Istoria Romei

Eugen Cizek

Fundarea Romei şii Regalitatea

39

sporit pe măsură ce funcţiile regalităţii creşteau în detrimentul influenţei exercitate de ginţi. I se atribuie chiar lui Romulus crearea funcţiei de „prefect al Oraşului", praefectus Vrbi. în realitate, această funcţie trebuie să fi fost înfiinţată mult mai târziu, sub regalitatea etruscă. Prefectul Oraşului gestiona Roma când regele părăsea Oraşul, ca să poarte undeva război. Chiar sub Republică, această funcţie a existat temporar, spre a deveni permanentă în timpul Imperiului, când prefectul Oraşului a ajuns un fel de primar al Romei. Ca auxiliar regal trebuie menţionat şi „marele" sau „cel mai mare pontif, pontifex maximus, care îl seconda pe rege în domeniul religios. Sub Republică, pontifex maximus va sfârşi prin a deveni conducătorul religiei romane. Regii etrusci i-au încredinţat chiar însărcinări militare. Important auxiliar s-a învederat a fi comandantul cavaleriei şi al unităţilor de elită ale armatei, „magistrul călăreţilor", magister eqkitum, sau mai degrabă „tribunul celor rapizi", tribunus celerum. Aceşti secondanţi vor contribui la abolirea regalităţii, tot mai intens simţită ca străină de interesele comunităţii romane.

Viaţa cotidiană §i privată sub regalitate

Viaţa cotidiană a romanilor din vremea regalităţii se desfăşura între limitele stringente ale unei austerităţi de altfel obligate. Desfătările Oraşului nu cunoşteau decât începuturi foarte modeste, în pofida unei anumite dezvoltări economice şi sociale realizate sub regii etrusci, mai sus semnalate. Fără îndoială, comerţul şi artizanatul influenţează existenţa locuitorilor Romei. Dar, în general, romanul îşi lucra conştiincios ogorul sau îşi creştea vitele în zona extrapomerială a Oraşului. Adesea el îşi petrecea vara în bătăliile care aveau loc în Laţiu, uneori chiar la porţile Romei.

Intre graniţele contractualismului roman, cetăţenii oraşului de pe malurile Tibrului se comportau ca deosebit de pioşi. Am constatat cât de importantă era legătura cu zona subterestrâ, care se realiza prin mundus. Un asemenea mundus exista şi la Roma, chiar daca aici nu au fost niciodată efectuate riturile fundării. Am remarcat că mundus era închis, spre a se bloca accesul pământean, printre muritori, al manilor, manes (sau Dii manes), sufletele, de fapt zeii străbunilor. într-adevăr, la Roma au existat trei tipuri de zei mărunţi, „familiari" sau „casnici": manii, larii, lares, şi penaţii, penates. Toate aceste divinităţi erau venerate de romani cel puţin în aceeaşi măsură ca marii zei: Iupiter, Iunona, Marte, Minerva etc. De trei ori pe an, mundus era deschis, pentru a se relua legătura cu zeii Infernului şi cu manii. Datele anuale ale acestei deschideri erau 24 august, în ajunul secerişului, 5 octombrie şi 2 noiembrie, când aveau loc semănături de toamnă. Manii trebuiau să protejeze aceste operaţii. Ei veneau în Roma tocmai cu un asemenea scop. Zilele respective erau sacre, întrucât atunci, cu excepţii foarte rare, nu se efectuau operaţii militare şi nici chiar nunţi. Intre mani şi recolte se statuau legături puternice; de altminteri, la Roma, mundus se afla lângă templul zeiţei Ceres. Tot aici se aflau şi edificiile unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, în vederea evenimentelor religioase sau cu alte treburi. Totuşi, în aceste trei zile sfinte aveau loc numeroase sacrificii în cinstea manilor, ca ei să nu vină prea numeroşi pe pământ şi să perturbe pe muritori. Morţii erau incineraţi în exteriorul zonei pomeriale, cum am reliefat mai sus. Cenuşa lor, depozitată într-o urnă, era, în cazul celor înstăriţi, închisă în primele morminte mai opulente. Dar săracii aşezau urnele direct pe pământul bătătorit. Cu prilejul aniversărilor şi comemorărilor morţilor li se aduceau ca prinos flori, hrană, vin. în definitiv, tocmai cultul străbunilor obliga pe romani să aibă copii ori să-i adopte. Pentru ca

defuncţii neglijaţi de familie să nu-i persecute pe muritori, calendarul prevedea felurite ceremonii, în luna februarie, în cadrul cărora capul familiei trebuia să practice rituri magice. Decedaţii aveau nevoie să fie menajaţi: de unde mobilierul din morminte şi ofrandele. Morţilor vestiţi li se asigurau înlesniri relevante, prin organizarea întrecerilor între gladiatori, împrumutate din Etruria.

Larii, la origine duhuri ale Infernului, erau zeii exteriorului casei şi ocroteau orice bucată de pământ unde se lucra şi se trăia: ogoare, drumuri străbătute, răspântii, cartierele urbane, dar şi „osorul roman", ager Romanus. La ţară, la hotarele proprietăţilor şi la răspântii, se aflau capele în care erau veneraţi larii. în aceste capele, arhetipuri ale troiţelor noastre, se desfăşurau sărbători ale răspântilor, compitalia, la care participau nu numai oamenii liberi, ci şi sclavi. Penaţii erau zeii originii, obârşiei, ca şi ai interiorului locuinţei, pe care o protejau în mod nemijlocit. Ei vegheau asupra aprovizionării locuinţelor romane.

Chiar dacă sub regalitatea etruscă s-au ridicat la Roma unele case de piatră, destul de spaţioase, locuinţele primilor romani erau de regulă foarte modeste. Ei au trăit multă vreme în colibe, fabricate din lut şi din trestie, din chirpici şi cu armătură din lemn, cum au demonstrat descoperirile arheologice întreprinse în 1907 şi în 1949 pe Palatin, unde imaginarul roman situa aşa numita casă a lui Romulus. în exterior exista un şanţ de scurgere a apelor reziduale ale locuinţei. Aceste colibe atestau o formă dreptunghiulară sau eliptică. Iniţial, asemenea colibe nu comportau decât o singură încăpere, devenită ulterior principala cameră a locuinţei romane. Ne referim la atriu, atrium. Acoperişul, iniţial confecţionat din paie, adesea înclinat spre interior şi susţinut de o simplă şarpantă, prezenta o deschidere, numită compluuium, pe unde apa de ploaie se scurgea într-un bazin (impluuium), situat sub această spărtură, tocmai în vederea colectării ei. Ulterior s-a adăugat aşa numitul tablinum, convertit în centrul vieţii de familie. Denumirea sa releva că iniţial această încăpere era o baracă de scânduri, alăturată probabil odăii unice. Căci tablinum derivă de la „scândură", tabula. Acest tablinum servea îndeosebi ca dormitor al stăpânilor casei. Aici au fost mutate din atriu capela zeilor penaţi, un altar şi s-au păstrat, în locuinţele aristocratice, măştile strămoşilor, cărţile de conturi şi amintirile de preţ. încăperea unică ori centrală se deschidea spre o curte de pământ bătătorit (înconjurată de ziduri), la care se ajungea printr-un portal. La ţară, locuinţa se prelungea într-o grădină de zarzavat, aflată în spatele aşa numitului tablinum. Treptat s-a creat şi aici o curte interioară, legată de curtea exterioară printr-un culoar, care mergea de-a lungul tablinului. Mici chilii, sprijinite de zidul curţii, slujeau ca locuinţe sclavilor şi servitorilor ori ca staule de vite. Pentru slujitori s-au putut improviza şi barăci de scânduri. Sub pivniţele caselor Republicii s-au descoperit, relativ recent, vestigiile unor destul de elegante locuinţe, care datează din 530-520 î.C. Aceste locuinţe sunt contemporane cu reamenajarea „căii sacre", uia sacra, a Romei.

în aceste locuinţe şi în atenanţele lor, cum am remarcat mai sus, locmufamilia, dirijată de bărbatul liber, emancipat prin decesul tatălui său, împreună cu o soţie, deoarece îi lega ceremonia consumării în comun a prăjiturii sacre, asemănătoare colivei noastre (confarreatio). Ei stăpâneau apa şi focul, pe fiii lor, împreună cu copiii acestora, fiicele necăsătorite. Femeia romană, spre deosebire de cea greacă, nu este supusă unei inferiorităţi umilitoare. Ea moşteneşte proprietăţi şi bani. Mama moşteneşte aceeaşi parte ca şi copiii ei, iar fiicele au aceleaşi drepturi succesorale ca şi fraţii lor. La Roma,

40