încredinţează, pentru trei ani, „conducerea moravurilor", praefectura morum, destinată să concentreze în mâinile sale competenţele censorilor. Tot în 46 î.C, dacă nu chiar în 49 î.C, o „lege Hirtia", lex Hirtia, îl autoriza să întocmească lista senatorilor, album, şi a patricienilor. Iar o lex Cassia, din 45, îi conferea preeminenţa în senat, unde urma să şadă pe un loc mai înalt decât cel ocupat de consuli, şi dreptul, în cursul dezbaterilor, să-şi exprime cel dintâi opinia, înaintea aşa-numitului princeps senatus. Cu prilejul alegerii tribunilor plebei, Caesar ocupă un loc alături de tribunii în funcţiune. De aceea Suetoniu va exclama că nu exista nici o magistratură pe care Caesar să n-o fi asumat sau distribuit după bunul lui plac (Caes., 76). în 45 î.C, plebiscite, completate de senatus consulta, îi acordă dreptul să comande armatele singur, ca şef suprem, şi să gestioneze finanţele publice. I se rezervă controlarea emisiilor monetare şi consulatul pentru zece ani. în 44 î.C, un plebiscit, propus de Lucius Antonius, fratele lui Marcus, coroborat de un senatusconsult, îi repartizează numirea consulilor şi o jumătate din cea a restului magistraţilor. Primeşte şi inviolabilitatea tribunilor plebei. Caesar creează şi un mecanism instituţional sortit unei glorioase cariere sub Imperiu. Până la el nu existaseră decât doi consuli. El făureşte însă sistemul consulilor înlocuitori, sujfecti, care să se substituie, în timpul anului, celor eponimi sau „ordinari", ordinarii. în 31 decembrie 45, Gnaeus Caninius Rebellus devine consul pentru câteva ore, provocând râsul sardonic al republicanilor. în 44 î.C, Caesar propune să renunţe la propriul consulat, în trimestrul al patrulea, în favoarea lui Publius Cornelius Dolabella, desemnat astfel drept consul suffect. în acest mod, Caesar doreşte să acorde satisfacţie secondanţilor săi şi să-şi lărgească clientela politică.

Mai ales Caesar a fost dictator. în iulie 46 î.C, Caesar asumă modelul promovat cândva de Sulla şi este proclamat, pe zece ani, dictator reipublicae constituendae. Este autorizat să poarte tot timpul purpura şi cununa de lauri a triumfătorilor. Fapt care convenea de minune unui bărbat chel. Senatul îi permite să poarte în permanenţă ca prenume titlul de imperator. Astfel Caesar dobândeşte dreptul la auspiciile majore şi la autoritatea suverană asupra statului. De altfel, dacă monedele din 49 î.C. îl defineau ca I(mperator) It(erum), altele, care datează de la începutul anului 44 î.C, comportă, fără cifre şi restricţii, deviza CAESAR IMP(erator) sau IMP(erator) CAESAR. în acest fel Caesar comandă, imperios am spune, tuturor legiunilor, promagistraţilor şi magistraţilor, tribunilor plebei, fiind eliberat de „intercesiunea" acestora. La 14 februarie 44 î.C, un senatusconsult îl proclamă dictator perpetuus. La vârsta de 57 de ani, Iulius Caesar poartă încălţări de purpură, precum regii Albei, togă tot de purpură, cunună de lauri, dar şi de aur, ca regii-lucumoni etrusci ai Romei. Jurământul de fidelitate înglobează numele lui: până atunci fusese rezervat doar lui Iupiter. Statui, care îl figurează, sunt aşezate pe Capitoliu, alături de cele ale regilor Romei, şi chiar în templele lui Iupiter şi Quirinus. îşi arogă dreptul de a bate monedă şi titlul de „părinte al patriei", parens patriae, ce îl prezintă ca un nou Romulus. Spre a deveni rege nu îi lipseşte decât diadema basileilor elenistici. Efectiv Caesar se afişa ca un supraom, ca un

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

195

semizeu. Elementul religios asumă o importanţă notabilă în potenţarea dictaturii tiranice a lui Caesar. Moştenită de la Alexandru, îmbogăţită de către Scipioni, se dezvoltase la Roma o teologie a Victoriei, închipuită ca un semn tangibil al unei graţii divine, conferite de zei: Fortuna chezăşuia succesele, iar „norocul" sau „fericirea", Felicitas, o completa. Caesar se reclamă îndeosebi de la pretinsa sa străbună, zeiţa Venus. Parola dată soldaţilor, în bătălia de la Pharsalus, fusese „Venus învingătoare", Venus Victrix, care conjuga teologia Victoriei cu o alta, pur personală. De aici deriva şi o clemenţă, ostentativ arborată, cum am semnalat mai sus. De fapt, Caesar avea nevoie de o asemenea clemenţă, întrucât Roma nu putea fi guvernată fără notabilităţile ei. După fiecare bătălie, erau lăsaţi să se întoarcă la Roma câţiva exilaţi. Precum Cicero, după Pharsalus. Din punct de vedere psihologic, beneficiarii acestei clemenţe se simţeau umiliţi: într-o adevărată republică notabilii nu aveau nevoie de clemenţă. însă, astfel, Caesar îşi asigura un avantaj moral, o postură de suveran de drept divin. în pofida faptului că el era animat în special de convingeri epicureice. Cassius Dio se va referi la o sintagmă ca Zeus Ioulios, iar oameni din Aesemia vor consacra, în timpul vieţii lui Caesar, un ex-voto „Geniului divinului Caesar" Genio diui Caesaris. De fapt epigrafia pare a confirma mărturia tardivă a lui Cassius Dio (Sylloge , 753, faţă de DC, 44, 6, 4). Totodată Caesar manifestă aspiraţia spre asigurarea eredităţii puterilor sale. Nu în favoarea veşnicului său secund şi adevăratului moştenitor spiritual, adică a lui Marcus Antonius, ci a nepotului surorii sale, un tânăr de optsprezece ani, Octavian, de fapt Octavianus. în secret îl adoptă prin testamentul redactat la 13 septembrie 45.

încât componentele esenţiale ale monarhiei romane autoritare şi camuflate, Principatul, sunt deja făurite. Se schiţează chiar tendinţa, organică, intrinsecă Principatului, spre totalitarism, pus în practică de altminteri abia în secolul al IV-lea d.C. în orice caz, acumularea exorbitantă a competenţelor, juridic consemnate, si a puterilor reale deschide ostentativ calea restaurării monarhiei la Roma . Reformele diverse ale lui Caesar slujeau aceluiaşi scop.