Istoria Romei

Eugen Cizek

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

413
Se temea că acesta, bolnav, va muri şi voia să asigure viitorul său şi al lui Commodus, încă adolescent.

în mesaje expediate lui Avidius Cassius, ea l-a anunţat iniţial că Marcus Aurelius era bolnav şi ulterior că decedase (DC, 71,16). I-a propus să-l ia ca soţ şi să-l adopte pe Commodus. A crezut oare cu adevărat Avidius Cassius că împăratul murise? în orice caz uzurparea a continuat şi după ce ştirea morţii principelui fusese infirmată. Avidius Cassius a dobândit sprijinul întregului Orient, inclusiv al prefectului Egiptului,' Gaius Calvisius Statianus. Numai trupele din Cappadocia, comandate de către Publius Martius Verus, au rămas fidele lui Marcus Aurelius. Acesta din urmă şi-a îmbărbătat, printr-o cuvântare înflăcărată, soldaţii (DC, 71, 26). Panica se răspândise la Roma, unde aprovizionarea cu grâne din Egipt era blocată. Marcus Aurelius l-a chemat pe Commodus la Sirmium, unde adolescentul, la 7 iulie, a îmbrăcat toga virilă. împăratul s-a pregătit să pornească spre Orient şi să lupte. Dar subofiţerii lui Avidius Cassius l-au ucis pe uzurpator în august 175 şi au adus capul rebelului lui Marcus Aurelius, care a refuzat să-l privească. Aventura lui Avidius Cassius a durat numai trei-patru luni.

Totuşi această uzurpare eşuată a constituit un fenomen grav. De aproape un secol, legiunile din provincii nu se mai revoltaseră împotriva puterii centrale. Din 69 d.C, nimeni nu mai cutezase să se proclame împărat împotriva principelui legitim. Se anunţau grave asemenea insurecţii militare şi uzurpări, care vor surveni la mai puţin de două decenii ulterior şi îndeosebi în secolul următor. Legendele monedelor emise în acest timp oglindesc sporirea ponderii politice a armatei. Ele exaltă „virtutea", „vitejia" împăratului, VIRTVS, „concordia armatei", CONCORDIA EXERCITVS, „lealitatea" acesteia, FIDES. O legendă ca RELIGIO AVGVSTI ilustrează pasiunile religioase ale lui Marcus Aurelius. împăratul-filosof conferea cinstiri notabile zeilor tradiţionali, naţionali, ca Iupiter, Marte şi Minerva, mai cu seamă după ce pesta adusă din Orient a făcut pretutindeni ravagii. Totodată Marcus Aurelius s-a învederat receptiv la diverse superstiţii şi la culte religioase exotice. Probabil în vara anului 173 d.C, armata imperială a fost salvată de la sete datorită miracolului ploii, atribuit taumaturgului egiptean Harnouphis, care implorase ajutorul zeului egiptean Thot-Shou, invocat de romani ca Hermes Aerios. Marcus Aurelius nu a fost ostil decât creştinismului în plină ascensiune. El a a tolerat şi chiar încurajat persecutări localizate ale creştinilor, la care ne vom referi în alt subcapitol.

Apărarea dificilă a Imperiului, necontenit pusă sub semnul incertitudinii, nu a afectat numai sectorul partico-oriental. Ea s-a manifestat ca mult mai anevoioasă în nord, în zăgăzuirea îndelungată, aproape permanentă, a atacurilor masive întreprinse de seminţiile din Barbaricum. O mare confederaţie barbară străpunge un limes considerat inexpugnabil şi năvăleşte până în valea Padului. Limes-ul nu s-a vădit mai eficient ca sistem defensiv decât linia Maginot, în 1940! De trei sute de ani nu se mai întâmplase o asemenea invadare a zonelor de la sudul Alpilor. Nici sistemul defensiv creat la est de Aquileia şi definit ca un „cordon militar al Italiei şi al Alpilor", praetentura Italiae et Alpium, nu s-a vădit eficace. Vom vedea în alt subcapitol detaliile. încât paşnicul împărat-fîlosof a fost nevoit, preţ de mai bine de zece ani, să se afle pe picior de război, să comande personal contraofensivele romane. Raidurile barbare au zguduit din temelii apărarea şi mai ales climatul mental de siguranţă, de calm, estimat anterior ca veşnic, al locuitorilor Imperiului. In cele din urmă, poate convins de statul său major, Marcus

Aurelius a hotărât să revină la strategia militară expansionistă, ofensivă, a lui Traian. El a plănuit deplasarea frontierei spre nord, anexarea unor noi segmente din Germania liberă şi în special a Boemiei şi Moraviei, alcătuirea unui nou meterez al Imperiului, întemeiat pe avanposturi înaintate simţitor spre nord. în acest scop, au fost înfiinţate două noi legiuni în Rhaetia şi în Noricum. însă ciuma a sfârşit prin a-l contagia şi pe împărat. A murit la Vindobona (actualmente Wien sau Viena austriacă), la 17 martie 180, după ce recomandase lui Commodus să continue războiul, să rezolve, prin victorie, problema germană, să anihileze pentru totdeauna primejdia invaziei din nord a Barbarilor, care periclitau soarta Italiei. Dacă nu cumva Marcus Aurelius, care ostenise excesiv pe diverse câmpuri de luptă şi care, astfel cum am reliefat, avea o sănătate şubredă, a murit de epuizare. Leucemie? Anemie pernicioasă? în pofida ezitărilor sale, pendulărilor între soluţii diverse, tribulaţiilor înfruntate, neşansei care urmărise Principatul său, a lăsat succesorului său moştenire o doctrină universalizantă a suveranului, o monarhie ce se voia unificatoare şi centralizată⁵.