Istoria Romei



Yüklə 3,8 Mb.
səhifə30/314
tarix03.01.2022
ölçüsü3,8 Mb.
#46166
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   314
Eugen Cizek

compunere prae-, anterior regăsit în praesul sau în praetor, traducea doar faptul de a fi în frunte, înaintea altora.

într-adevăr pretorii, praetores, existenţi poate ca magistraţi supremi după 510-509 şi înainte de 451 î.C, reapar după 367-366 î.C. ca exponenţii celei de a doua trepte a magistraturilor. Cercetătorii moderni consideră că termenul praetor ar fi provenit de la vocabulul etrusc purthne. Romanii îşi aveau însă explicaţia lor. Cicero corela praetor cu praeire, adică „a merge înainte", „a o lua înainte" (Leg., 3, 3, 8). După smulgerea accesului plebei la consulat, pretorul apare ori reapare ca o contrapondere, deoarece el era patrician (Liv., 6, 42, 11). Ulterior, încă din 241 î.C, constatăm doi sau chiar mai mulţi pretori. Plebea a dobândit şi accesul la pretură, magistratură înzestrată cu un imperium inferior celui al consulilor. Quintus Publilius Philo a fost, în 336 î.C, primul pretor plebeu.

S-a întâmplat ca pretorii să deţină, în secolele al IV-lea şi al III-lea î.C, competenţe militare: îndeosebi defensive, pentru că îndeobşte ei comandau forţele care apărau Roma, pe când consulii comandau acţiunile militare ofensive (Liv., 7, 23, 4; 25, 12; 10, 31, 3; 22, 57, 8; 41, 5, 7). Pretorii erau şi ei însoţiţi de câţiva lictori şi aveau dreptul la taburetul de fildeş, sella curulis. Progresiv, pretorii se specializau în competenţe judiciare. Astfel, pretorul urban instrumenta procesele dintre cetăţeni. La intrarea în funcţiune, pretorii emiteau un „edict", edictum, în care îşi precizau intenţiile referitoare la procedurile judecătoreşti. Pretorii puteau înfiinţa tribunale extraordinare, care să judece în procesele criminale, dar ei acţionau mai ales în procesele care ţineau de dreptul civil. în absenţa consulilor, pretorii prezidau senatul şi se puteau ocupa de orice problemă de stat. în 230 î.C. existau patru pretori. Numărul lor va ajunge la şase, în 80, crescând ulterior până la şaisprezece, în 44 î.C. Ca şi consulii şi censorii, pretorii sunt aleşi de adunarea centuriilor. Pe treapta imediat inferioară a carierei magistraţilor se situau tribunii plebei şi edilii. Iniţial, tribunii plebei nu au fost magistraţi ai „poporului" roman. Ei erau numai exponenţi ai plebei, în funcţie de o obârşie revoluţionară şi secesionistă. Ei nu deţineau o potestas normală, nu aveau drept să ia auspiciile şi nu posedau imperium. Cu toate acestea competenţele lor, foarte ample, asumau conotaţii magice şi religioase, similare celor pendinte de imperium. în 457 î.C. ei sunt în număr de zece (Liv., 2, 33, l-3; 58, 1; 3, 30, 7). Cum am mai arătat, tribunatul plebei fusese generat ca un organ de apărare a acesteia împotriva patriciatului.

Am consemnat competenţele tribunilor plebei. Din ele decurgea şi dreptul de a aresta pe oricare cetăţean roman, ius prensionis. Puteau condamna la amenzi, la închisoare şi chiar la moarte. Tribunii plebei convocau şi prezidau conciliul plebei, unde propuneau plebiscite, ajunse până la urmă obligatorii pentru întreg poporul roman. La început puteau doar asista la dezbaterile senatului, aşezaţi undeva la intrarea în sala unde deliberau membrii acestuia. Dar, chiar înainte de a putea deveni senatori, hotărâre adoptată în a doua jumătate a secolului al II-lea î.C, ei dobândiseră dreptul de a convoca şi prezida senatul. încât tribunii s-au transformat în autentici magistraţi ai poporului roman. Au obţinut şi dreptul de a cerceta mesajele expediate de zei şi de a anula orice măsură considerată de ei ca refuzată de divinităţi. Competenţele lor legislative se opreau la limita zonei pomeriale. Tribunii nu au putut niciodată să fie aleşi de conciliul plebei decât dintre tineri care aparţineau plebei. Desigur, cel puţin până în 133 î.C, tribunii plebei nu au abuzat de capacitatea lor de a spune oricând veto şi deci de a „gripa"

Republica Romană: Viaţa Internă

57

mecanismul instituţional roman. Mai puţin importanţi, dar la egalitate cu ei, în ierarhia magistraturilor erau edilii.

Edilii, aediles, au fost iniţial adjuncţi ai tribunilor plebei. Ei au apărut înainte de 471 î.C, sub forma unui cuplu de magistraţi ai plebei, legaţi de templul zeiţei Ceres (Liv., 2, 56, 2; DH, 6, 90). Aleşi de către conciliul plebei, ca şi tribunii, ei au fost mai târziu „creaţi" de către adunarea tri-bută, la care ne vom referi în subcapitolul următor. începând din 367-366 î.C, ei au fost dublaţi de un alt cuplu de edili, aediles curules, la origine exclusiv patricieni. Toţi edilii au devenit cu vremea magistraţi ai poporului. Denumirea de edil, aedilis, aminteşte de aedes, la obârşie templu, mai târziu cameră. Fiindcă edililor le era încredinţată gestionarea templului zeiţei Ceres. De aici decurgeau competenţele lor, învestite cu o conotaţie religioasă. Ei organizau jocuri, ludi, în cinstea zeităţilor din temple. Edilii curuli gestionau jocurile cele mai prestigioase. Totodată, edilii supravegheau spectacolele organizate de particulari. în legătură cu zeiţa Ceres şi cerealele, edilii controlau pieţele de mărfuri, operaţiile de cumpărare-vânzare, desfăşurate aici, cântarele, aprovizionarea Romei în general, gestiunea Oraşului, băile, apeductele, canalizările, clădirile publice etc. Jurisdicţia lor penaliza prin amenzi contravenienţii.

Quaestorii şi quaestura reprezentau eşalonul cel mai modest al carierei magistraţilor. Aceste denumiri trebuie puse în relaţie cu verbul latin care desemna „cercetarea", „ancheta". întrucât quaestorii practicau unele anchete de importanţă redusă. Deşi apăruţi anterior, au devenit magistraţi în secolul al III-lea î.C. Gestionau în parte, sub controlul riguros al senatului, trezoreria publică, aşa-numitul aerarium Saturni. Le reveneau de asemenea controlul arhivelor, supravegherea flotelor, a vămii, a încasării impozitelor, a finanţelor.

Unii quaestori îşi aveau sediul în oraşele italice, siciliene ori chiar provinciale. Erau aleşi de către adunarea tribută. Se constată zece quaestori în secolul al II-lea î.C, pentru ca ei să fie douăzeci sub Sulla şi patruzeci în timpul lui Iulius Caesar. Ca magistraturi speciale, înzestrate cu particularităţi pregnante, trebuie degajate dictatura (republicană) şi censura.

Dictatorii republicani, dictatores, erau învestiţi numai în caz de calamitate naturală sau de criză politică gravă, manifestată pe plan intern şi mai ales pe plan extern, când soarta Romei era serios primejduită. De asemenea, şi pentru îndeplinirea unor acte rituale deosebit de solemne, cum ar fi fost baterea unui cui în zidul Capitoliului sau prezidarea unor adunări electorale prevăzute a se desfăşura în condiţii delicate. încât sorgintea acestei magistraturi trebuie să fi comportat o semnificaţie magică. Dictatorul era un magistrat unic, secondat de toţi magistraţii normali şi de un „magistru" sau comandant „al cavalerilor", magister equitum. Un dictator beneficia de un imperium maximum, ca veritabil administrator al legii marţiale. După terminarea mandatului său, care subîntindea întreaga gestiune a Cetăţii, nu putea fi urmărit în justiţie pentru deciziile adoptate de el în exerciţiul funcţiunii, inclusiv în domeniul finanţelor. Spre a dobândi instrumentele financiare necesare îndeplinirii misiunii sale, dictatorul trebuia totuşi să facă apel la senat. în secolul al V-lea î.C, dictatorii au fost cu toţii patricieni. Gaius Marcus Rutilus a fost primul plebeu care a asumat dictatura, în 356 î.C. Dictator plebeu a fost şi Quintus Publilius Philo, mai sus amintit ca pretor.

Autoritatea aproape regală a unui dictator era simbolizată de cortegiul de douăzeci şi patru de lictori care îl însoţea. Totuşi, mandatul unui dictator nu putea depăşi cifra de şase luni; adesea el era


Yüklə 3,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   26   27   28   29   30   31   32   33   ...   314




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin