Istoria Romei

Commodus (180-l92 d.C.)

Prin urmare, Marcus Aurelius a încredinţat Principatul fiului său sau celui pe care îl considera ca atare şi îl crescuse pentru preluarea Imperiului. Emerge aşadar o slăbiciune condamnabilă, poate totuşi determinată de presiunea tiparelor eredităţii antonine. Pentru Antonini, desemnarea succesorului constituia o alegere divină, căci, în ultimă instanţă, zeii indicau viitorul suveran. Se legitima astfel orice desemnare la puterea imperială. Se ajunsese la o teologie a victoriei, care ar fi dat seama de bunăvoinţa divinităţilor. Totuşi Commodus, în pofida excelentei educaţii pe care o primise, în pofida unor veleităţi doctrinare, pe care le va asuma, în pofida exemplului oferit de tatăl său, a fost un debil mental şi un maniac primejdios, cum îl caracteriza Paul Petit. Commodus a fost cel mai incapabil şi mai psihopat împărat pe care l-a avut Roma, cel puţin până în 235 d.C. Pentru că nu toţi psihopaţii sunt inteligenţi. în ultimă analiză, Commodus nu a reprezentat decât o caricatură jalnică a lui New. Gaius-Caligula, Nero, Domiţian fuseseră de asemenea psihopaţi şi animaţi de năzuinţa transformării Principatului în monarhie de factură greco-orientală, dar ei fuseseră intelectuali. Domiţian se învederase chiar a fi un destul de competent gestionar al statului. Dimpotrivă, Commodus s-a relevat incapabil, slab la minte, pasionat de cele mai brutale „sporturi" şi bolnav psihic. El a împins cezarita până la limite anterior necunoscute. Era schizoid, dar a alunecat foarte aproape de schizofrenia „clasică", totală. în plus, se născuse puţin după ce tatăl său devenise principe. Ca adevărat „porphyrogenet", fusese excesiv răsfăţat în copilărie, deprins cu trândăvia, desfrâul, cruzimea şi obsedat de o iluzorie substanţă divină a propriei persoane. Logosul său era slab dezvoltat faţă de un eros agitat de pulsiuni cumplite. Se dovedise incapabil să se autocenzureze, cum ar spune psihiatrii. De altfel, a devenit principe unic, repede confirmat de senat, la numai nouăsprezece ani. Doar Nero accedase la Principat mai tânăr decât Commodus. Orice tentativă de reabilitare a lui Commodus ni se pare cel puţin absurdă. Nu a atestat decât o singură calitate. Şi anume cea de a nu se fi amestecat serios în gestionarea provinciilor şi armatei, lăsată pe seama unor funcţionari, adesea competenţi. Ceea ce a evitat, pentru moment, o criză pregnantă, globală, a Imperiului. în schimb, a decimat fără cruţare propria familie,

414

Eugen Cizek

senatul, anturajul său, „clasa politică". Pe scurt, s-a comportat ca un despot, un tiran parcă „fotocopiat", cum se procedează acum, după portretul-robot al acelui tyrannus def mult timp alcătuit. Exaltarea mistică delirantă se însera în această fizionomie spirituală a lui Commodus. '*■

în formula imperială a fost numit Imperator Caesar Lucius Aelius Aurelius Commodus Augustus, fiu al împăratului Antoninus Augustus, părinte al patriei etc. (C.I.L., 6, 1023). Pe parcursul „domniei", Commodus, megaloman, sub impactul cezaritei schizoide şi al ideilor despotice, favorabile eliminării totale a ambiguităţilor prudente lăsate moştenite de August, a inserat în titulatura sa o cascadă de epitete exorbitante: „fericit", felix, „pios", pius, „neînvins", inuictus, „amazonic", „heracleiaii", heracleus, „biruitor total", exsuperatorius. La aceste epitete; parţial fanteziste şi menite a-i echivala „domnia" cu o nouă „vârstă de aur", aurea aetas, se adăugau altele, ilustrative pentru victorii reale ori imaginare. Epitetul de pius a fost asumat în 183, iar cel de felix în 185. Commodus a început prin a ignora exortaţia finală a lui Marcus Aurelius de a continua operaţiile militare şi expansiunea în Barbaricum. în ciuda faptului că acest sfat era susţinut de o parte din statul său major. încât s-a grăbit să încheie o pace de compromis cu mar-comanii şi coaliţia barbară. Condiţiile pactului, foedus, prevedeau restituirea prizonierilor şi a prăzii de război, relaţii comerciale reglementate, obligaţia pentru Barbari de a livra grâne Imperiului, poate şi o zonă tampon între Imperiu şi ei. De asemenea Barbarii urmau să furnizeze Romei contingente de auxiliari. Spre sfârşitul Principatului său, Commodus a renunţat la livrările de grâne şi a acordat căpeteniilor marcomane subsidii în aur. Au fost totodată definitiv părăsite capetele de pod fortificate de la nordul Dunării, dar au fost consolidate cele din Pannonia. Este adevărat că operaţiile militare romane epuizaseră forţele militare imperiale şi că „domnia" lui Commodus a comportat o pace relativă la frontierele Imperiului; bine venită după gravele perturbări şi invazii barbare din vremea Principatului lui Marcus Aurelius.

Puţin preocupat, încă de la început, de administrarea Imperiului, Commodus, întors la Roma, şi-a celebrat „virtutea", Virtus, în întrecerile din amfiteatre şi a început să-şi manifeste pasiunea pentru cultul lui Hercule. Gestiunea Imperiului a revenit iniţial consilierilor lui Marcus Aurelius, prin excelenţă cumnaţilor săi, care susţinuseră necondiţionat accesul său la Principat. Adică lui Tiberius Claudius Pompeianus, general performant, căsătorit cu Lucilla Augusta, văduva lui Lucius Verus, însă şi lui Marcus Petronius Sura, Marcus Antistius Burrus, consuli în 182 şi 181, ca şi prefectului pretoriului, Tarruntenius Patemus. Cu toate acestea excesele mistico-sportivo-teocratice ale lui Commodus au prilejuit o primă conspiraţie, în 182 d.C, pusă la cale chiar de sora împăratului, Lucilla, printre altele şocată de pretenţiile monarhice ale, noii augusta, Bruttia Crispina, soţia lui Commodus. Reprimarea conspiraţiei s-a manifestat ca deosebit de brutală. Lucilla a fost lichidată de propriul frate, în timp ce prefectul Paternus a avut aceeaşi soartă. A urmat o dezlănţuire exacerbată a veleităţilor despotice ale lui Commodus, care a continuat să încredinţeze frânele gestiunii altor acoliţi. Fostul coleg al lui Paternus, prefectul Tigidius Perennis, a asumat puteri excepţionale. în condiţiile în care survenise nu numai o ruptură adâncă între Commodus şi propria familie, ci şi o falie în relaţiile principelui cu diverse clanuri senatoriale. Commodus se decide să se sprijine pe ordinul ecvestru, sortit să acapareze funcţia publică, împotriva celui senatorial.

Antoninii, Severii şi Sfârşitul Principatului

415

Tigidius Perennis era un om politic şi un militar energic, privilegiat de forţele militare de la Dunăre şi de pretorieni. A întreprins operaţii militare încununate de succes în Dacia, Mauretania şi în Britannia. Era însă lacom şi intrigant. Obţine pentru prefectura pretoriului competenţe excepţionale, care îl convertesc în adevărat viceîmpărat. Comanda unor legiuni este luată senatorilor pentru a fi încredinţată anumitor cavaleri. Suprimarea arendării perceperii taxelor vamale prilejuieşte noi procuratele, pe când piramida posturilor de procuratori este riguros ierarhizată. Sunt minuţios structurate funcţiile administrative şi juridice ale prefecţilor. Consiliul principelui este dominat de cavaleri, iar consiliarii, proveniţi din ordinul ecvestru, sunt minuţios împărţiţi în categorii strict determinate, în funcţie de retribuţiile băneşti care le revin. însă, în 185 d.C, este eliminat şi Perennis, victimă a manevrelor sordide ale unui nou favorit, şambelanul Marcus Aurelius Cleander, omul forte al regimului, până în 189, şi nemulţumirii reliefate de armata din Britannia. Cleander era un fost sclav frigian, pătruns foarte tânăr în palatul imperial, unde îl eliberase Marcus Aurelius. Dobândise înlăturarea predecesorului său Saoteros ca şambelan, cubi-cularius, calitatea de cavaler şi o influenţă politică extravagantă. Se dezvoltă la curte preponderenţa liberţilor, ca pe vremea lui Claudiu şi a lui Nero. Chiar soţia împăratului, Bruttia Crispina, a fost exilată şi ulterior executată. Personaje de marcă ale „clasei politice" au fost ucise ori constrânse să se sinucidă. Cleander vindea posturi oficiale, demnitatea de senator şi magistraturile: încât în 189 au fiinţat douăzeci şi cinci de consuli. Se succed în cascadă amantele împăratului, însă şi prefecţii pretoriului. în 189, prefectura pretoriului a fost acaparată de Cleander însuşi. Nu se mai întâmplase niciodată ca un libert să preia prefectura pretoriului. Doar sub Claudiu, în timpul reprimării Messalinei şi a lui Silius, libertul Narcissus o asumase pentru o singură zi, în condiţii excepţionale şi mai degrabă delegat la conducerea pretorienilor decât adevărat prefect. Scandalul a fost teribil şi a întors ordinul ecvestru împotriva Principatului lui Commodus. Prefectul annonei, Papirius Dionysus, aranjează o penurie alimentară, care provoacă răzvrătiri sângeroase, încât Cleander a fost obligat să le reprime brutal. Commodus, înspăimântat de reacţia mulţimii, s-a văzut constrâns sâ-l sacrifice şi să-l execute. în ultimii trei ani de Principat, influenţa politică a fost împărţită între amanta favorită a suveranului, Marcia, soţul ei, şambelanul Eclectus, şi noul prefect al pretorienilor, Aemilius Laetus. Ei au plasat în posturi-cheie fideli ai lor, proveniţi mai cu seamă din clanul african, ca Septimius Severus, legat al Pannoniei Superioare, şi fratele acestuia, Septimius Geta, guvernator în Dacii. în senat încep să prevaleze greco-orientalii şi africano-romani, care împreună însumează 60% din totalul membrilor curiei.

Pe de altă parte, Commodus începe să manifeste tendinţa de a interveni mai frecvent în gestionarea Imperiului. în special în virtutea unei exaltări mistice, extravagante şi prilej uitoare de o teroare sistematică în Roma. Ororile petrecute în Capitală nu afectau totuşi simţitor viaţa provinciilor. Fapt care explică de ce ele nu s-au ridicat împotriva lui Commodus şi pentru ce acest împărat a rezistat preţ de mai mult de treisprezece ani la cârma Imperiului. Birocraţia imperială funcţiona aproape normal. Posturi importante revin unor oameni ca Septimius Severus, Clodius Albinus, Pescennius Niger şi Helvidius Pertinax, viitori competitori la „purpura" imperială, în 193 d.C. şi în anii următori. Continuă chiar la Roma politica urbanistică a Antoninilor. De menţionat templul dedicat lui Marcus Aurelius, încheierea foarte lentă a înălţării Columnei Aureliane, terme. în provincii este întreţinută infrastructura rutieră. în Africa, unde Commodus era relativ popular, se iau măsuri de protejare a colonilor împotriva abuzurilor gestionarilor domeniilor imperiale. Commodus era pasionat de practicarea şi

416